Cât de solidă vă este credinţa în înviere?

„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.“ — IOAN 11:25.

 1, 2. De ce este necesar ca un închinător al lui Iehova să fie sigur de speranţa învierii?

CÂT de solidă vă este speranţa în înviere? Vă întăreşte ea împotriva fricii de moarte şi vă consolează când vă moare o fiinţă dragă (Matei 10:28; 1 Tesaloniceni 4:13)? Sunteţi asemenea multor slujitori ai lui Dumnezeu din vechime care au suportat biciuiri, batjocuri, torturi, lanţuri şi închisori pentru că au fost întăriţi de credinţa în înviere? — Evrei 11:35–38.

² De fapt, un închinător sincer al lui Iehova nu ar trebui să aibă îndoieli în privinţa învierii, iar această convingere ar trebui să se reflecte în modul său de viaţă. Este minunat să medităm la faptul că, la timpul stabilit de Dumnezeu, marea, moartea şi Hadesul vor da afară morţii din ele, iar cei înviaţi vor avea perspectiva de a trăi pentru totdeauna pe un pământ paradiziac. — Apocalipsa 20:13; 21:4, 5.

Îndoieli cu privire la o viaţă viitoare

 3, 4. Ce cred şi acum mulţi oameni despre viaţa de după moarte?

³ În creştinătate se învaţă de mult timp că există viaţă după moarte. Un articol din revista U.S. Catholic spunea: „De-a lungul veacurilor, creştinii s-au străduit să suporte decepţiile şi necazurile acestei vieţi aşteptând cu încredere o altă viaţă, una de pace şi mulţumire, de împlinire şi fericire“. Chiar dacă în mai multe ţări ale creştinătăţii oamenii au devenit indiferenţi faţă de religie şi oarecum neîncrezători în ea, mulţi cred totuşi că trebuie să existe ceva după moarte. Dar ei au îndoieli în multe privinţe.

⁴ Într-un articol din revista Time se spunea: „Oamenii cred încă [în viaţa de apoi], doar că ideile lor despre aceasta au devenit cam confuze şi că îi aud mult mai rar pe pastorii lor vorbind despre ea“. De ce miniştrii religioşi vorbesc mai puţin despre viaţa de apoi decât o făceau înainte? Jeffrey Burton Russell, un biblist, spune: „Cred că [preoţii] evită subiectul deoarece simt că, altfel, ar trebui să ţină piept scepticismului larg răspândit“.

 5. Cum consideră mulţi oameni de astăzi doctrina despre focul iadului?

⁵ În multe biserici, învăţătura despre viaţa de apoi cuprinde raiul şi iadul. Iar dacă preoţii se reţin să vorbească despre rai, cu atât mai mult se reţin să vorbească despre iad. Într-un ziar se spunea: „În timpurile noastre, până şi bisericile care cred în chinul veşnic într-un iad propriu-zis . . . atenuează această învăţătură“. De fapt, majoritatea teologilor moderni nu mai consideră iadul drept un loc de chin literal — aşa cum s-a învăţat în evul mediu. Dimpotrivă, ei preferă o versiune mai „umană“ a iadului. Potrivit opiniei multor modernişti, păcătoşii din iad nu sunt torturaţi literalmente, ci suferă din cauza „separării [lor] spirituale de Dumnezeu“.

 6. Cum constată unii că nu au suficientă credinţă când se confruntă cu tragedii?

⁶ Atenuarea învăţăturii bisericii pentru a nu leza punctele sensibile ale societăţii moderne îi poate ajuta pe unii să nu-şi piardă popularitatea, însă îi derutează pe mulţi credincioşi sinceri. Ca urmare, când sunt în faţa morţii, aceştia îşi dau seama deseori că le lipseşte credinţa. Ei au aceeaşi atitudine ca şi o femeie care şi-a pierdut câţiva membri ai familiei într-un accident tragic. Când a fost întrebată dacă convingerile ei religioase i-au adus mângâiere, ea a răspuns cu ezitare: „Cred că da“. Dar chiar dacă ar fi răspuns cu convingere că credinţa ei a ajutat-o, la ce ar fi folosit aceasta dacă convingerile ei nu aveau o temelie bună? Această întrebare merită să fie analizată, pentru că, în fond, ceea ce se învaţă în majoritatea bisericilor despre viaţa viitoare diferă foarte mult de ceea ce ne învaţă Biblia.

Creştinătatea şi viaţa de după moarte

 7. a) Care este credinţa comună a majorităţii bisericilor? b) Cum a descris un teolog doctrina nemuririi sufletului?

⁷ În pofida deosebirilor dintre ele, aproape toate religiile creştinătăţii sunt de părere că oamenii au un suflet nemuritor care supravieţuieşte morţii corpului. Majoritatea cred că, la moartea unei persoane, sufletul ei merge, probabil, în rai. Unii se tem că sufletul lor ar putea merge într-un iad de foc sau în purgatoriu. Însă la baza concepţiei lor despre viaţa viitoare stă ideea nemuririi sufletului. Teologul Oscar Cullmann a vorbit despre acest lucru într-un eseu publicat în cartea Immortality and Resurrection (Nemurirea şi învierea). El a scris: „Dacă ar fi să întrebăm un creştin obişnuit de astăzi . . . ce crede că ne învaţă Noul Testament despre soarta omului după moarte, cu mici excepţii am primi răspunsul: «Nemurirea sufletului»“. Cullmann a adăugat însă: „Această învăţătură larg răspândită este una dintre cele mai greşit înţelese învăţături din sânul creştinătăţii“. Cullmann a spus că, atunci când a afirmat prima dată acest lucru, a stârnit vâlvă. Totuşi, avea dreptate.

 8. Ce speranţă le-a oferit Iehova primului bărbat şi primei femei?

⁸ Iehova Dumnezeu nu i-a creat pe oameni ca să meargă la cer după ce mor. Scopul său iniţial nici nu a fost ca ei să moară. Adam şi Eva au fost creaţi perfecţi şi li s-a dat posibilitatea să umple pământul cu descendenţi drepţi (Geneza 1:28; Deuteronomul 32:4). Primilor noştri părinţi li s-a spus că vor muri numai dacă nu vor asculta de Dumnezeu (Geneza 2:17). Dacă l-ar fi ascultat pe Tatăl lor ceresc, ei ar fi continuat să trăiască veşnic pe pământ.

 9. a) Care este adevărul despre sufletul uman? b) Ce se întâmplă cu sufletul când moare?

⁹ Din nefericire însă, Adam şi Eva nu au ascultat de Dumnezeu (Geneza 3:6, 7). Consecinţele tragice ale acestui fapt sunt descrise de apostolul Pavel astfel: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit“ (Romani 5:12). În loc să trăiască veşnic pe pământ, Adam şi Eva au murit. Ce s-a întâmplat atunci? Aveau ei un suflet nemuritor care putea fi aruncat în focul iadului din cauza păcatului lor? Din contră, Biblia spune că, atunci când a fost creat, Adam „a devenit un suflet viu“ (Geneza 2:7). Omului nu i s-a dat un suflet, ci el a devenit un suflet, o persoană vie (1 Corinteni 15:45). Dar nu numai Adam era „un suflet viu“, deoarece în limba ebraică, în care a fost scrisă Geneza, şi animalele sunt numite „suflete vii“ (Geneza 1:24, NW). Când au murit, Adam şi Eva au devenit suflete moarte. Până la urmă li s-a întâmplat ceea ce Iehova îi spusese lui Adam: „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“. — Geneza 3:19.

10, 11. Ce afirmaţii se găsesc în New Catholic Encyclopedia în legătură cu învăţătura biblică despre suflet, şi ce corespondenţe există între acestea şi ce spune Biblia?

¹⁰ În esenţă, New Catholic Encyclopedia este de acord cu acest lucru. La titlul „Suflet (în Biblie)“, această enciclopedie spune: „În VT [„Vechiul Testament“, sau Scripturile ebraice] nu există dihotomia [diviziune în două părţi] în corp şi suflet“. Enciclopedia mai spune că, în Biblie, cuvântul „suflet“ „nu înseamnă niciodată sufletul separat de trup sau de individ“. De fapt, deseori sufletul „înseamnă individul în sine, fie el animal sau om“. O asemenea sinceritate este înviorătoare, însă o persoană se poate întreba pe bună dreptate de ce membrii bisericilor, în general, nu cunosc aceste lucruri.

¹¹ De câte griji şi temeri ar fi fost scutiţi membrii bisericilor dacă ar fi cunoscut un adevăr biblic clar: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri“ — nu va suferi în focul iadului (Ezechiel 18:4)! Deşi acest lucru este foarte diferit de ceea ce se învaţă în creştinătate, el este în deplină armonie cu ceea ce a spus înţeleptul Solomon sub inspiraţie: „Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi amintirea li se uită. Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune“. — Eclesiastul 9:5, 10.

12. Unde îşi are originile învăţătura creştinătăţii despre nemurirea sufletului?

¹² De ce în creştinătate se învaţă un lucru total diferit de ceea ce spune Biblia? La titlul „Nemurirea sufletului, a omului“, în New Catholic Encyclopedia se spune că primii Părinţi ai Bisericii au găsit suport pentru credinţa lor în nemurirea sufletului nu în Biblie, ci în ideile „poeţilor şi ale filozofilor greci şi în tradiţia populară grecească . . . Mai târziu, scolaştii au preferat să facă referire la Platon sau la principiile lui Aristotel“. Enciclopedia afirmă că „influenţa gândirii platonice şi neoplatonice“ — care includea credinţa în nemurirea sufletului — s-a strecurat, în cele din urmă, „în însuşi nucleul teologiei creştine“.

13, 14. De ce este iraţional să sperăm că vom fi luminaţi de filozofii greci păgâni?

¹³ Ar fi trebuit oare ca aceia care se declarau creştini să apeleze la filozofii greci păgâni pentru a afla un lucru elementar ca speranţa de viaţă după moarte? Bineînţeles că nu. Când Pavel le-a scris creştinilor din Corint (Grecia), el a spus: „Înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: «El prinde pe cei înţelepţi în vicleniile lor». Şi iarăşi: «DOMNUL cunoaşte gândurile celor înţelepţi, ştie că sunt deşarte»“ (1 Corinteni 3:19, 20). Grecii antici erau închinători la idoli. Atunci cum puteau fi ei sursa adevărului? Pavel i-a întrebat pe corinteni: „Ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului Celui viu, după cum a zis Dumnezeu: «Voi locui şi voi umbla în mijlocul lor, Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu»“. — 2 Corinteni 6:16.

¹⁴ Iniţial, adevărurile sacre au fost revelate prin intermediul naţiunii Israel (Romani 3:1, 2). După anul 33 e.n., acestea au fost revelate prin intermediul congregaţiei creştinilor unşi din secolul întâi. Vorbind despre creştinii din secolul întâi, Pavel a spus: „Nouă . . . Dumnezeu ni le-a descoperit [lucrurile pregătite pentru cei ce îl iubesc pe Dumnezeu] prin Duhul Său“ (1 Corinteni 2:10; vezi şi Apocalipsa 1:1, 2). Doctrina nemuririi sufletului care se învaţă în creştinătate îşi are originile în filozofia greacă. Ea nu provine din revelaţiile făcute de Dumnezeu Israelului sau congregaţiei creştinilor unşi din secolul întâi.

Adevărata speranţă pentru cei morţi

15. Potrivit cuvintelor lui Isus, care este adevărata speranţă pentru cei morţi?

¹⁵ Dacă nu există suflet nemuritor, atunci care este adevărata speranţă pentru cei morţi? Aceasta este, bineînţeles, învierea — o doctrină biblică fundamentală şi o promisiune divină cu adevărat minunată. Isus a susţinut speranţa învierii când i-a spus prietenei sale Marta: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi [va veni la viaţă, NW]“ (Ioan 11:25). A crede în Isus înseamnă a crede în înviere, nu în nemurirea sufletului.

16. De ce este raţional să credem în înviere?

¹⁶ Isus mai vorbise despre înviere când le-a spus unor evrei: „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele“ (Ioan 5:28, 29). Ceea ce spune aici Isus este foarte diferit de concepţia despre un suflet nemuritor care supravieţuieşte morţii corpului şi merge direct la cer. El vorbeşte despre o viitoare „ieşire“ a oamenilor din morminte, în care mulţi dintre ei se află de secole sau chiar de milenii. Este vorba despre sufletele moarte care revin la viaţă. Vi se pare imposibil acest lucru? Lui Dumnezeu nu, deoarece el este cel „care înviază morţii şi care cheamă cele ce nu sunt ca şi cum ar fi“ (Romani 4:17). Chiar dacă scepticii iau în derâdere învăţătura despre învierea morţilor, aceasta este în perfectă armonie cu ideea că „Dumnezeu este dragoste“ şi că el îi „răsplăteşte pe cei care Îl caută“ cu seriozitate. — 1 Ioan 4:16; Evrei 11:6.

17. Ce va realiza Dumnezeu prin intermediul învierii?

¹⁷ La urma urmelor, cum i-ar putea răsplăti Dumnezeu pe cei ce s-au dovedit „credincioşi până la moarte“ dacă nu i-ar readuce la viaţă (Apocalipsa 2:10)? În acelaşi timp, învierea îi permite lui Dumnezeu să realizeze ceea ce a scris apostolul Ioan: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările Diavolului“ (1 Ioan 3:8). În grădina Edenului, Satan a devenit ucigaşul întregii familii umane atunci când i-a condus pe primii noştri părinţi la păcat şi moarte (Geneza 3:1–6; Ioan 8:44). Isus a început să nimicească lucrările lui Satan când şi-a dat viaţa perfectă ca răscumpărare corespunzătoare, oferindu-i omenirii posibilitatea de a fi eliberată din sclavia moştenită a păcatului cauzat de neascultarea intenţionată a lui Adam (Romani 5:18). Învierea celor ce au murit din cauza păcatului adamic va fi încă o nimicire a lucrărilor Diavolului.

Corpul şi sufletul

18. Cum au reacţionat unii filozofi greci când Pavel a afirmat că Isus fusese înviat, şi de ce?

¹⁸ Când era în Atena, apostolul Pavel a predicat vestea bună în faţa unei mulţimi în care se aflau şi filozofi greci. Aceştia au ascultat ce a spus el despre singurul Dumnezeu adevărat şi despre îndemnul la căinţă. Dar ce s-a întâmplat apoi? Pavel şi-a încheiat discursul spunând: „[Dumnezeu] a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi“. Aceste cuvinte au provocat tulburare. „Când au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc“ (Faptele 17:22–32). Teologul Oscar Cullmann spune: „Grecilor care credeau în nemurirea sufletului trebuie să le fi fost mai greu decât altora să accepte mesajul creştin despre înviere. . . . Învăţătura marilor filozofi Socrate şi Platon nu poate fi deloc armonizată cu cea a Noului Testament“.

19. Cum au încercat teologii creştinătăţii să împace învăţătura învierii cu doctrina nemuririi sufletului?

¹⁹ Cu toate acestea, după marea apostazie care a urmat morţii apostolilor, teologii s-au străduit să împace învăţătura creştină a învierii cu credinţa lui Platon în nemurirea sufletului. Cu timpul, unii au găsit o soluţie „originală“: La moarte, sufletul este separat (sau, cum spun unii, „eliberat“) de corp. Apoi, după cum reiese din lucrarea Outlines of the Doctrine of the Resurrection (Studiu despre doctrina învierii), de Richard Cooke, în Ziua Judecăţii „fiecare corp va fi unit din nou cu sufletul lui şi fiecare suflet cu corpul lui“. Viitoarea reunire a corpului cu sufletul lui nemuritor este numită înviere.

20, 21. Cine sunt cei care au predat cu consecvenţă adevărul despre înviere, şi ce foloase au tras ei din acest fapt?

²⁰ Această teorie este şi acum doctrina oficială a bisericilor tradiţionale. Deşi o asemenea idee i se poate părea logică unui teolog, majoritatea credincioşilor care merg la biserică nu au auzit de ea. Ei cred pur şi simplu că vor merge direct la cer atunci când vor muri. Din acest motiv, în ediţia din 5 mai 1995 a publicaţiei Commonweal, scriitorul John Garvey a adus această acuzaţie: „Credinţa majorităţii creştinilor [în privinţa vieţii de după moarte] pare să fie mai apropiată de neoplatonism decât de orice învăţătură creştină autentică; de asemenea, ea nu are suport biblic“. De fapt, preferându-l pe Platon în locul Bibliei, clericii creştinătăţii au stins speranţa biblică a învierii din inima membrilor turmei lor.

²¹ În schimb, Martorii lui Iehova resping filozofiile păgâne şi susţin învăţătura biblică despre înviere. Pentru ei, aceasta este o doctrină edificatoare, satisfăcătoare şi mângâietoare. În următoarele articole vom vedea cât de temeinică şi de raţională este învăţătura biblică a învierii atât pentru cei ce au o speranţă pământească, cât şi pentru cei ce au perspectiva de a fi înviaţi la viaţă cerească. Când vă pregătiţi pentru analiza acestor articole, vă sugerăm să citiţi cu atenţie capitolul 15 din Întâia scrisoare către Corinteni.

Vă amintiţi?

◻ De ce trebuie să cultivăm o credinţă fermă în înviere?

◻ Ce perspectivă le-a oferit Iehova lui Adam şi Evei?

◻ De ce este iraţional să căutăm adevărul în filozofia greacă?

◻ De ce învierea este o speranţă raţională?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 10]

Când au păcătuit, primii noştri părinţi şi-au pierdut speranţa de a trăi veşnic pe pământ

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Erudiţii au fost influenţaţi de credinţa lui Platon în nemurirea sufletului

[Provenienţa fotografiei]

Musei Capitolini, Roma