Să păstrăm o părere echilibrată despre timp
„Arată–ne cum să ne numărăm zilele în aşa fel încît să ne cîştigăm o inimă a înţelepciunii“ (Ps. 90:12)
1, 2. Ce experienţă avem toţi în legătură cu scurgerea vieţii?
Viaţa este cel mai preţios lucru pe care-l posedăm. Fără viaţă, toate ar fi zadarnice (Mat. 6:25–27; 16:26). Insă, chiar şi în lumea noastră avansată, viaţa omului este de scurtă durată şi se sfîrşeşte, adesea, prea de timpuriu. Este aşa cum a arătat scriitorul psalmului 90 în urmă cu multă vreme: „Viaţa noastră durează şaptezeci de ani, iar cînd merge mai departe [iar cînd avem parte de putere, Herder] sînt optzeci şi cea mai mare parte din aceasta este trudă şi nefericire; trece repede, zburăm numai aşa prin ea“ (Ps. 90:10, Bruns).
2 In multe ţări, cînd cineva ajunge la vîrsta de 30 ani, se zice că este în „floarea tinereţii“. Dar fiindcă viaţa omului este atît de scurtă, la vîrsta aceea începe deja timpul în care o ia „la vale“ în ce priveşte corpul; forţele corpului cedează treptat, iar organele nu-şi mai îndeplinesc corect funcţiile lor. Intr-adevăr, cît de repede trec anii!
3 De ce privesc oamenii cu nerăbdare în aşteptarea împlinirii dorinţelor lor?
3 De aceea, nu-i de mirare că noi, oamenii sîntem, în general, foarte conştienţi de timp. De asemenea, nu e de mirare că oamenii sînt singurele creaturi, dintre cele cîte trăiesc pe pămînt, care se interesează, în mod conştient, de viitor, care fac planuri pentru viitor şi doresc să ştie ce aduce aceasta (Ecles. 3:11). Intrucît nu dispun de prea mult timp, înainte de a li se sfîrşi viaţa, ei devin cu uşurinţă, nerăbdători dacă dorinţele nu li se împlinesc după cum au aşteptat.
4, 5. (a) Pentru ce priveşte Iehova Dumnezeu timpul dintr-un punct de vedere diferit de cel al omului? (b) Pentru ce este mai avantajos cînd Iehova alege timpul pentru un lucru stabilit, decît dacă oamenii ar face aceasta?
4 Omul imperfect se găseşte, prin urmare, într-o situaţie cu totul diferită de cea a creatorului său, Dumnezeu cel veşnic, care n-are nici început nici sfîrşit. Scriitorul psalmului 90 a scris despre el: „Inainte ca să se fi născut munţii, înainte ca să fi fost pămîntul şi lumea, eşti tu Dumnezeule, din veşnicie . . . In ochii tăi, o mie de ani sînt ca ziua de ieri“ (Psalm 90:2–4, Bruns).
5 Dar înseamnă aceasta că Iehova Dumnezeu n-ar fi interesat de timp? NU; şi nici nu înseamnă că n-ar fi viu interesat de viitor şi de evoluţia lui. Insă, deoarece el nu priveşte lucrurile din punct de vedere al omului imperfect şi cu viaţa scurtă, ci din punctul de vedere al veşniciei, nu este supus niciodată temerii de a nu trăii vreun fapt fiindcă vremea i s-ar sfîrşi înainte (Psalm 90:2; 2 Petru 3:8). El este în măsură să cuprindă, pe deplin cu privirea, fluviul timpului şi să constate cînd trebuie să facă ceva pentru a-şi realiza planul invailibil exact la timpul stabilit — nici prea repede, nici prea tîrziu, ci la timpul cel mai favorabil pentru toţi cei cointeresaţi.
6 S-a obligat Dumnezeu, deşi are înainte veşnicia, să cauzeze survenirea anumitor evenimente la un timp stabilit?
6 Deoarece Dumnezau este atotputernic şi cunoaşte viitorul, el se poate obliga să determine survenirea anumitor evenimente la un timp stabilit, iar din cînd în cînd, el i-a informat pe oameni despre asemenea evenimente. Spre exemplu, lui Avram (Avraam) i-a zis: „Să ştii precis că urmaşii tăi vor sta ca străini într-o ţară care cu este a lor, şi vor trebui să le servească, iar aceştia îi vor asupri precis, timp de 400 de ani“ (Gen. 15:13; Fapte 7:6, 7). După cum a fost prezis, Iehova Dumnezeu i-a eliberat pe urmaşii lui Avraam, israeliţii, din sclavie, la sfîrşitul celor 400 de ani şi i-a scos din Egipt.
7 (a) Ce arată că Dumnezeu s-a ţinut întocmai de timpul fixat de el în legătură cu activitatea babiloniană a evreilor? (b) Cum s-a vădit acest lucru în legătură cu apariţia lui Mesia?
7 Mai tîrziu, Dumnezeu a prezis o pustiire a lui Iuda, care a durat 70 de ani, iar cînd cei 70 de ani au trecut, evreii au fost lăsaţi liberi, exact la timpul fixat (Ier. 25:8–11; Dan. 9:2). La fel s-a prezis că de la emiterea ordinului pentru zidirea din nou a zidurilor Ierusalimului pînă la apariţia lui Mesia vor trece 483 ani (69 „săptămîni“ de ani). Exact la timpul stabilit, în anul 29 e.n., la sfîrşitul acestei perioade, Isus a fost botezat şi uns ca promisul Mesia sau Cristos (Dan. 9:24–27).
8 Ne este posibil să aflăm cînd survine un anumit eveniment care stă în legătură cu planul lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu n-a anunţat timpul pentru aceasta?
8 Prin urmare, dacă Iehova Dumnezeu face de cunoscut o dată stabilită pentru un eveniment care se află în legătură cu realizarea planului său, servii săi credincioşi pot avea încrederea că acest eveniment va surveni exact la timpul anunţat. Dar dacă el n-a făcut aceasta, lor nu le este posibil să comunice timpul pentru un asemenea eveniment. Aşa se prezintă lucrurile, spre exemplu, cu momentul din timp pentru izbucnirea „necazului cel mare“ prezis de Fiul lui Dumnezeu, timp de judecată divină care precede începutul domniei de o mie de ani a împărăţiei sale, împărăţie care va aduce nedescrise binecuvîntări pentru Pămînt şi locuitorii lui (Mat. 24:21–22; Apoc. 7:14–17).
LUCRURI ASCUNSE SI LUCRURI DESCOPERITE
9 Ce să se recunoască exprimaţia lui Dumnezeu pe care o citim în Deuteronom 29:29 referitor la înţelegerea din partea noastră a planului său?
9 Să ne întristeze faptul că Dumnezeu şi-a păstrat, în acest mod, pentru sine anumite cunoştinţe? Cînd israeliţii s-au apropiat de Tara Promisiunii, Moise a consemnat cuvintele inspirate pe care le citim în Deuteronom 29:29: „Lucrurile ascunse sînt ale lui Iehova, dar lucrurile descoperite sînt ale noastre şi ale copiilor noştri pe timp nedefinit, pentru ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia“. Intr-adevăr, tot ce trebuie să ştim pentru a-i servi credincioşi lui Iehova Dumnezeu, şi tot ce avem nevoie, pentru a ne păstra vie speranţa şi convingerea, Dumnezeu ne descoperă. Dar dacă serveşte mai bine planului său, el poate, de asemenea, să ascundă ceva fără ca acesta să se răsfrîngă nefavorabil asupra servilor lui sau să le dăuneze.
10 (a) Ce aflăm cin cuvintele pe care Isus le-a exprimat, nu cu mult inainte de urcarea sa la cer, referitor la cunoaşterea de către noi a anumitor vremi sau date? (b) Ce a scris apostolul Pavel ucenicilor de atunci care făcuseră o greşeală în ce priveşte stabilirea timpului pentru anumite evenimente,
10 Si Isus Cristos, mai marele Moise, a spus către ucenicii săi, cu puţin înainte de a se urca la cer: „Nu este treaba voastră să dobîndiţi cunoştinţă despre timpuri, sau perioade de timp pe care Tatăl şi le-a pus sub propria-i autoritate juridică“. Prin aceasta, el a răspuns la întrebarea lor despre restabilirea împărăţiei, lucru pe care, fără îndoială, îl aşteptau cu ardoare. Apoi a continuat cu cuvintele: „Voi, însă, veţi primi putere [nu cunoştinţă despre ‘timpuri sau perioade de timp pe care Tatăl şi le-a pus sub propria-i autoritate juridică’], cînd spiritul sfînt va veni asupra voastră“ (Fapte 1:6–8; 3:20–23). Dumnezeu i-a întărit pentru ca ei să-şi poată îndeplini lucrarea care le-a fost încredinţată, în armonie cu voia sa revelată. Au existat, totuşi, unele lucruri pe care ucenicii nu le-au ştiut şi, astfel unii au început mai tîrziu să tragă concluzii pripite cu privire la anumite evenimente promise, adică ei au căutat, aşa-zicînd să le grăbească (compară 2 Tes. 2:1–5). Dar tot ceea ce trebuiau să ştie, în realitate pentru a avea o credinţă tare, o convingere fermă şi curaj, şi pentru a putea proceda raţional, Dumnezeu le-a permis să ştie.
11 Au ştiut cu precizie ucenicii cînd avea să fie distrus Ierusalimul? Ce ştiau ei?
11 Aşa a fost şi cu distrugerea Ierusalimului din secolul întîi e.n. Isus Cristos a dezvăluit ucenicilor împrejurările care aveau să ducă, în final, la distrugerea acestui oraş necredincios, centru de odinioara al religiei evreieşti. La vederea situaţiilor care formau „semnul“, ei trebuiau ‘să-şi dea deama că s-a apropiat pustiirea Ierusalimului. (Luca 21:10–20) El le-a spus: „Această generaţie nu [va] trece, în nici un caz, . . . pînă ce se vor întîmpla toate aceste lucruri“ — Marcu 13:30. A fost vorba, aşadar, de ceva ce venea nemijlocit asupra lor, asupra generaţiei lor. Dar nu li s-a spus cînd avea să vină.
12 (a) Cum de au putut creştinii să fugă din oraşul Ierusalim înainte de a fi nimicit, cu toate că nu ştiau exact cînt avea să se întîmple aceasta? (b) La ce încercare au fost expuşi cei care ieşiseră din Ierusalim de îndată ce asedierea a încetat?
12 In cele din urmă, ei au văzut o parte constitutivă a semnului: asedierea Ierusalimului de către oştile romane. Situaţiile ulterioare (neaşteptata retragere temporară a forţelor armate romane) le-au înlesnit să fugă din oraşul condamnat la pieire şi să caute adăpost în munţi. Ei încă tot nu ştiau cînd trebuia să urmeze nimicirea propriu-zisă. Ba chiar după refugierea lor a mai trecut circa 4 ani pînă la pustiirea Ierusalimului. In acest timp ei şi-ar fi putut pierde uşor vigilenţa şi să ajungă la concluzia că au interpretat greşit semnul. Aceasta iar fi putut face să desconsidere avertismentul lui Isus: „Cei ce sînt în mijlocul lui să iasă afară din el, iar cei ce se găsesc în anumite locuri din ţară să nu intre în el“ (Luca 21:20, 21).
13 (a) Care profeţie a lui Isus, în care el a vorbit despre un timp stabilit, s-a împlinit prin distrugerea Ierusalimului? (b) A fost de folos pentru creştini această avertizare profetică, deşi ea nu indica o dată hotărîtă?
13 Un lucru este digur: generaţia de atunci a ajuns să trăiască lucrurile despre care o avertizase Fiul lui Dumnezeu. Cei care au acordat atenţie cuvintelor lui şi au rămas vigilenţi au reuşit să scape de catastrofa înfrozitoare care a pustiit Ierusalimul. Istoria arată, însă, ca au pierit sute de mii. Aceştia, aşa-zicînd dormiseră şi n-au recunoscut însemnătatea împrejurărilor existente şi seriozitatea timpului în care au trăit. In cele din urmă, cînd Roma şi-a trimis înapoi forţele armate la Ierusalim în anul 70 e.n. şi cînd acest oraş a fost împresurat total, mii de vizitatori care au venit în acel an la sărbătoarea de Paşte s-au aflat oarecum în cursă. Sute de mii din ei şi din locuitorii oraşului au murit în decursul a circa cinci luni. Ei nu acordaseră crezare avertismentului dat de Fiul lui Dumnezeu. ‘Nu recunoscuseră timpul cercetării lui’ (Luca 19:41–44).
14, 15. Ce dovedeşte că cuvintele preventive pe care Isus le-a adresat în acea vreme ucenicilor săi, se vor împlini pe plan mondial?
14 De la acel timp memorabil au trecut 1 900 de ani. Astăzi trăim într-un timp mult mai critic. Apostolul Ioan, care a scris către sfîrşitul secolului întîi — prin urmare, după cîteva decenii de la distrugerea Ierusalimului — a amintit aceleaşi lucruri pe care le citase ca „semn“ Isus în discuţia lui cu ucenicii în legătură cu profeţia sa despre distrugerea Ierusalimului. Apocalipsa. pe care Ioan a primit-o de la Isus, a tratat, totuşi, despre lucruri care erau încă de viitor şi care trebuiau încă să se întîmple (Apoc. 1:1). De asemenea din consemnările lui Ioan se poate deduce că „semnul“ menţionat de Isus se va putea vedea în întreaga lume: războaie, foamete, preţuri ridicate la alimente, boli de forma epidemiilor de care vor fi lovite părţi mari ale populaţiei pămîntului (Apoc. 6:3–8). Apoi Ioan indică spre „necazul cel mare“ în care o „mare mulţime de oameni“, constînd din servii lui Dumnezeu din toate naţiunile, triburile şi limbile, se vor afla în siguranţă şi vor rămîne în viaţă (Apoc. 7:9–15).
15 Acest necaz s-a numărat şi el printre lucrurile care trebuiau să se mai întîmple. „Descoperirea de la Isus Cristos“ dovedeşte deci, că profeţia lui Isus, notată în Matei 24, Marcu 13 şi Luca 21, asupra „necazului celui mare“ nu s-a limitat la secolul întîi. Ea arată că profeţia lui Isus s-a împlinit în mic prin necazul care a venit asupra Ierusalimului şi că împlinirea ei mai mare, împlinire de care avea să fie atins întregul pămînt, pune puternic în umbră necazul Ierusalimului. După cît este de sigur că generaţia care a trăit în secolul întîi şi a auzit avertismentul de atunci al lui Isus, a fost generaţia care a trăit o împlinire a cuvintelor lui, tot aşa de sigur este că şi generaţia noastră — generaţia care vede împlinirea mai mare a „semnului“ care caracterizează zilele din urmă ale acestui sistem de lucruri — va trăi necazul mondial iminent (Mat. 24:34).
16 Ar trebui să fim nepăsători din cauză că nu ştim în ce zi sau în ce an va începe „necazul cel mare“?
16 Ce ne-a descoperit, prin urmare, Dumnezeu? El nu ne-a lăsat, într-adevăr, în neclaritate. Ne face posibil să ne dăm seama, sprijiniţi pe profeţii precum cele examinate mai sus, unde ne găsim în fluviul timpului. Implinirea cuvintelor sale profetice ne dă convingerea că el nu este nici somnoros, nici încet. Apostolul Petru a spus despre cei răi: „Dar în ce-i priveşte pe ei, judecata n-are o desfăşurare lentă din vechime încoace, iar nimicirea lor nu dormitează“ (2 Petru 2:3). Avem suficiente puncte de reper şi dovezi pentru a fi convinţi că trăim în „timpul sfîrşitului“ sistemului nedrept de lucruri din prezent. Există, însă, şi nişte lucruri pe care Dumnezeu nu ni le-a descoperit, spre exemplu momentul din timp pentru începutul „necazului celui mare“, un necaz care se va extinde pe întregul pămînt şi care a fost preumbrit de necazul care a venit asupra Ierusalimului.
FACTORII DE TIMP PE CARE DUMNEZEU NU I-A DESCOPERIT
17 Ştim că am ajuns sfîrşitul a şase mii de ani ai istoriei omenirii, dar ce are de-a face acest fapt cu ziua de odihnă a lui Dumnezeu?
17 Există anumite motive pentru care nu cunoaştem această dată. Unul din aceştea este: ne putem da seama ce-i drept, destul de clar cu ajutorul cronologiei biblice, că de la crearea lui Adam, întîiul om, şi pînă acum au trecut şase mii de ani. Dar ea nu ne dezvăluie cît timp a mai trecut după acest eveniment pînă ce ziua a şasea a creaţiunii s-a sfîrşit şi a început perioada a şaptea a creaţiunii sau „ziua“ a şaptea a creaţiunii, marea zi de odihnă a lui Dumnezeu. In Geneza 2:3 se zice că Iehova a binecuvîntat şi a sfinţit această „zi“. Pare, astfel, rezonabil de a accepta că orînduirea veche coruptă va fi înlăturată încă înainte de expirarea acestei zile şi că tot atunci orînduirea nouă şi dreaptă a lui Dumnezeu va fi instaurată prin domnia de o mie de ani a Fiului lui Dumnezeu. Prin urmare, se poate accepta, pe bune motive, că aceasta perioadă de o mie de ani în care Pămîntul şi locuitorii lui vor ajunge la desăvîrşire, va constitui încheierea acestei mari zile de odihnă. Dumnezeu ar putea spune atunci despre această a şaptea zi şi despre realizările ei, la fel cum a spus despre celelalte zile ale creaţiunii, adică: „Iată, a fost foarte bine.“ (Gen. 1:4, 10, 12, 18, 21, 25, 31)
18, 19. (a) Ce s-a întîmplat după crearea lui Adam, dar înainte de începerea zilei de odihnă a lui Dumnezeu? (b) In ce fel s-a deosebit Adam după crearea lui de un copil nou-născut?
18 Această mare zi n-a început însă imediat după creerea lui Adam. Inainte de încheierea zilei a şasea a creaţiunii, au avut loc după crearea lui Adam şi alte evenimente. Unul dintre acestea este pentru noi, toţi, de o importanţă deosebită: crearea Evei, prima femeie. Fără ea nici unul din noi n-ar fi azi în viaţă. Este aşa cum a spus apostolul Pavel, după 1 Corinteni 11:12: „Astfel după cum femeia este din bărbat, tot aşa şi bărbatul este prin femeie“. Noi toţi n-am fi in viaţă dacă n-am fi avut mame.
19 Cît timp a trecut între crearea bărbatului şi crearea femeii? Biblia nu spune nimic despre aceasta. S-ar putea să fi fost o perioadă de timp relativ scurtă. Adam n-a fost creat ca adolescent sau ca un copil, ci ca un bărbat pe deplin dezvoltat, matur fizic şi spiritual. El n-a trebuit să umble mai întîi în patru labe, înainte de a putea fugi, sau să lălăie înainte de a putea vorbi. A avut aceste capacităţi încă de la creere. El a putut înţelege ce i-a comunicat tatăl lui ceresc şi i s-a putut da misiunea să-şi lucreze şi să-şi îngrijească locuinţa paradisiacă. A înţeles indicaţiile divine referitoare la pomul cunoştinţei despre bine şi rău (Gen. 2:15–17). Ca atare, el a fost în măsură să se unească oricînd cu o femeie.
20 In ce privinţă a putut fi comparat, însă, Adam după crearea lui, cu un nou-născut?
20 Cu toate acestea, Adam a fost, într-o anumită privinţă, ca un copil nou-născut. De ce? Fiindcă pentru el, măcar că era un bărbat pe deplin dezvoltat, ziua creerii sale i-a fost totuşi cea dintîi zi a vieţii. Tot ce a văzut el — orice copac, orice floare, orice arbust, orice pîrîu, orice lac şi orice rîu, ba chiar orice pasăre, orice mamifer şi orice peşte — a văzut pentru prima oară. De asemenea, tot ce a făcut, a făcut pentru întîia dată — fie că a mers, fie că s-a căţărat, fie că a atins ceva, a gustat sau a mîncat ceva. Ce sete de a cunoaşte trebuia să fi simţit atunci cînd a cercetat lucrările fascinante ale lui Iehova şi cînd s-a familiarizat mai bine cu locuinţa sa paradisiacă! Cît de mult timp i-a fost acordat deci pentru a-şi satisface această sete de cunoaştere înainte de a-i fi fost încredinţată responsabilitatea unei cap al familiei.
21, 22. Care factori lasă să apară posibil că Adam a fost în Eden o perioadă de timp, înainte de a fi fost creată Eva?
21 Grădina Eden n-a fost, după cît se pare o porţiune mică de pămînt. După Genesa, capitolul doi, în ea se aflau tot felul de pomi. De asemenea, din Eden ieşea un fluviu ca să ude grădina, un fluciu atît de mare încît se împărţea în patru braţe principale, dintre care cîteva mai există şi astăzi (Gen. 2:8–10). Adam a avut nevoie deci de timp pentru a cerceta toate acestea şi pentru a se familiariza cum trebuie cu regiunea pe care trebuia să o cultive şi să o păzească.
22 Cineva poate pune întrebarea: „Dae n-ar fi fost frumos dacă Adam ar fi primit imediat o femeie ca ajutoare pentru a se bucura de toate lucrurile noi, împreună cu ea, şi pentru a le cunoaşte?“ Poate. N-ar fi fost şi mai bine însă dacă el şi-ar fi adunat dinainte cîteva cunoştinţe şi experienţe? Atunci ar fi fost în măsură să răspundă la întrebările tovarăşei lui şi să–i explice toate lucrurile. Aceasta ar fi promovat desigur atenţia ei pentru el ca şi capul ei bine instruit. (Efes. 5:22, 23) Dumnezeu l-a prevenit pe Adam, personal, de urmările care ar surveni în caz că el ar mînca în mod neascultător din pomul interzis. Prin aceasta, Adam a devenit faţă de tovarăşa lui pe care Dumnezeu i-a creat-o mai tîrziu, profetul lui Dumnezeu (Gen. 2:16, 17).
23, 24. Ce spune denumirea animalelor de către Adam, referitor la timp?
23 Singurul lucru pe care-l aflăm din Biblie este că Dumnezeu a adus la Adam toate animalele pe care le făcuse, înainte de creerea Evei, şi că acesta a dat „nume tuturor animalelor domestice, creaturilor zburătoare ale cerului şi oricărui animal sălbatic de pe cîmp, dar pentru om nu s-a găsit nici o ajutoare ca replică a lui“ (Gen. 2:18, 20). Toate acestea sînt descrise cu cuvinte puţine. Dar cît timp a fost necesar?
24 Scurtimea raportului creaţiunii n-ar trebui să ne facă să credem că Dumnezeu ar fi adunat, pur şi simplu, toate mamiferele şi păsările şi le-a lăsat apoi să treacă fiecare prin faţa lui Adam, moment în care Adam ar fi exprimat, în grabă, pentru fiecare un nume. Admitem că el a trebuit să se ocupe poate numai cu „speciile“ de bază sau cu familiile, şi nu cu toate varietăţile care s-au dezvoltat din aceste „specii“ sau familii. Totuşi, aceasta nu exclude posibilitatea ca Dumnezeu să fi „adus“ aceste animale atît de aproape de Adam încît acesta să le fi putut observa o perioadă de timp, să se familiarizeze cu obiceiurile şi însuşirile lor şi apoi să le dea fiecăruia un nume potrivit. Aceasta putea să fi pretins destul de mult timp. Este important, de asemenea, să observăm că Adam a spus la vederea femeii lui nou-create: „Aceasta este, în sfîrşit, os din oasele mele şi carne din carnea mea“ (Gen. 2:23). Aceasta ar putea indica, deopotrivă, că el a trebuit să aştepte o perioadă de timp pînă ce şi-a primit replica lui umană încîntătoare.
25 Ce ştim deco despre timpul care a trecut între începutul istoriei omului şi crearea Evei, precum şi despre ziua de odihnă a lui Dumnezeu?
25 Ce înseamnă aceasta, deci? Foarte simplu, următoarele: Aceşti factori, precum şi posibilităţile care rezultă de aici, ne fac imposibil să spunem cu certitudine cît timp a trecut între creerea lui Adam şi creerea femeii dintîi. Nu ştim dacă a fost un timp scurt, o lună sau mai multe, un an sau chiar mai mulţi. In orice caz, trebuie să scădem acest timp din timpul care a trecut de la crearea lui Adam ca să aflăm cîţi ani au trecut deja din „ziua“ a şaptea a lui Dumnezeu, marea sa zi de odihnă. Cei şase mii de ani ai istoriei omenirii se sfîrşesc, de aceea, la un alt punct din timp, cei 6 000 de ani ai celei de-a şaptea „zi“ divine a creaţiunii. Pur şi simplu, nu ştim cît timp s-a scurs deja din ziua a şaptea.
26, 27. Inseamnă toate acestea că n-ar trebui să fim interesaţi de cronologie?
26 Aceasta, însă, nu înseamnă că n-ar trebui să ne intereseze cronologia. Este foarte firesc să fim interesaţi de aceasta, căci Dumnezeu a văzut de bine s-o însereze ca un element esenţial al Cuvîntului său. Apostolul Petru a scris despre profeţii din vechime: „Ei au cercetat necontenit să afle ce perioade de timp deosebite sau ce fel de perioade de timp vestea spiritul prin ei, cînd a dat dinainte mărturie despre suferinţele hotărîte pentru Cristos şi despre slava care avea să le urmeze“ (1 Pet. 1:10, 11).
27 Astăzi, sîntem interesaţi, pe bună dreptate, să aflăm în ce perioadă de timp trăim, iar Dumnezeu ne dă lămuririle necesare. Profeţii din vechime ai lui Dumnezeu au fost fermi convinşi că tot ce zisese Dumnezeu se va împlini. Să fim şi noi la fel de convinşi de imuabilitatea planului lui Dumnezeu, măcar că nu ne sînt cunoscute anumite amănunte sau factori de timp. După cum arată articolul următor, avem toate motivele, sprijiniţi pe cuvintele Fiului lui Dumnezeu, să urmărim cu atenţie realizarea acestui plan.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 80]
Făgăduinţele lui Iehova se împlinesc întocmai la timpul fixat de el.
Mesia a apărut exact la momentul prezis.
Iehova a făcut ca evreii să fie eliberaţi după 70 de ani din Babilon pentru ca ţara Iuda să fie restabilită.
Exact după 400 ani de asuprire, israeliţii au fost eliberaţi din Egipt.