Scopul lui Dumnezeu este ca omul să se bucure de viaţă în paradis

„Iehova Dumnezeu l–a luat pe om şi l–a instalat în grădina Edenului, ca să o cultive şi să o îngrijească.“ — GENEZA 2:15.

 1. Care a fost scopul originar al Creatorului cu privire la oamenii ascultători?

SCOPUL originar al lui Dumnezeu a fost şi încă este ca oamenii ascultători să se bucure de tinereţe fără bătrîneţe şi de o vigoare mereu proaspătă, să aibă întotdeauna de realizat un scop nobil şi să ducă o viaţă în care să iubească şi să fie iubiţi în mod sincer şi altruist, într–o stare de perfecţiune, da, într–un paradis! — Geneza 2:8; compară Luca 23:42, 43.

 2. (a) Ce trebuie să se fi întîmplat cînd primul om a devenit conştient? (b) Cînd, unde şi la ce dată din an a fost creat omul?

² Pentru a înţelege acest lucru să ne întoarcem în trecut. Iată–l pe cel de curînd creat, Adam, în clipa în care a devenit conştient, şi–a examinat propriul său corp şi tot ceea ce a văzut, a auzit şi a simţit în jurul său, cînd şi–a dat seama că era viu! Potrivit cu calcularea timpului în contextul Sfintei Biblii, lucrurile acestea s–au petrecut cu circa 6 000 de ani în urmă, mai exact în anul 4 026 î.e.n., în regiunea în care se află Turcia de azi, adică în partea sud–vestică a Asiei, în apropiere de fluviile Tigru şi Eufrat, deci în emisfera nordică. Data aproximativă ar fi 1 octombrie, întrucît majoritatea calendarelor antice încep numărătoarea timpului în jurul acestei date.

 3. (a) În ce stare a venit în existenţă primul om? (b) Ce nume a căpătat primul om? Ce semnifică acest nume?

³ Primul om a venit în existenţă, complet dezvoltat, sănătos, perfect sub aspect moral. Numele sub care el este de repetate ori prezentat în Biblie ne atrage atenţia asupra materiei din care a fost format omul. Numele său era A·dhama. Pămîntul, sau solul, din care a fost format el se numea ’a·dha·mah‘. S–ar putea deci spune că numele său înseamnă „Om Pămîntesc“. Acest nume a devenit numele propriu al primului om, Adam. Ce senzaţie trebuie să fi avut Adam cînd a venit în existenţă, devenind o persoană conştientă, capabilă să raţioneze!

 4. Ce mod bizar de trezire la viaţă nu a avut primul om? Deci, al cui fiu nu era el?

⁴ Cînd primul om, Adam, a venit în existenţă, cînd şi–a deschis ochii şi s–a trezit la o conştienţă inteligentă, el nu se afla la pieptul păros şi în braţele lungi şi puternice ale vreunei creaturi femele asemănătoare unei maimuţe, lipit strîns de pieptul acesteia şi privind–o în ochi să o cheme cu tandra afecţiune, Mamă. Primul om, Adam, n–a avut o asemenea stranie trezire la viaţă. El nu a simţit nici o înrudire carnală cu vreo maimuţă nici chiar mai tîrziu, cînd a văzut pentru prima oară una. În ziua creării sale nu a existat nimic care să–i lase impresia lui Adam că el ar fi vreun descendent, vreun fiu îndepărtat al vreunei maimuţe sau al vreunei alte creaturi asemănătoare acesteia. Dar urma oare ca pentru primul om, Adam, să rămînă un mister modul în care a venit el în existenţă? Nu.

 5. Ce ştia Adam cu exactitate referitor la parcul– grădină în care se afla şi referitor la sine însuşi?

⁵ Bineînţeles, pentru el constituia un mister modul în care au venit în existenţă toate lucrurile frumoase pe care le vedea în jurul său. Adam a constatat că se află într–o grădină asemenea unui parc, un paradis, care nu fusese conceput, făcut şi aranjat de el. Dar de unde provenea aceasta? Ca om al cărui intelect sau capacitate de a raţiona funcţionau perfect, el dorea să afle acest lucru. El nu avusese o experienţă anterioară în această privinţă. El ştia că nu se făcuse singur şi că nu se dezvoltase de la sine. În sfîrşit, ştia că nu ajunsese la această stare prin eforturi proprii. — Compară Psalm 100:3; 139:14.

 6. Cum a reacţionat, probabil, Adam la faptul că trăia într–o locuinţă pămîntească perfectă?

⁶ Poate că la început, primul om, Adam, a fost prea entuziasmat de această originală experienţă a bucuriei de a trăi într–o locuinţă pămîntească perfectă pentru a se mai gîndi la originea şi motivul venirii sale în existenţă. El nu se putea abţine să nu scoată strigăte de bucurie. Gura lui pronunţa cuvinte. El se auzea pe sine vorbind în limba omului şi făcînd aprecieri privitoare la minunatele lucruri pe care le vedea şi auzea. Ce bine era să trăieşti în această grădină paradiziacă! Da, pe măsură ce plin de plăcere, acumula informaţii despre toate lucrurile pe care le vedea, auzea, le mirosea şi le pipăia, el se simţea îndemnat să se gîndească. Şi pentru noi, dacă am fi fost în locul lui, totul ar fi fost învăluit în mister, un mister pe care nu l–am fi putut rezolva singuri.

Nu există nici un mister cu privire la existenţa omului

 7. De ce nu a rămas Adam multă vreme nelămurit cu privire la faptul că era viu şi se afla într–o grădină paradiziacă?

⁷ Primul om, Adam, nu a rămas multă vreme nelămurit cu privire la starea în care se afla: viu şi singur, fără să vadă vreun tovarăş asemenea lui în grădina Paradisului. El a auzit vocea cuiva care îi vorbea. Înţelegea ce i se spune. Dar unde era cel care îi vorbea? Omul nu l–a văzut pe acela care îi vorbea. Glasul venea din domeniul invizibil şi i se adresa lui. Acesta era glasul Făuritorului, al Creatorului omului! Şi iată că omul îi putea răspunde cu acelaşi fel de vorbire. Omul nu avea nevoie de un radioreceptor modern ca să audă glasul divin. Dumnezeu conversa cu el direct deoarece omul era creatura sa.

 8, 9. (a) La ce întrebări putea Adam primi răspuns şi ce grijă şi interes patern au fost manifestate faţă de el? (b) Ce răspuns a primit Adam de la Tatăl său ceresc?

⁸ Acum, omul ştia că nu este singur, şi datorită acestui lucru cu siguranţă că s–a simţit mai uşurat. Mintea sa era plină de întrebări, iar el putea să i le pună celui care vorbea cu el. De exemplu: Cine l–a făcut pe el şi această grădină a plăcerii? De ce a fost el instalat în ea, şi cum trebuia să–şi organizeze viaţa? Avea oare viaţa lui un sens determinat? Primul om, Adam, a avut parte de interesul şi grija părintească a unui tată, care, i–a dat răspunsuri ce i–au satisfăcut mintea sa iscoditoare. Ce plăcere trebuie să fi simţit Făuritorul şi Tatăl său ceresc, Acela care i–a dat viaţă, cînd l–a auzit pe om că începe să vorbească rostind primele sale cuvinte. Ce fericire trebuie să fi simţit Tatăl ceresc atunci cînd l–a auzit pe fiul său vorbindu–i! Prima întrebare a fost, fireşte, „Cum am venit în existenţă?“ Tatălui ceresc i–a făcut plăcere să răspundă şi să recunoască astfel că primul om era fiul Său. El era un ’fiu al lui Dumnezeu‘ (Luca 3:38). Iehova s–a identificat ca Tată al primului om, Adam. Iată în esenţă răspunsul pe care Tatăl ceresc al lui Adam l–a dat la întrebarea acestuia şi pe care Adam l–a transmis descendenţilor săi:

⁹ „Şi Iehova Dumnezeu l–a format pe om din ţărîna pămîntului şi i–a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu. Pe lîngă aceasta, Iehova Dumnezeu a plantat o grădină în Eden, spre răsărit şi l–a pus în ea pe omul pe care îl formase. Astfel, Iehova Dumnezeu a făcut să crească din pămînt orice pom plăcut la vedere şi bun pentru hrană, precum şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acum exista un fluviu care ieşea din Eden pentru ca să ude grădina, şi de acolo începea să se despartă şi devenea cum s–ar spune, patru izvoare. — Geneza 2:7–10.b

10, 11. (a) Ce adevăruri a învăţat în mod clar Adam, dar la ce întrebări mai trebuia el să primească răspuns? (b) Ce răspunsuri i–a dat Tatăl ceresc lui Adam?

¹⁰ Mintea clară şi proaspătă a lui Adam a sorbit cu nesaţ aceste informaţii concludente. Acum el ştia că nu provenea din domeniul invizibil de unde vorbea Făuritorul şi Realizatorul său. Dimpotrivă, el fusese format din pămîntul pe care trăia, deci era pămîntesc. Cel care îi dăduse viaţă în calitate de Tată al său era Iehova. Primindu–şi viaţa de la Iehova Dumnezeu, el era fiul lui Dumnezeu. Adam era „un suflet viu“. Pomii din jurul său ai grădinii Edenului făceau fructe care erau bune pentru hrană, iar el mînca din ele ca să se poată menţine în viaţă ca suflet viu. Dar, de ce trebuia el să se menţină în viaţă, şi de ce a fost el pus pe pămînt, în această grădină a Edenului? El era un om pe deplin format, înzestrat cu inteligenţă şi cu calităţi fizice, şi ca atare, merita să cunoască aceste lucruri. Cum altfel ar putea el să împlinească scopul vieţii sale şi, astfel, să–i facă pe plac Făuritorului şi Tatălui său, îndeplinind voinţa divină? Răspunsul la aceste întrebări foarte potrivite, i–au fost date prin următoarele informaţii:

¹¹ „Şi Iehova Dumnezeu l–a luat pe om şi l–a instalat în grădina Edenului, ca să o cultive şi să o îngrijească. De asemenea, Iehova Dumnezeu i–a impus omului această poruncă: «Din orice pom al grădinii vei putea mînca pe săturate. Dar în ce priveşte pomul cunoştinţei binelui şi răului, să nu mănînci din el, căci în ziua cînd vei mînca din el vei muri negreşit.»“ — Geneza 2:15–17.

12. Pentru ce i–a mulţumit cu siguranţă, Adam Creatorului său, şi cum putea deci omul să–l glorifice pe Dumnezeu?

¹² Cu siguranţă că Adam i–a mulţumit Creatorului său pentru că i–a dat ceva de care să se ocupe cu folos în această frumoasă grădină a Edenului. Acum el cunoştea voinţa Creatorului său şi putea face ceva pentru El pe pămînt. Lui îi revenea acum responsabilitatea de a cultiva grădina Edenului şi a o îngriji, ceea ce era o preocupare plăcută pentru el. Făcînd lucrul acesta, Adam putea păstra aspectul grădinii astfel încît aceasta să–i aducă glorie şi laudă Făuritorului ei, Iehova Dumnezeu. Ori de cîte ori lui Adam i se făcea foame în urma muncii, el putea mînca pe săturate din pomii din grădină. În acest fel, el îşi reînnoia puterile, putîndu–şi păstra viaţa plină de fericire pe un timp indefinit, la nesfîrşit. — Compară Ecleziast 3:10–13.

Perspectiva vieţii veşnice

13. Ce perspectivă a avut primul om, şi de ce?

¹³ La nesfîrşit? Ce idee aproape de necrezut trebuie să fi fost aceasta pentru omul perfect! Dar, în fond, de ce nu? Creatorul său nu avea intenţia sau scopul de a distruge această grădină a Edenului concepută în mod desăvîrşit. De ce să–şi distrugă propria lucrare, dacă ea era atît de bună şi exprima superba sa creativitate? Este logic că el nu intenţiona să facă lucrul acesta (Isaia 45:18). Şi dat fiind că această grădină neasemuită urma să fie permanent cultivată, ea necesita un cultivator şi îngrijitor cum era omul perfect, Adam. Şi dacă îngrijitorul nu avea să mănînce niciodată din fructul acelui interzis „pom al cunoştinţei binelui şi răului“, el nu avea să moară niciodată. Omul perfect putea trăi veşnic!

14. Cum putea Adam să aibă viaţă veşnică în Paradis?

¹⁴ Lui Adam i–a fost pusă înainte viaţa veşnică în grădina paradiziacă a Edenului! El putea să se bucure de ea etern, dacă rămînea ascultător în mod perfect faţă de Creatorul său, adică dacă nu mînca din fructul care fusese interzis de Creatorul omului. Era dorinţa Sa ca omul perfect să rămînă ascultător şi să trăiască veşnic. Interdicţia referitoare la fructul din „pomul cunoştinţei binelui şi răului“ nu producea moartea. Ea era doar un test al ascultării omului perfect faţă de Tatăl său. Ea dădea omului ocazia de a–şi dovedi iubirea de Dumnezeu, Creatorul său.

15. De ce putea Adam să–şi imagineze un viitor luminos şi să aştepte binele din mîna Creatorului său?

¹⁵ Avînd în inimă satisfacţia că el nu era un produs al întîmplării, ci avea un Tată ceresc, că mintea îi era luminată de înţelegerea scopului vieţii sale, şi că se bucura de perspectiva vieţii eterne în Paradis, omul perfect privea înainte spre un viitor luminos. El mînca din pomii ce ofereau o hrană bună, evitînd „pomul cunoştinţei binelui şi răului“. El voia să cunoască binele din mîna Creatorului său. Şi munca — o muncă neistovitoare, care viza cultivarea grădinii Edenului — era bună, iar omul perfect muncea.

Adam nu se simţea obligat să–şi explice lucrurile

16–18. Care sînt aşa–zisele mistere pe care Adam nu se simţea obligat să le rezolve, şi de ce?

¹⁶ Lumina zilei scădea treptat în timp ce marele luminător al zilei, a cărui mişcare pe cer el o vedea, cobora spre asfinţit. Se lasă întunericul, şi Adam observă apariţia lunii. Aceasta nu îi pricinui un sentiment de teamă, de fapt, ea era luminătorul mai mic care stăpîneşte peste noapte (Geneza 1:14–18). Probabil că prin grădină zburau licuricii, lumina lor rece aprinzîndu–se şi stingîndu–se asemenea unor lămpi minuscule.

¹⁷ Cînd noaptea se aşternu şi întunericul îl învălui, simţi nevoia să doarmă asemenea animalelor din jurul său. Cînd se trezi, începu să–i fie foame şi luă ceva ce s–ar putea numi micul dejun, mîncînd cu poftă din pomii fructiferi la care avea acces.

¹⁸ Cu forţele refăcute, reconfortat de odihna din timpul nopţii, el şi–a îndreptat atenţia spre activitatea pentru ziua respectivă. În timp ce observa toată verdeaţa din jurul său, el nu a simţit necesitatea de a sonda misterul a ceea ce oamenii au numit mii de ani mai tîrziu fotosinteză, această enigmatică operaţie prin care materia de culoare verde din plante, clorofila, utilizează energia solară pentru a produce alimente necesare hranei omului şi a animalelor, absorbind concomitent bioxidul de carbon pe care îl expiră oamenii şi animalele şi eliminînd oxigenul necesar respiraţiei acestora. Omul ar putea denumi acest lucru un mister, dar Adam nu avea nevoie să–l rezolve, fiindcă era un miracol al Creatorului omului. Creatorul îl înţelegea şi l–a făcut să lucreze în folosul vieţii creaturilor de pe pămînt. Deci pentru inteligenţa perfectă a primului om era suficient că Dumnezeu, Creatorul, a făcut lucrurile să crească. Cît priveşte omul, lucrarea pe care i–o dăduse Dumnezeu era de a îngriji aceste forme de viaţă vegetală care creşteau în grădina Edenului. — Vezi Geneza 1:12.

Singur, dar nu lipsit de bucurie

19. Deşi îşi dădea seama că era singur, fără nimeni altcineva asemenea lui pe pămînt, ce nu a făcut Adam?

¹⁹ Instruirea pe care o primea omul din mîna Tatălui său ceresc nu se terminase. El îngrijea de grădina Edenului fără ca cineva asemenea lui pe pămînt să i se alăture sau să–l ajute în această lucrare. În ce priveşte specia sa — specia umană — el era singur. El nu a plecat în căutarea cuiva asemenea lui cu care să aibă companie pe pămînt. El nu i–a cerut lui Dumnezeu, Tatăl său ceresc, să–i dea un frate sau o soră. Singurătatea sa ca om nu l–a dus în final la nebunie, nici nu i–a răpit bucuria de a trăi şi a munci. El se bucura de tovărăşia lui Dumnezeu. — Compară Psalm 27:4.

20. (a) Care era cea mai mare bucurie şi plăcere a lui Adam? (b) De ce nu ar fi fost pentru Adam o muncă istovitoare dacă ar fi continuat acest mod de viaţă? (c) Despre ce va trata articolul următor?

²⁰ Adam ştia că el şi lucrarea lui erau sub supravegherea Tatălui său ceresc. Cea mai mare plăcere a sa era aceea de a fi pe placul Dumnezeului şi Creatorului său, ale cărui însuşiri minunate au fost revelate prin toate lucrările frumoase ale creaţiei care se găsesc în jurul omului. (Compară Apocalips 15:3.) Faptul de a continua acest mod de viaţă nu ar fi fost o muncă istovitoare sau o sarcină plictisitoare pentru acest om perfect echilibrat care putea conversa cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu a pus înaintea lui Adam o muncă interesantă şi fascinantă care îi dădea multă satisfacţie şi îi făcea multă plăcere. În articolul următor vom afla mai multe lucruri despre binecuvîntările şi perspectivele de care s–a bucurat Adam în Paradis, din partea Creatorului său iubitor.

[Note de subsol]

„Numele celui dintîi este Pison; el este cel care înconjoară întreaga ţară Havila, unde există aur. Şi aurul acelei ţări este bun. Acolo este şi bdelium şi piatră de onix. Şi numele celui de al doilea fluviu este Ghihon, el este cel care înconjoară întreaga ţară Cuş. Şi numele celui de al treilea fluviu este Hidechel, el este cel care curge la răsărit de Asiria. Şi al patrulea fluviu este Eufratul.“ — Geneza 2:11–14.

Ce răspunsuri veţi da?

◼ De ce nu a rămas Adam multă vreme nelămurit cu privire la existenţa sa?

◼ Ce lucrare i–a dat Dumnezeu lui Adam, şi cum a reacţionat el, desigur la aceasta?

◼ Ce perspectivă avea omul perfect, şi de ce?

◼ De ce nu şi–a propus Adam drept scop al muncii sale în viaţă rezolvarea misterelor?

◼ De ce faptul că era singur nu i–a răpit lui Adam bucuria de a trăi?

[Provenienţa fotografiei de la pagina 10]

Foto: NASA