ÎNDURARE

Expresie a bunătății sau a milei prin care li se aduce alinare celor defavorizați; compasiune tandră; în unele situații, reducere a pedepsei.

Termenul ebraic și cel grecesc redați prin „îndurare” sunt raḥamím și, respectiv, éleos (verbul eleéō). O analiză a acestor termeni și a modului în care sunt folosiți ne va ajuta să înțelegem bogăția lor semantică. Verbul ebraic raḥám este definit astfel: „a radia, a simți căldura sentimentelor tandre; . . . a avea compasiune” (A Hebrew and Chaldee Lexicon, editat de B. Davies, 1957, p. 590). Potrivit lexicografului Gesenius, „ideea de bază a termenului pare a fi aceea de grijă iubitoare, calmare și atitudine blândă” (A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament, tradus de E. Robinson, 1836, p. 939). Substantivul raḥamím este strâns înrudit cu termenul pentru „uter”. El poate însemna și „părți lăuntrice, măruntaie”, unde sunt resimțite emoții intense precum compasiunea tandră sau mila. (Compară cu Is 63:15, 16; Ier 31:20.)

În Scripturi, raḥám este folosit o singură dată cu referire la sentimentele omului față de Dumnezeu, și anume în Psalmul 18:1, unde psalmistul spune: „Te iubesc [o formă a verbului raḥám], o, Iehova, forța mea!”. Cu referire la relațiile interumane, termenul este folosit în mai multe contexte. De exemplu, lui Iosif „îi ardea inima [o formă a termenului raḥamím]” pentru fratele său Beniamin și i-au dat lacrimile (Ge 43:29, 30; compară cu 1Re 3:25, 26). Sau, când ajungeau în situația de a fi tratați cu asprime de cuceritori (1Re 8:50; Ier 42:10-12) ori de persoane aflate în poziții de autoritate (Ge 43:14; Ne 1:11; Da 1:9), poporul sau persoane individuale se rugau să trezească mila sau îndurarea acestora, adică să li se arate bunăvoință și bunătate. (Vezi, pentru contrast, Is 13:17, 18.)

Îndurarea lui Iehova. Termenul ebraic raḥám este folosit cel mai des cu referire la relațiile lui Iehova cu poporul său de legământ. Dumnezeu a arătat milă (raḥám) față de israeliți așa cum o mamă arată milă față de ‘fiii pântecelui eiʼ și așa cum un tată arată îndurare față de fiii lui (Is 49:15; Ps 103:13). Întrucât s-au abătut de repetate ori de la calea dreaptă și au ajuns în situații critice, israeliții au avut deseori nevoie de îndurare și de ajutor. Dacă dovedeau o atitudine corectă a inimii și se întorceau la Iehova, El, chiar dacă era mânios pe ei, le arăta compasiune și bunăvoință (De 13:17; 30:3; Ps 102:13; Is 54:7-10; 60:10). Faptul că Iehova l-a trimis pe Fiul său să se nască în Israel a fost o dovadă că îndurarea și compasiunea sa aveau să strălucească asupra lor ‘ca lumina zorilorʼ (Lu 1:50-58, 72-78).

Termenul grecesc éleos are aproximativ același sens cu ebraicul raḥamím. În Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words se spune: „ELEOS (ἔλεος) «este o manifestare exterioară a milei; presupune ca acela care o primește să aibă o necesitate, iar acela care o arată să dispună de resurse pentru a satisface acea necesitate»”. Verbul (eleéō) transmite în general ideea de „compasiune față de suferința altuia, în special compasiune arătată prin fapte” (1981, vol. 3, p. 60, 61). Astfel, orbii, leproșii, oamenii posedați de demoni sau părinții ai căror copii erau bolnavi s-au numărat printre cei ce au cerut éleos, adică un act de îndurare, sau milă (Mt 9:27; 15:22; 17:15; Mr 5:18, 19; Lu 17:12, 13). Ca răspuns la rugămintea „îndură-te de noi”, Isus i-a ajutat înfăptuind miracole. Însă el nu a făcut acest lucru în mod mecanic, cu indiferență. Lui Isus ‘i s-a făcut milăʼ (Mt 20:31, 34). Scriitorul evangheliei folosește aici o formă a verbului splagkhnízomai, verb înrudit cu termenul splágkhna, care înseamnă literalmente „intestine” (Fa 1:18). Acest verb face referire la sentimentul de milă, în timp ce éleos se referă la manifestarea milei, deci la un act de îndurare.

Nu se rezumă la iertare sau la reducerea pedepsei. Termenul „îndurare” transmite deseori ideea de reținere în ce privește administrarea unei pedepse, această reținere fiind motivată de compasiune sau milă. În astfel de contexte, termenul are o nuanță judiciară, fiind sinonim cu clemența pe care o arată un judecător când reduce pedeapsa dată unui răufăcător. Întrucât Dumnezeu manifestă îndurare întotdeauna în armonie cu celelalte calități ale sale și cu normele sale drepte, printre care dreptatea și adevărul (Ps 40:11; Os 2:19), și întrucât toți oamenii merită pedeapsa cu moartea deoarece moștenesc păcatul (Ro 5:12; compară cu Ps 130:3, 4; Da 9:18; Tit 3:5), este clar că îndurarea divină implică adesea iertarea nelegiuirii și reducerea pedepsei (Ps 51:1, 2; 103:3, 4; Da 9:9; Mi 7:18, 19). Însă, din cele analizate mai înainte, înțelegem că termenul ebraic (raḥamím) și cel grecesc (éleos) nu transmit doar ideea de a ierta sau de a nu aplica o pedeapsă. Iertarea păcatelor în sine nu reprezintă îndurarea descrisă în general de acești termeni; mai degrabă, această iertare deschide calea pentru manifestarea îndurării. Desigur, Dumnezeu nu-și încalcă niciodată normele perfecte de dreptate când manifestă îndurare. Tocmai din acest motiv l-a dat pe Fiul său, Isus Cristos, ca jertfă de răscumpărare, ca să poată ierta păcatele, fără să-și încalce normele drepte (Ro 3:25, 26).

Așadar, îndurarea nu înseamnă doar a te reține de la o acțiune (de pildă, de la aplicarea unei pedepse), ci, de cele mai multe ori, înseamnă a trece la acțiune, adică a manifesta bunătate sau milă făcând ceva concret în sprijinul celor ce au nevoie de îndurare.

Acest lucru se poate observa foarte bine în parabola lui Isus despre bunul samaritean. Samariteanul a văzut zăcând la marginea drumului un călător ce fusese jefuit și bătut. El s-a dovedit a fi „aproapele” acelui om deoarece, mișcat de milă, „s-a îndurat de el”, legându-i rănile și îngrijindu-l (Lu 10:29-37). În acest caz, îndurarea n-a implicat iertarea unei greșeli sau reducerea unei pedepse.

Astfel, Scripturile arată că îndurarea lui Iehova Dumnezeu nu este o calitate pe care o manifestă doar când îi judecă pe oameni pentru comiterea unei nelegiuiri. Mai degrabă, este o caracteristică a personalității lui Dumnezeu, modul său firesc de a reacționa față de cei aflați în nevoie, o fațetă a iubirii sale (2Co 1:3; 1Io 4:8). El nu este asemenea dumnezeilor falși ai națiunilor – insensibili și nemiloși. „Iehova este binevoitor și îndurător, încet la mânie și mare în bunătate iubitoare. Iehova este bun cu toți și îndurările sale sunt peste toate lucrările sale.” (Ps 145:8, 9; compară cu Ps 25:8; 104:14, 15, 20-28; Mt 5:45-48; Fa 14:15-17) El este „bogat în îndurare”, iar înțelepciunea lui este „plină de îndurare” (Ef 2:4; Iac 3:17). Fiul, care a dezvăluit personalitatea Tatălui (Ioa 1:18), a arătat acest lucru prin felul său de a fi, de a vorbi și de a se purta. Când oamenii se adunau să-l asculte, înainte chiar de a le vedea reacția la cuvintele sale, Isus simțea „milă [o formă a termenului splagkhnízomai]” față de ei, pentru că erau ‘jupuiți și aruncați încoace și-ncolo ca niște oi fără păstorʼ (Mr 6:34; Mt 9:36; compară cu Mt 14:14; 15:32).

Omenirea are nevoie de ea. Evident, cel mai mare defect al oamenilor este păcatul, pe care toți l-am moștenit de la primul om, Adam. Astfel, toți oamenii sunt într-o stare deplorabilă și au nevoie de îndurare. Iehova Dumnezeu a arătat îndurare față de omenire ca întreg oferind mijlocul prin care putem fi eliberați de păcat și de consecințele lui, boala și moartea (Mt 20:28; Tit 3:4-7; 1Io 2:2). Fiind un Dumnezeu îndurător, el are răbdare deoarece „nu dorește ca vreunul să fie distrus, ci dorește ca toți să ajungă la căință” (2Pe 3:9). Iehova vrea, chiar preferă, să le facă bine tuturor (compară cu Is 30:18, 19). El ‘nu-și găsește plăcerea în moartea celui răuʼ și „nu din inimă i-a asuprit și i-a mâhnit pe fiii oamenilor”, cum se spune că s-a întâmplat când au fost distruse Iuda și Ierusalimul (Eze 33:11; Pln 3:31-33). Dar, când oamenii își împietresc inima, când se încăpățânează și refuză să reacționeze la bunăvoința și îndurarea sa, Iehova este nevoit să-și schimbe modul de a acționa față de ei și nu le mai arată îndurare (Ps 77:9; Ier 13:10, 14; Is 13:9; Ro 2:4-11).

Nu se poate profita de ea. Deși Iehova manifestă multă îndurare față de cei ce se apropie de el cu sinceritate, el nu-i va scuti cu niciun chip de pedeapsă pe cei ce nu se căiesc și merită cu adevărat să fie pedepsiți (Ex 34:6, 7). Nimeni nu poate profita de îndurarea lui Dumnezeu. Cel ce păcătuiește nu poate scăpa fără nicio pedeapsă sau fără să suporte consecințele faptelor sale rele (Ga 6:7, 8; compară cu Nu 12:1-3, 9-15; 2Sa 12:9-14). Este adevărat, fiind îndurător, poate că Iehova manifestă îndelungă răbdare dându-le oamenilor posibilitatea să se întoarcă de la căile lor rele; poate că, deși își arată dezaprobarea, nu-i părăsește de tot, ci continuă să le ofere într-o anumită măsură ajutor și îndrumare. (Compară cu Ne 9:18, 19, 27-31.) Însă răbdarea sa are limite. Dacă ei nu reacționează la ajutorul oferit, Iehova nu le va mai arăta îndurare, ci va acționa împotriva lor de dragul numelui său (Is 9:17; 63:7-10; Ier 16:5-13, 21; compară cu Lu 13:6-9).

Nu este reglementată de norme umane. Nu oamenii sunt în măsură să stabilească criteriile pe baza cărora ar trebui Dumnezeu să arate îndurare. Din poziția sa cerească, Iehova are o imagine de ansamblu asupra lucrurilor; el are o perspectivă pe termen lung asupra viitorului, precum și capacitatea de a citi inimile. Astfel, în armonie cu scopul său bun, El ‘arată îndurare celui căruia vrea să-i arate îndurareʼ (Ex 33:19; Ro 9:15-18; compară cu 2Re 13:23; Mt 20:12-15). În Romani, capitolul 11, apostolul Pavel vorbește despre înțelepciunea și îndurarea fără seamăn pe care Dumnezeu le-a manifestat când le-a dat celor din națiuni posibilitatea de a intra în Regatul cerurilor. Aceștia nu făceau parte din națiunea aleasă a lui Dumnezeu și deci nu beneficiau de îndurările ce decurgeau din legământul Israelului cu Dumnezeu; în plus, trăiau în neascultare. (Compară cu Ro 9:24-26; Os 2:23.) Pavel arată că israeliții au fost primii cărora li s-a dat posibilitatea să intre în Regatul cerurilor. Dar, întrucât cei mai mulți dintre ei au fost neascultători, posibilitatea de a face parte din promisul ‘regat de preoți și din națiunea sfântăʼ li s-a oferit și neevreilor (Ex 19:5, 6). Pavel conchide: „Căci Dumnezeu i-a închis în neascultare pe toți [evrei și neevrei], ca să le arate îndurare tuturor”. Prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos, toți cei ce manifestau credință (inclusiv neevreii) puteau fi eliberați de păcatul adamic, care lucrează în toți oamenii, iar prin moartea lui Cristos pe stâlpul de tortură, cei aflați sub Lege (evreii) puteau fi eliberați și de blestemul Legii; astfel, toți au putut să primească îndurare. Apostolul exclamă: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și cunoștinței lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile sale și cât de necuprinse căile sale!” (Ro 11:30-33; Ioa 3:16; Col 2:13, 14; Ga 3:13).

Ce înseamnă a căuta îndurarea lui Dumnezeu. Cei ce doresc să se bucure de marea îndurare a lui Dumnezeu trebuie să-l caute și să arate că au o dispoziție corectă a inimii renunțând la căile și la gândurile lor rele (Is 55:6, 7). Ei trebuie să aibă o teamă sănătoasă față de Dumnezeu și să arate apreciere pentru normele sale drepte (Ps 103:13; 119:77, 156, 157; Lu 1:50). Dacă se abat de la calea dreaptă pe care o urmează, ei nu trebuie să încerce să-și ascundă păcatul, ci trebuie să-l mărturisească și să manifeste o căință sinceră, să regrete din inimă (Ps 51:1, 17; Pr 28:13). De asemenea, este absolut necesar ca, la rândul lor, să fie îndurători. Isus a spus: „Fericiți sunt cei îndurători, căci lor li se va arăta îndurare!” (Mt 5:7).

Daruri de îndurare. Întrucât nu arătau îndurare față de semeni, fariseii au fost mustrați de Isus prin cuvintele: „Duceți-vă și învățați ce înseamnă: «Îndurare vreau, nu jertfă!»” (Mt 9:10-13; 12:1-7; compară cu Os 6:6). Isus a considerat că îndurarea era una dintre cerințele foarte importante ale Legii (Mt 23:23). Așa cum s-a arătat, deși îndurarea poate însemna clemență la judecată — clemență pe care fariseii trebuie să fi avut ocazia să o manifeste, probabil ca membri ai Sanhedrinului —, ea nu se rezumă la atât. Ea se referă în primul rând la acțiuni motivate de milă sau compasiune, la fapte de îndurare. (Compară cu De 15:7-11.)

Îndurarea ar putea fi manifestată prin daruri materiale. Însă, pentru a avea valoare în ochii lui Dumnezeu, ele trebuie oferite cu o motivație corectă, nu cu vreun interes ascuns (Mt 6:1-4). Dorca a oferit ca „daruri de îndurare” [o formă a termenului eleēmosýnē] și daruri materiale (Fa 9:36, 39). Fără îndoială, la fel au stat lucrurile și în cazul lui Corneliu, ale cărui daruri, împreună cu rugăciunile sale, i-au adus favoarea lui Dumnezeu (Fa 10:2, 4, 31). Isus a arătat că problema fariseilor consta în faptul că nu dădeau „ca daruri de îndurare lucrurile dinăuntru” (Lu 11:41). Așadar, pentru a fi autentică, îndurarea trebuie să vină din inimă.

Isus și discipolii săi au manifestat îndurare oferind în primul rând daruri spirituale, care au o valoare mult mai mare decât darurile materiale. (Compară cu Ioa 6:35; Fa 3:1-8.) Membrii congregației creștine, îndeosebi cei ce slujesc ca ‘păstori’ (1Pe 5:1, 2), trebuie să cultive îndurarea și să o manifeste – fie pe plan material, fie pe plan spiritual – „cu bucurie”, niciodată cu părere de rău (Ro 12:8). S-ar putea întâmpla ca unii membri ai congregației să slăbească în credință și să se îmbolnăvească din punct de vedere spiritual, ajungând chiar să aibă îndoieli. Întrucât aceștia sunt în pericolul de a muri din punct de vedere spiritual, colaboratorii lor creștini sunt îndemnați să continue să le arate îndurare și să-i ajute să evite dezastrul. Creștinii care manifestă îndurare față de unii care au comis fapte reprobabile trebuie să fie atenți să nu cadă ei înșiși pradă tentației, fiind conștienți că trebuie nu doar să iubească dreptatea, ci și să urască răul. Faptul că ei manifestă îndurare nu înseamnă că tolerează păcatul (Iuda 22, 23; compară cu 1Io 5:16, 17; vezi DARURI DE ÎNDURARE).

Îndurarea biruie judecata. Discipolul Iacov a spus: „Pentru cel care nu arată îndurare, judecata va fi fără îndurare. Îndurarea biruie judecata” (Iac 2:13). Din context înțelegem că Iacov continua ideile menționate anterior cu privire la închinarea adevărată, care include și necesitatea de a manifesta îndurare ajutându-i pe cei defavorizați și nefăcând discriminare între bogați și săraci (Iac 1:27; 2:1-9). Același lucru îl înțelegem și din versetele următoare, care se referă la necesitatea de a-i ajuta pe cei „goi și lipsiți de hrana zilnică” (Iac 2:14-17). Cuvintele sale amintesc de cuvintele lui Isus, potrivit cărora celor îndurători li se va arăta îndurare (Mt 5:7; compară cu Mt 6:12; 18:32-35). Când vor fi aduși la judecată înaintea lui Dumnezeu, cei ce au fost îndurători – arătând milă sau compasiune și ajutându-i pe cei aflați în nevoi – vor avea parte de îndurarea lui Dumnezeu, astfel că îndurarea lor va birui orice judecată nefavorabilă pe care altminteri ar putea-o primi. Este întocmai cum spune proverbul: „Cine se îndură de omul de condiție umilă îl împrumută pe Iehova, și El îl va răsplăti pentru faptele lui” (Pr 19:17). Ideea prezentată de Iacov este susținută de multe alte versete. (Compară cu Iov 31:16-23, 32; Ps 37:21, 26; 112:5; Pr 14:21; 17:5; 21:13; 28:27; 2Ti 1:16, 18; Ev 13:16.)

Îndurarea Marelui Preot al lui Dumnezeu. În Scrisoarea către evrei se explică de ce Isus, ca Mare Preot mult superior oricărui preot din linia aaronică, a trebuit să vină ca om pe pământ, să sufere și să moară. Aici se spune: „De aceea, el a trebuit să devină asemenea «fraților» săi în toate privințele, ca să poată fi un mare preot îndurător și fidel în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să ofere o jertfă de împăcare pentru păcatele poporului”. Întrucât a trecut prin încercări, el „poate să vină în ajutorul celor ce sunt puși la încercare” (Ev 2:17, 18). Cunoscând relatările despre viața lui Isus, învățăturile și faptele sale, cei ce se apropie de Dumnezeu prin el o pot face cu încredere deplină. „Căci nu avem ca mare preot pe cineva care să nu poată avea compătimire pentru slăbiciunile noastre, ci pe cineva care în toate privințele a fost pus la încercare ca noi, dar fără păcat. Să ne apropiem deci cu libertate de exprimare de tronul bunătății nemeritate, ca să primim îndurare și să găsim bunătate nemeritată, ca ajutor la momentul potrivit.” (Ev 4:15, 16)

Faptul că Isus și-a jertfit viața a fost un act remarcabil de îndurare și de iubire. Isus s-a dovedit îndurător și ca Mare Preot ceresc, de exemplu față de Pavel (Saul), căruia i-a arătat îndurare deoarece acesta acționa din neștiință. Pavel a spus: „Totuși, pentru aceasta mi s-a arătat îndurare, ca, prin mine, care sunt cel dintâi păcătos, Cristos Isus să-și arate toată îndelunga răbdare, ca exemplu pentru cei care-și vor întemeia credința pe el pentru viață veșnică” (1Ti 1:13-16). Așa cum israeliții au avut parte de multe ori de îndurarea lui Iehova Dumnezeu – Tatăl lui Isus –, care i-a salvat de dușmani, i-a eliberat de asupritori și le-a dat pace și prosperitate, tot așa creștinii pot fi siguri că vor avea parte de îndurare prin Fiul lui Dumnezeu. Astfel, Iuda a scris: „Păstrați-vă în iubirea lui Dumnezeu, în timp ce așteptați îndurarea Domnului nostru Isus Cristos pentru viața veșnică” (Iuda 21). Extraordinara îndurare pe care Dumnezeu o arată prin Cristos îi motivează pe adevărații creștini să nu renunțe, ci să-și îndeplinească serviciul cu altruism (2Co 4:1, 2).

Îndurarea față de animale. În Proverbele 12:10 se spune: „Cel drept are grijă de sufletul animalului său domestic, dar îndurările celor răi sunt pline de cruzime”. Cel drept se îngrijește de animalele sale și are milă de ele, dar cel rău rămâne insensibil la necesitățile lor. Omul care se conduce după gândirea acestei lumi insensibile și egoiste nu este interesat decât de foloasele pe care le are de pe urma animalelor lui. Cel rău ar putea considera că se poartă bine cu ele, când, de fapt, se poartă plin de cruzime. (Vezi, pentru contrast, Ge 33:12-14.) Cel drept urmează exemplul lui Dumnezeu, care se îngrijește de animale ca parte a creației sale. (Compară cu Ex 20:10; De 25:4; 22:4, 6, 7; 11:15; Ps 104:14, 27; Ion 4:11.)

Îndurarea și bunătatea. Alți termeni care au o strânsă legătură cu termenii raḥamím și éleos și care sunt adesea folosiți împreună cu aceștia sunt ebraicul ḥésed (Ps 25:6; 69:16; Ier 16:5; Pln 3:22) și grecescul kháris (1Ti 1:2; Ev 4:16; 2Io 3), care înseamnă „bunătate iubitoare (iubire loială)” și, respectiv, „bunătate nemeritată”. Termenii ḥésed și raḥamím se deosebesc prin aceea că ḥésed pune accentul pe devoțiunea sau atașamentul loial și plin de iubire față de cel căruia i se arată bunătate, în timp ce raḥamím pune accentul pe sentimentul de compasiune tandră sau milă. În mod asemănător, principala diferență dintre kháris și éleos este aceea că termenul kháris transmite în special ideea de dar nemeritat, oferit de bunăvoie, subliniind astfel generozitatea celui ce dăruiește, în timp ce éleos subliniază reacția plină de îndurare la nevoile celor defavorizați sau aflați în necaz. Astfel, Dumnezeu a manifestat kháris (bunătate nemeritată) față de Fiul său când „i-a dat cu bunăvoință [ekharísato] numele care este mai presus de orice alt nume” (Flp 2:9). Această bunătate a fost motivată nu de milă, ci de generozitatea plină de iubire a lui Dumnezeu. (Vezi BUNĂTATE IUBITOARE.)