BÂRFĂ, CALOMNIE

Bârfa înseamnă vorbire nefolositoare despre alții; zvonuri nefondate. Calomnia constă în afirmații defăimătoare, făcute verbal sau în scris, de obicei cu intenția de a compromite pe cineva.

Conversațiile cu privire la alte persoane sunt firești. Uneori se fac remarci laudative la adresa altora sau se relatează lucruri banale ori inofensive pur și simplu din interes față de alții. Totuși, vorbirea nefolositoare se poate transforma cu ușurință într-o vorbire negativă, care rănește sau care cauzează probleme. De aceea, Scripturile avertizează cu privire la vorbirea nefolositoare, subliniind că limba este greu de îmblânzit și că, „dintre părțile corpului nostru, [ea] este o lume a nedreptății, căci întinează întregul corp și aprinde tot cursul vieții”. Pentru a scoate în evidență puterea distructivă a limbii, scriitorul biblic adaugă: „Ea însăși [este] aprinsă de Gheenă”. (Iac 3:6) Pericolul vorbirii nefolositoare și necugetate este subliniat în repetate rânduri. O astfel de vorbire este asociată cu nebunia, sau prostia (Pr 15:2); ea este o cursă și poate duce la distrugere. (Pr 13:3; 18:7) „În mulțimea cuvintelor nu se poate să nu fie greșeală”, spune un proverb, „dar cel care își înfrânează buzele este prevăzător”. (Pr 10:19) Un alt avertisment împotriva vorbirii nefolositoare, necugetate sau lipsite de considerație este următorul: „Cine își păzește gura și limba se ferește de necazuri”. (Pr 21:23)

„Din plinătatea inimii vorbește gura”, a declarat Isus Cristos. (Mt 12:34) Așadar, subiectele obișnuite de conversație ale unei persoane dezvăluie ce este în inima sa. Scripturile ne îndeamnă să ne păzim inima și să dovedim prin gândurile și cuvintele noastre interes față de lucrurile adevărate, drepte, caste, vorbite de bine, virtuoase, demne de laudă, care merită respect și care merită să fie iubite. (Pr 4:23; Flp 4:8) După ce a spus: „Ceea ce iese din gură îl întinează [pe om]”, Isus a enumerat „gândurile rele” și „mărturiile mincinoase” printre lucrurile care ies din gură, dar care, în realitate, provin din inimă. (Mt 15:11, 19)

Bârfa poate degenera în calomnie, care are rezultate dezastruoase pentru calomniator. Înțelepciunea cuvintelor din Eclesiastul 10:12-14 este evidentă: „Buzele celui fără minte îi aduc distrugerea. Primele cuvinte ale gurii lui sunt prostie, iar ultimele lui cuvinte sunt o mare nebunie. Dar cel nesăbuit vorbește întruna”.

Cei ce bârfesc dezvăluie unele fapte sau chestiuni personale ale altora. Este posibil să fie vorba despre un zvon nefondat sau chiar despre o minciună; chiar dacă nu știe că zvonul e fals, persoana care îl răspândește se face vinovată de propagarea unei minciuni. Sau este posibil să fie vorba despre slăbiciunile ori greșelile cuiva. Însă, chiar și în cazul în care lucrurile spuse sunt adevărate, transmiterea lor este greșită și trădează lipsă de iubire. Un proverb spune: „Cine iartă o greșeală caută iubirea, dar cine amintește mereu de ea desparte prieteni apropiați”. (Pr 17:9)

Apostolul Pavel i-a dat sfaturi ferme lui Timotei, care era supraveghetor, cu privire la conduita văduvelor tinere care nu aveau familii și care nu se mențineau ocupate slujindu-le altora. El a spus: „Se învață să fie fără ocupație, umblând de la o casă la alta, și nu numai fără ocupație, ci și bârfitoare, amestecându-se în treburile altora și vorbind despre ce n-ar trebui să vorbească”. (1Ti 5:13) Aceasta era o conduită dezordonată. Același apostol a spus despre unii membri ai congregației din Tesalonic că ‘umblau dezordonat și nu munceau deloc, ci se amestecau în ce nu-i privea’. (2Te 3:11) Apostolul Petru i-a menționat pe cei „care se amestecă în treburile altora” alături de ucigași, hoți și răufăcători. (1Pe 4:15)

În schimb, când apar situații care afectează o congregație, nu este greșit și nici o formă de bârfă sau de calomnie să fie informați supraveghetorii, care au autoritatea și responsabilitatea de a corecta lucrurile. Aceasta reiese clar din ceea ce s-a întâmplat în congregația creștină din anticul Corint. Întrucât existau neînțelegeri și li se acorda onoare exagerată oamenilor, au apărut atitudini sectare, care subminau unitatea congregației. Fiind conștienți de această situație și preocupați de bunăstarea spirituală a congregației, câțiva din casa lui Cloe au adus chestiunea în atenția apostolului Pavel, care se afla atunci la Efes. El a acționat prompt, trimițând o scrisoare care conținea sfaturi cu privire la corectarea problemei. (1Co 1:11)

Care este diferența dintre bârfă și calomnie?

În timp ce bârfa este mai mult sau mai puțin dăunătoare (deși poate degenera în calomnie), calomnia este întotdeauna nocivă, cauzând durere și provocând certuri. Indiferent că are sau nu intenții rele, calomniatorul își periclitează relația cu Dumnezeu, deoarece ‘a stârni certuri între frați’ este unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu le urăște. (Pr 6:16-19) Termenul grecesc pentru „calomniator” sau „acuzator” este diábolos. Biblia folosește termenul și cu referire la Satan „Diavolul”, principalul calomniator al lui Dumnezeu. (Ioa 8:44; Re 12:9, 10; Ge 3:2-5) Lucrul acesta arată cine se află în spatele acuzațiilor defăimătoare.

Calomnia îi face pe alții să se poticnească, îndeosebi pe cel calomniat. Legea dată de Dumnezeu Israelului spunea: „Să nu umbli dintr-un loc în altul răspândind calomnii în mijlocul poporului tău. Să nu te ridici împotriva vieții semenului tău”. (Le 19:16) Aceste cuvinte evidențiază gravitatea calomniei arătând că, în anumite cazuri, acuzațiile false puteau duce la execuția unei persoane. De multe ori, mărturiile false au avut drept rezultat moartea unor oameni nevinovați. (1Re 21:8-13; Mt 26:59, 60)

Calomniatorul găsește plăcere în a le dezvălui chestiuni confidențiale unor persoane care nu au dreptul să le cunoască. (Pr 11:13) Pentru el este o delectare să vorbească despre lucruri care produc senzație. Însă și cei care îl ascultă acționează greșit și își fac rău. (Pr 20:19; 26:22) Remarcile defăimătoare făcute de un calomniator pot îndepărta o persoană de prietenii ei și pot cauza dușmănii și dezbinări. (Pr 16:28)

Potrivit Scripturilor, una dintre caracteristicile ‘zilelor din urmă’ este prezența evidentă a calomniatorilor. (2Ti 3:1-3) Dacă în mijlocul poporului lui Dumnezeu există bărbați sau femei care calomniază, ei trebuie să fie mustrați și corectați de cei care se află în fruntea congregației creștine. (1Ti 3:11; Tit 2:1-5; 3Io 9, 10) Calomnia cauzează neînțelegeri (Pr 16:28) și astfel produce unele ‘lucrări ale cărnii’ (cum ar fi ura, disputele și dezbinările), lucrări din cauza cărora calomniatorul și cei pe care îi influențează nu vor moșteni Regatul lui Dumnezeu. (Ga 5:19-21) Chiar dacă un calomniator este viclean și înșelător, răutatea lui va fi scoasă la iveală. (Pr 26:20-26) Isus l-a demascat pe Iuda, care era un calomniator (Ioa 6:70), înaintea apostolilor săi, iar apoi l-a înlăturat din mijlocul lor. Evenimentele care au urmat au dus la moartea lui Iuda. (Mt 26:20-25; Ioa 13:21-27; 17:12)

O formă de calomnie este insulta. Cei care o practică trebuie să fie îndepărtați din congregația creștină, întrucât, conform Bibliei, nu sunt demni să trăiască. (1Co 5:11; 6:9, 10) Calomnia și insulta sunt deseori asociate cu răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu și a celor pe care el i-a numit să-i îndrume poporul. Așa au stat lucrurile în cazul lui Core și al acoliților săi, care s-au răzvrătit împotriva aranjamentului lui Dumnezeu calomniindu-i pe Moise și pe Aaron. (Nu 16:1-3, 12-14) Iuda a făcut referire la acești răzvrătiți și la sfârșitul lor când i-a avertizat pe creștini să nu vorbească în mod ofensator, să nu murmure, să nu se plângă și să nu se laude peste măsură. (Iuda 10, 11, 14-16)