EDEN

[Plăcere]

1. Regiune în care Creatorul a făcut o grădină asemănătoare unui parc, ca locuință inițială pentru prima pereche de oameni. Afirmația potrivit căreia grădina era „în Eden, spre răsărit” pare să indice că grădina ocupa doar o porțiune a regiunii numite Eden (Ge 2:8). Totuși, grădina este numită apoi „grădina Edenului” (Ge 2:15), iar în textele de mai târziu, „Eden, grădina lui Dumnezeu” (Eze 28:13) și „grădina lui Iehova” (Is 51:3).

În Septuaginta, termenul ebraic gan (grădină) este redat prin termenul grecesc parádeisos. Acesta este motivul pentru care și cuvântul românesc „paradis” este asociat cu grădina Edenului.

În Geneza 2:15 se spune că „Dumnezeu l-a luat pe om și l-a pus în grădina Edenului”. Deși de aici s-ar putea înțelege că omul a fost creat în afara grădinii, versetul s-ar putea referi pur și simplu la faptul că Dumnezeu „l-a luat” pe om în sensul că l-a făcut din elementele pământului, dându-i apoi ca locuință grădina în care venise la viață. Omul trebuia să cultive și să îngrijească această grădină. În Eden erau tot felul de plante și arbori care creau peisaje pitorești, precum și tot felul de plante și pomi care asigurau o mare varietate de hrană (Ge 2:9, 15). Chiar și numai din acest detaliu ne putem da seama că grădina se întindea pe o suprafață considerabilă.

În grădină exista o faună foarte bogată. Dumnezeu a adus înaintea lui Adam ‘toate animalele domestice, creaturile zburătoare ale cerurilor și toate animalele sălbatice ale câmpului’, încredințându-i lui Adam una dintre primele sale sarcini: să le dea nume tuturor viețuitoarelor (Ge 2:19, 20). Grădina Edenului era udată de apele fluviului care „izvora din Eden” (Ge 2:10). Clima era, se pare, blândă și plăcută, fapt care se poate deduce din afirmația Bibliei că ‘omul era gol’ (Ge 2:25).

Ce era fructul interzis din Eden?

Omul putea să mănânce „pe săturate” din toți pomii din Eden (Ge 2:16). Însă un anumit pom, „pomul cunoașterii binelui și răului”, i-a fost interzis primei perechi umane. Când a citat porunca pe care Iehova i-o dăduse soțului ei, Eva a spus că nu trebuiau nici măcar ‘să atingă’ acel pom și că desconsiderarea și încălcarea legii divine avea să fie pedepsită cu moartea (Ge 2:17; 3:3). Învățăturile tradiționale au dat diferite explicații cu privire la fructul interzis, considerându-l: un simbol al relațiilor sexuale, fructul fiind reprezentat printr-un măr; un simbol al cunoașterii binelui și răului; un simbol al cunoștinței la care ajunge cineva la maturitate, prin experiență, și care poate fi folosită bine sau rău. Totuși, având în vedere porunca pe care le-o dăduse Creatorul, și anume: „Fiți roditori, înmulțiți-vă și umpleți pământul” (Ge 1:28), fructul interzis nu putea reprezenta relațiile sexuale, pentru că, la drept vorbind, cum altfel ar fi putut ei să procreeze și să se înmulțească? Fructul nu putea reprezenta nici capacitatea de a discerne binele și răul, întrucât ascultarea de Dumnezeu presupunea ca omul fără păcat să aibă un astfel de discernământ moral. De asemenea, nu putea însemna nici cunoștința la care ajunge cineva la maturitate, pentru că nu era un păcat ca omul să ajungă la stadiul de maturitate și nici n-ar fi fost logic ca Creatorul să-l oblige să rămână într-un stadiu de imaturitate.

Relatarea biblică nu spune despre ce fel de pom era vorba. Dar este evident că pomul cunoașterii binelui și răului simboliza dreptul pe care și-l rezervă Creatorul omului de a stabili pentru creaturile sale ce e bine și ce e rău și apoi de a le pretinde în mod legitim să facă ceea ce a stabilit că e bine și să evite ceea ce a stabilit că e rău. Numai în felul acesta puteau ele să-și păstreze aprobarea Sa, în calitate de Conducător Suveran. (Vezi POMI, COPACI.) Atât interdicția, cât și sentința pronunțată apoi împotriva perechii neascultătoare arată clar că păcatul originar a constat în actul de neascultare comis de cei doi când au mâncat din fructul interzis (Ge 3:3).

Poate că unii critici moderni ridică obiecții în ce privește simplitatea relatării despre evenimentele din Eden, dar este limpede că, în acele împrejurări, un test simplu era cel mai potrivit. Viața primilor doi oameni era simplă, nu complicată; ei nu se confruntau cu problemele complexe, necazurile și confuzia cu care se confruntă de atunci familia umană din cauza neascultării de Dumnezeu. Deși simplu, testul exprimă în mod succint și admirabil un adevăr universal: Dumnezeu este Suveranul suprem, omul depinde de el și are îndatoriri față de el. În plus, relatarea despre evenimentele din Eden, chiar dacă este simplă, prezintă lucrurile la un nivel net superior în comparație cu teoriile ce plasează începutul omului nu într-o grădină, ci într-o cavernă, și îl înfățișează pe om ca pe o ființă primitivă, lipsită de cunoștință și de orice simț moral. Simplitatea testului din Eden ilustrează principiul enunțat milenii mai târziu de Fiul lui Dumnezeu: „Cine este fidel în foarte puțin este fidel și în mult și cine este nedrept în foarte puțin este nedrept și în mult” (Lu 16:10).

Pomul interzis din Eden nu avea nicidecum menirea de a fi un spin în ochi pentru primii oameni, de a da naștere unei controverse sau de a stârni discuții. Dacă ar fi ținut cont de voința lui Dumnezeu și ar fi respectat instrucțiunile sale, Adam și Eva s-ar fi bucurat în continuare de locuința lor paradiziacă, loc al fericirii și al desfătării. Potrivit relatării biblice, cel care a generat controversa, care a stârnit discuții referitoare la pom și care a pus în fața omului tentația de a încălca legea divină este Dușmanul lui Dumnezeu (Ge 3:1–6; compară cu Re 12:9). Adam și Eva, exercitându-și liberul arbitru cu care fuseseră înzestrați, au ales să se răzvrătească împotriva suveranității legitime a lui Dumnezeu și au pierdut Paradisul, precum și fericirea de care aveau parte acolo. Dar, și mai grav, ei au pierdut posibilitatea de a mânca dintr-un alt pom din Eden, pom care reprezenta dreptul la viață veșnică. Relatarea spune că Iehova „l-a izgonit ... pe om, iar la estul grădinii Edenului a pus heruvimi și lama în flăcări a unei săbii care se rotea încontinuu ca să păzească drumul spre pomul vieții” (Ge 3:22–24).

Localizarea geografică a Edenului. În ce privește locul unde s-a aflat grădina Edenului, se pot face numai supoziții. Principala sursă de informații pentru determinarea poziției geografice a grădinii este descrierea biblică a fluviului care „izvora din Eden” și care se despărțea apoi în patru „brațe”, formând fluviile Eufrat, Hidechel, Pison și Ghihon (Ge 2:10–14). Eufratul (ebr. Perát) este un fluviu bine cunoscut, iar „Hidechel” este numele folosit în inscripțiile antice cu referire la Tigru. (Compară cu Da 10:4.) Celelalte două fluvii însă, Pison și Ghihon, nu sunt identificate. (Vezi CUȘ 2; HAVILA 1.)

Unii cercetători ai Bibliei, precum J. Calvin și F. Delitzsch, au exprimat opinia că Edenul s-a aflat undeva în apropiere de capătul Golfului Persic, în Mesopotamia inferioară, cam în locul unde Tigrul și Eufratul se apropie unul de altul. Ei au presupus că Pisonul și Ghihonul erau canale între aceste cursuri de apă. Totuși, aceasta ar însemna că cele două fluvii ar fi fost afluenți, nu brațe care se despărțeau dintr-o sursă comună. Textul ebraic indică însă un loc în regiunea muntoasă din nordul câmpiilor Mesopotamiei, unde se găsesc în prezent izvoarele fluviilor Tigru și Eufrat. Astfel, în The Anchor Bible (1964) se spune în notele marginale de la Geneza 2:10: „În ebr[aică], gura de vărsare a unui râu se numește «capăt» (Ios xv 5, xviii 19); prin urmare, pluralul termenului rós, «cap» [sau «început»; redat în românește «braț»], trebuie să se refere aici la cursul superior. ... Acest ultim sens este bine confirmat în cazul unui cuvânt înrudit cu rós, akk[adianul] resu”. Faptul că în prezent fluviile Tigru și Eufrat nu au același izvor, precum și imposibilitatea de a identifica cu certitudine fluviile Pison și Ghihon s-ar putea explica prin efectele Potopului global, care fără îndoială a modificat considerabil topografia pământului, făcând să dispară albiile unor râuri și să se formeze altele noi.

Potrivit opiniei tradiționale, grădina Edenului a fost o regiune muntoasă situată la aproximativ 225 km S-V de muntele Ararat și la câțiva kilometri sud de Lacul Van, în estul Turciei de astăzi. Faptul că au fost puși heruvimi doar la estul grădinii, pe unde ieșiseră Adam și Eva, ar putea lăsa să se înțeleagă că Edenul era înconjurat de o barieră naturală, cum ar fi munții (Ge 3:24).

După ce Adam a fost alungat din grădina paradiziacă, n-a mai fost nimeni care „să o cultive și să o îngrijească” (Ge 2:15). Prin urmare, se poate presupune că vegetația a crescut la voia întâmplării și că doar animalele au mai rămas în grădina Edenului, până când apele Potopului au acoperit-o. Singurele referințe de care mai dispune omul cu privire la locul unde s-a aflat grădina se găsesc în relatarea inspirată de Dumnezeu.

2. Important centru comercial, care este menționat alături de Haran și Caneh și care făcea comerț cu Tirul, furnizându-i îndeosebi veșminte de lux, covoare și frânghii (Eze 27:23, 24). Se presupune că este vorba despre o formă prescurtată a numelui Bet-Eden, la care se face referire în Amos 1:5. „Fiii Edenului” sunt menționați printre locuitorii regiunilor cucerite de armata asiriană (2Re 19:12; Is 37:12). Unii consideră că acest Eden (Bet-Eden) este micul ținut Bit-Adini, aflat de-a lungul cursului mijlociu al fluviului Eufrat. (Vezi BET-EDEN.)

3. Unul dintre leviții care au dat curs apelului la reformă făcut de regele Ezechia. A fost repartizat apoi să lucreze sub supravegherea lui Core, „portarul de la est”, și să distribuie contribuția sfântă în cadrul grupurilor preoțești (2Cr 29:12; 31:14, 15).