PĂCAT

Tot ce este contrar personalității, normelor, căilor și voinței lui Dumnezeu; tot ce afectează relația cuiva cu Dumnezeu. Poate fi vorba despre cuvinte (Iov 2:10; Ps 39:1), despre acțiuni (a face ceva greșit [Le 20:20; 2Co 12:21] sau a nu face ceea ce ar trebui făcut [Nu 9:13; Iac 4:17]) sau despre atitudinea minții ori a inimii (Pr 21:4; de asemenea, compară cu Ro 3:9-18; 2Pe 2:12-15). Lipsa de credință este un păcat grav, care, în realitate, trădează lipsă de încredere în Iehova sau în capacitatea sa de a acționa (Ev 3:12, 13, 18, 19). O analiză succintă a termenilor din limbile originare, precum și câteva exemple legate de folosirea lor ne vor ajuta să înțelegem mai bine această definiție.

În ebraică, termenul folosit în mod obișnuit cu referire la păcat este ḥattáʼt, iar în greacă, hamartía. În ambele limbi, verbele corespunzătoare (ebr. ḥatáʼ; gr. hamartánō) înseamnă „a rata”, în sensul de a rata o țintă, de a nu atinge un scop sau un obiectiv ori de a greși calea. În Judecătorii 20:16, verbul ḥatáʼ, folosit cu negație, îi descrie pe beniaminiți, care puteau „să țintească cu praștia chiar și într-un fir de păr fără să dea greș [fără să rateze ținta]”. Scriitorii greci au folosit deseori verbul hamartánō cu referire la un lăncier care ratează ținta. Ambii termeni erau folosiți cu sensul de a rata, sau a nu atinge, nu doar o țintă fizică, sau un obiect, ci și o țintă sau un obiectiv moral ori intelectual. În Proverbele 8:35, 36 se spune că acela care găsește înțelepciunea divină găsește viața, dar ʻcel ce nu găsește [lit. „ratează”, din ebr. ḥatáʼ] înțelepciunea își face rău sufletului săuʼ, întrucât va sfârși în moarte. În Scripturi, atât termenul ebraic, cât și cel grecesc sunt folosiți în principal cu referire la păcate, comise de creaturile inteligente ale lui Dumnezeu, adică cu referire la ratarea țintei sau a obiectivului stabilit de Creator pentru ele.

Rolul omului în scopul lui Dumnezeu. Omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Ge 1:26, 27) și, la fel ca toate lucrurile create, a venit în existență datorită voinței divine (Re 4:11). Faptul că Dumnezeu i-a încredințat omului o activitate arată că acesta avea un rol în scopul lui Dumnezeu pe pământ (Ge 1:28; 2:8, 15). Potrivit cuvintelor inspirate ale apostolului Pavel, omul a fost creat să fie „chipul și gloria lui Dumnezeu” (1Co 11:7), adică să reflecte calitățile Creatorului său, să se comporte în așa fel încât să oglindească gloria lui Dumnezeu. Ca fiu pământesc al lui Dumnezeu, omul trebuie să fie asemenea Tatălui său ceresc, să semene cu el. A nu fi asemenea lui echivalează cu a infirma că Dumnezeu este Tatăl său și a-i aduce dezonoare. (Compară cu Mal 1:6.)

Isus a arătat lucrul acesta când și-a încurajat discipolii să manifeste bunătate și iubire într-o măsură mai mare decât „păcătoșii”, adică cei cunoscuți pentru conduita lor păcătoasă. El a spus că doar dacă urmau exemplul lui Dumnezeu în ce privește manifestarea îndurării și a iubirii discipolii puteau ʻsă se dovedească fii ai Tatălui lor care este în ceruriʼ (Mt 5:43-48; Lu 6:32-36). Vorbind despre starea păcătoasă a omului, Pavel face referire la gloria lui Dumnezeu și spune că „toți au păcătuit și nu ajung la gloria lui Dumnezeu” (Ro 3:23; compară cu Ro 1:21-23; Os 4:7). În 2 Corinteni 3:16-18 și 4:1-6, apostolul arată că aceia care se întorc de la o cale păcătoasă la Iehova, ʻavând fețele neacoperite cu văl, reflectă ca niște oglinzi gloria lui Iehova și sunt transformați din glorie în glorie, ca să aibă același chipʼ, deoarece lumina glorioasei vești bune despre Cristos, care este chipul lui Dumnezeu, pătrunde până la ei. (Compară și cu 1Co 10:31.) Citând din Scripturile ebraice, apostolul Petru a explicat care este voința lui Dumnezeu cu privire la slujitorii săi de pe pământ: „În armonie cu Cel Sfânt care v-a chemat, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră, căci este scris: «Fiți sfinți, căci eu sunt sfânt!»” (1Pe 1:15, 16; Le 19:2; De 18:13).

Așadar, păcatul îl împiedică pe om să fie asemenea lui Dumnezeu și să reflecte gloria sa. Păcatul îl face pe om nesfânt, adică necurat, impur din punct de vedere moral și spiritual. (Compară cu Is 6:5-7; Ps 51:1, 2; Eze 37:23; vezi SFINȚENIE.)

Toate versetele menționate până acum subliniază deci scopul inițial al lui Dumnezeu, potrivit căruia omul trebuie să reflecte personalitatea Creatorului, să fie asemenea lui. Dumnezeu dorește să fim ca el, așa cum un tată uman care își iubește fiul dorește ca acesta să fie la fel ca el, având aceeași perspectivă asupra vieții, aceleași norme de conduită și aceleași calități ca ale lui. (Compară cu Pr 3:11, 12; 23:15, 16, 26; Ef 5:1; Ev 12:4-6, 9-11.) Aceasta presupune ca omul să asculte și să se supună voinței divine, indiferent că voința divină este transmisă sub forma unei porunci concrete sau nu. Prin urmare, păcatul înseamnă un eșec moral, o ratare a țintei, în toate aceste aspecte.

Cum a apărut păcatul. Păcatul a apărut mai întâi în domeniul spiritual. În univers domnea din timpuri imemoriale armonia deplină cu Dumnezeu. Această armonie a fost tulburată de o creatură spirituală numită Împotrivitorul, Vrăjmașul (ebr. Satán; gr. Satanás; Iov 1:6; Ro 16:20), principalul Acuzator mincinos sau Calomniatorul (gr. Diábolos) lui Dumnezeu (Ev 2:14; Re 12:9). De aceea, apostolul Ioan a spus: „Cine practică păcatul provine de la Diavol, pentru că Diavolul păcătuiește de la început” (1Io 3:8).

Prin termenul „început”, Ioan se referea în mod evident la momentul în care Satan a început să acționeze ca împotrivitor (pentru comparație, vezi 1 Ioan 2:7; 3:11, unde termenul „început”, în cazul creștinilor cărora le-a scris Ioan, a însemnat momentul în care au devenit discipoli). Cuvintele lui Ioan arată că, după ce a adus păcatul în lume, Satan a continuat să practice păcatul. Astfel, oricine „face din păcat un obicei sau o practică” se dovedește a fi ʻcopilʼ al Vrăjmașului lui Dumnezeu, un urmaș al Diavolului în sens spiritual, care reflectă trăsăturile „tatălui” lui (The Expositor’s Greek Testament, editat de W. R. Nicoll, 1967, vol. V, p. 185; Ioa 8:44; 1Io 3:10-12).

Având în vedere că înainte de a deveni roditoare și ʻa da naștere păcatuluiʼ o dorință greșită este cultivată (Iac 1:14, 15), înțelegem că ființa spirituală care a devenit un împotrivitor începuse să se abată de la normele drepte și să se înstrăineze de Dumnezeu înainte de înfăptuirea propriu-zisă a păcatului.

Răzvrătirea din Eden. Dumnezeu și-a exprimat voința dându-le lui Adam și soției lui instrucțiuni pozitive, care indicau ce aveau de făcut, nu punându-le restricții (Ge 1:26-29; 2:15). El a dat o singură poruncă prohibitivă: aceea ca omul să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului (chiar să nu-l atingă) (Ge 2:16, 17; 3:2, 3). Demn de remarcat la acest test al ascultării și devoțiunii omului este respectul față de demnitatea umană. Dumnezeu nu i-a atribuit nimic greșit lui Adam; el nu i-a testat ascultarea interzicându-i, de pildă, să comită bestialitate, crimă sau vreo altă faptă dezgustătoare, ca și cum l-ar fi suspectat pe Adam de unele înclinații detestabile. Faptul de a mânca era ceva normal, absolut corect, iar lui Adam i se spusese ʻsă mănânce pe săturateʼ din ceea ce îi dăduse Dumnezeu (Ge 2:16). Testul a constat în interdicția de a mânca dintr-un singur pom, pomul cunoașterii. Dumnezeu a stabilit că faptul de a mânca din acel pom simboliza dobândirea unei cunoștințe care îl făcea pe om capabil să decidă singur ce este „bine” și ce este „rău” pentru el. Așadar, Dumnezeu n-a pus nicio povară asupra lui Adam, nici nu l-a suspectat de vreo trăsătură nedemnă de calitatea lui de fiu al lui Dumnezeu.

Primul om care a păcătuit a fost Eva. Ea a fost ispitită de dușmanul lui Dumnezeu, care i-a vorbit folosindu-se de un șarpe (vezi PERFECȚIUNE [Primul păcătos și regele Tirului]). Ispititorul n-a îndemnat-o să comită un act imoral de natură sexuală, ci i-a stârnit dorința de a obține o așa-zisă elevare intelectuală și independență. După ce mai întâi a făcut-o pe Eva să repete legea lui Dumnezeu – care, fără îndoială, îi fusese transmisă de soțul ei –, el a contestat sinceritatea și bunătatea lui Dumnezeu. Diavolul a spus că faptul de a mânca din fructul interzis nu avea să le aducă moartea, ci iluminarea și avea să-i ajute să dobândească acea capacitate divină de a stabili singuri ce e bine și ce e rău. Această afirmație dezvăluie că în acel moment Ispititorul era deja complet înstrăinat de Creator în inima lui, deoarece cuvintele sale au contrazis fățiș cuvintele lui Dumnezeu, reprezentând totodată o calomnie voalată la adresa lui. Spunând „căci Dumnezeu știe”, el l-a acuzat pe Dumnezeu nu că ar fi comis o eroare din neștiință, ci că, în mod deliberat, a prezentat lucrurile într-o lumină falsă. Gravitatea păcatului Diavolului și josnicia actului său de trădare se văd din metodele la care s-a pretat pentru a-și atinge scopul. El s-a dovedit un mincinos mârșav și un ucigaș mânat de ambiție, întrucât știa foarte bine ce consecințe dezastruoase avea fapta la care o îndemna pe Eva (Ge 3:1-5; Ioa 8:44).

După cum arată relatarea biblică, femeia a început să nutrească o dorință nepotrivită. În loc să reacționeze cu profund dezgust și indignare când a auzit că justețea legii lui Dumnezeu a fost pusă la îndoială, ea a ajuns să privească acel pom ca fiind de dorit. Eva a râvnit la ceva ce-i aparținea de drept numai lui Iehova Dumnezeu ca Suveran: capacitatea și dreptul de a stabili ce e bine și ce e rău pentru creaturile sale. În felul acesta, ea a început să se conformeze căilor, normelor și voinței Împotrivitorului, chiar dacă cuvintele lui contraziceau ceea ce spusese Creatorul ei, precum și soțul ei, numit să-i fie cap (1Co 11:3). Dând crezare cuvintelor Ispititorului, ea s-a lăsat amăgită și a mâncat din fruct, fapt ce a scos la iveală păcatul ce se născuse în mintea și în inima ei (Ge 3:6; 2Co 11:3; compară cu Iac 1:14, 15; Mt 5:27, 28).

Mai târziu, Adam a mâncat și el din fructul interzis, pe care i l-a oferit soția lui. Apostolul Pavel arată că păcatul lui Adam a fost diferit de păcatul Evei prin aceea că Adam nu a fost amăgit de argumentele Ispititorului; el nu a dat crezare afirmației că putea să mănânce din acel fruct fără să fie pedepsit (1Ti 2:14). Așadar, Adam trebuie să fi mâncat din pomul interzis pentru a rămâne cu soția lui. El ʻa ascultat de glasul eiʼ, nu de glasul lui Dumnezeu (Ge 3:6, 17). Astfel, s-a conformat căilor și voinței Evei și, implicit, celor ale Dușmanului lui Dumnezeu. Adam „a ratat ținta”, adică n-a acționat cum se aștepta din partea unei ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și n-a reflectat gloria lui Dumnezeu. Neascultarea lui a fost, de fapt, o insultă la adresa Tatălui său ceresc.

Consecințele păcatului. Păcatul a stricat armonia dintre om și Creator și a deteriorat relațiile omului nu numai cu Dumnezeu, ci și cu restul creației lui Dumnezeu, afectându-l inclusiv pe el, adică mintea, inima și corpul lui. Păcatul a avut consecințe dezastruoase asupra întregului neam omenesc.

Ruptura ce s-a creat între prima pereche umană și Creator s-a văzut imediat din reacția pe care au avut-o Adam și Eva după comiterea păcatului. Ei și-au acoperit unele părți ale corpului lor, creat de Dumnezeu, și au încercat să se ascundă de El, fapt ce a dovedit clar că se îndepărtaseră de Dumnezeu cu mintea și cu inima (Ge 3:7, 8). Păcatul le-a provocat sentimente de vinovăție, teamă, nesiguranță și rușine. Reacția lor confirmă adevărul cuvintelor apostolului Pavel din Romani 2:15, potrivit cărora legea lui Dumnezeu a fost ʻscrisă în inima omuluiʼ. Când a încălcat acea lege, omul a simțit o tulburare interioară, conștiința lui acuzându-l de răul făcut. Omul avea, ca să spunem așa, un detector de minciuni interior, care nu i-a permis să-și ascundă starea păcătoasă de Creatorul său. Când Adam a încercat să-și justifice schimbarea de atitudine față de Tatăl său ceresc, acesta l-a întrebat direct: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci?” (Ge 3:9-11).

Din loialitate față de principiile sale, precum și față de restul familiei sale universale, Iehova Dumnezeu nu putea tolera o astfel de conduită păcătoasă nici la creaturile umane, nici la fiul spiritual devenit rebel. Păstrându-și sfințenia, el i-a condamnat pe bună dreptate la moarte pe toți trei. Adam și Eva au fost dați afară din grădina Edenului, astfel că n-au mai avut acces la pomul numit de Dumnezeu „pomul vieții” (Ge 3:14-24).

Consecințele asupra întregii omeniri. În Romani 5:12 se spune: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, și astfel moartea s-a extins la toți oamenii, fiindcă toți au păcătuit”. (Compară cu 1Io 1:8-10.) Unii au explicat acest verset în sensul că toți urmașii lui Adam s-au făcut vinovați de păcatul inițial, comis de Adam, deoarece, în calitate de cap de familie, el era reprezentantul lor și, astfel, i-a făcut părtași la păcatul lui. Apostolul Pavel însă spune că moartea „s-a extins” la toți oamenii, termen care arată că descendenții lui Adam au fost afectați de păcat în mod succesiv, nu toți odată.

În plus, apostolul spune în continuare că moartea „a domnit de la Adam până la Moise, chiar și peste cei ce nu comiseseră un păcat cum a fost încălcarea de lege a lui Adam” (Ro 5:14). Păcatul lui Adam este numit pe bună dreptate ʻo încălcare de legeʼ deoarece a reprezentat violarea unei legi clar enunțate, a unei porunci pe care Dumnezeu i-o dăduse lui Adam însuși. Mai mult, Adam a păcătuit în mod voit, ca om perfect, care nu avea niciun defect. Evident, descendenții lui n-au fost niciodată perfecți. Aceste aspecte infirmă punctul de vedere potrivit căruia, când Adam a păcătuit, toți descendenții lui încă nenăscuți au păcătuit împreună cu el. Pentru ca toți urmașii lui Adam să fie considerați părtași la păcatul comis de Adam trebuia ca ei să-și fi exprimat într-un fel sau altul voința de a-l avea pe Adam drept cap de familie. Totuși, niciunul dintre ei nu s-a născut pe linia genealogică a lui Adam din proprie voință; toți s-au născut din voința părinților lor (Ioa 1:13).

Dovezile arată deci că păcatul s-a transmis de la Adam la generațiile viitoare în virtutea bine cunoscutei legi a eredității. Fără îndoială, la aceasta a făcut referire psalmistul când a spus: „În nelegiuire am fost adus pe lume, în durerile nașterii, și în păcat m-a conceput mama mea” (Ps 51:5). Păcatul și consecințele lui au intrat în lume și s-au extins la toți oamenii nu numai pentru că Adam a fost capul familiei umane, ci și pentru că el (nu Eva) a fost sursa vieții umane, cel de la care a pornit viața. De la el – precum și de la Eva – urmașii lui au moștenit în mod inevitabil nu numai trăsături fizice, ci și trăsături de personalitate, inclusiv înclinația spre păcat. (Compară cu 1Co 15:22, 48, 49.)

Această idee se regăsește și în cuvintele apostolului Pavel, care a spus: „Așa cum prin neascultarea aceluia singur [Adam] mulți au ajuns păcătoși, tot așa și prin ascultarea acestuia singur [Cristos Isus] mulți vor ajunge drepți” (Ro 5:19). Cei ce aveau ʻsă ajungă drepțiʼ prin ascultarea lui Cristos n-au fost făcuți drepți toți odată, în momentul în care Isus a prezentat valoarea jertfei sale înaintea lui Dumnezeu, ci urmau să aibă parte de foloasele jertfei de răscumpărare pe măsură ce manifestau credință în ea și se împăcau cu Dumnezeu (Ioa 3:36; Fa 3:19). În mod asemănător, generații la rând de descendenți ai lui Adam „au ajuns păcătoși” pe măsură ce s-au născut pe linia genealogică a lui Adam, fiind concepuți de părinți născuți și ei păcătoși.

Puterea păcatului și plata lui. „Plata păcatului este moartea.” (Ro 6:23) Fiind descendenți ai lui Adam, toți oamenii au ajuns sub „legea păcatului și a morții” (Ro 8:2; 1Co 15:21, 22). Păcatul „a domnit” împreună cu moartea asupra oamenilor și i-a ținut în sclavia lui, în care au fost vânduți de Adam (Ro 5:17, 21; 6:6, 17; 7:14; Ioa 8:34). Aceste afirmații arată că păcatul nu se rezumă la comiterea sau omiterea unei fapte, ci reprezintă și legea, principiul director sau forța ce acționează în oameni, și anume înclinația înnăscută spre rău pe care oamenii au moștenit-o de la Adam. Moștenirea adamică a produs deci ʻo slăbiciune a cărniiʼ, adică imperfecțiunea (Ro 6:19). „Legea” păcatului acționează încontinuu în corpul oamenilor, încercând, de fapt, să le controleze conduita, să-i supună și să-i facă să acționeze contrar voinței lui Dumnezeu (Ro 7:15, 17, 18, 20-23; Ef 2:1-3).

ʻDomnindʼ asemenea unui rege, păcatul dă diferite porunci diferitor persoane în diferite momente. Văzând mânia lui Cain împotriva fratelui său Abel, Dumnezeu l-a avertizat pe primul fiu al lui Adam cu privire la păcat și l-a îndemnat să facă binele. El i-a spus: „Păcatul pândește la intrare și dorința lui se ține după tine. Tu însă îl vei stăpâni?”. În pofida avertismentului, Cain a permis ca păcatul – în acest caz invidia și ura – să-l stăpânească și să-l împingă la crimă (Ge 4:3-8; compară cu 1Sa 15:23).

Boala, durerea și bătrânețea. Având în vedere că moartea oamenilor este în general asociată cu boala și bătrânețea, este logic să credem că și acestea sunt consecințe ale păcatului. Sub legământul Legii mozaice încheiat cu Israelul, legile care reglementau jertfele pentru păcat prevedeau să se facă ispășire pentru cei ce fuseseră bolnavi de lepră (Le 14:2, 19). Cei ce atingeau cadavrul unui om sau doar intrau în cortul în care murise un om deveneau necurați și trebuiau să se purifice din punct de vedere ceremonial (Nu 19:11-19; compară cu Nu 31:19, 20). Și Isus a asociat boala cu păcatul (Mt 9:2-7; Ioa 5:5-15), deși el a arătat că o boală nu este neapărat consecința unui păcat anume (Ioa 9:2, 3). Alte versete subliniază efectele benefice ale unei conduite drepte (opusul unei conduite păcătoase) asupra sănătății fizice (Pr 3:7, 8; 4:20-22; 14:30). În timpul domniei lui Cristos, atât moartea, care domnește împreună cu păcatul (Ro 5:21), cât și durerea vor dispărea (1Co 15:25, 26; Re 21:4).

Păcatul și Legea. Apostolul Ioan a scris: „Cine practică păcatul practică și nelegiuirea și, astfel, păcatul este nelegiuire” (1Io 3:4) și „orice nedreptate este păcat” (1Io 5:17). Apostolul Pavel însă a vorbit despre „cei ce au păcătuit fără lege”. El a spus în continuare că „până la Lege [legea dată prin Moise] păcatul era în lume, dar păcatul nu i se pune la socoteală nimănui cât timp nu este o lege. Totuși, moartea a domnit de la Adam până la Moise, chiar și peste cei ce nu comiseseră un păcat cum a fost încălcarea de lege a lui Adam” (Ro 2:12; 5:13, 14). Cuvintele lui Pavel trebuie înțelese în context; din afirmațiile sale anterioare se observă că el făcea o comparație între cei aflați sub legământul Legii și cei ce nu erau sub acest legământ (și deci nu erau supuși codului de legi al acestui legământ), demonstrând astfel că oamenii din ambele grupuri erau păcătoși (Ro 3:9).

În cei aproximativ 2 500 de ani care s-au scurs de la păcatul lui Adam până la încheierea legământului Legii (în 1513 î.e.n.), Dumnezeu n-a dat omenirii niciun cod de legi cuprinzător și nicio culegere sistematică de legi care să definească în mod exact păcatul, cu toate formele lui. Este adevărat, Iehova dăduse unele decrete, cum ar fi decretele date lui Noe după Potop (Ge 9:1-7) și legământul circumciziei, încheiat cu Avraam și cu casa lui, din care făceau parte și sclavii lui străini (Ge 17:9-14). Însă cu referire la Israel psalmistul a putut afirma: „[Dumnezeu] îi spune cuvântul său lui Iacob, dispozițiile și hotărârile sale judecătorești, lui Israel. El n-a făcut așa cu nicio altă națiune, ele n-au cunoscut hotărârile sale judecătorești” (Ps 147:19, 20; compară cu Ex 19:5, 6; De 4:8; 7:6, 11). Referitor la legământul Legii încheiat cu Israelul s-a putut spune: „Omul care a înfăptuit dreptatea Legii va trăi prin ea”. Legea reprezenta un standard al perfecțiunii, astfel că acela care o putea respecta era socotit perfect și demn de viață, așa cum a fost cazul lui Isus Cristos (Ro 10:5; Mt 5:17; Ioa 8:46; Ev 4:15; 7:26; 1Pe 2:22). Lucrul acesta nu se putea spune despre nicio altă lege dată de la Adam până la încheierea legământului Legii.

„Fac din fire lucrurile legii.” Aceasta nu înseamnă că, dacă n-au avut un cod de legi cuprinzător pe baza căruia să le fie evaluată conduita, oamenii care au trăit în perioada de la Adam până la Moise n-au avut păcate. În Romani 2:14, 15, Pavel spune: „Fiindcă ori de câte ori oamenii națiunilor, care nu au lege, fac din fire lucrurile legii, aceștia, deși nu au lege, își sunt ei înșiși lege. Ei arată că au conținutul legii scris în inima lor, în timp ce conștiința lor depune mărturie împreună cu ei, iar gândurile lor, când reflectează la aceasta, îi acuză sau chiar îi scuză”. Fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul are o structură morală și, implicit, conștiință. Așa cum arată Pavel, oamenii, chiar dacă sunt imperfecți, au un anumit grad de moralitate. (Vezi CONȘTIINȚĂ.) Având în vedere ce înseamnă în esență legea – o regulă de conduită –, se poate spune deci că simțul moral al omului acționează în inima lui ca o lege. Totuși, această lege este în conflict cu o altă lege moștenită, „legea păcatului”, care poartă război împotriva înclinațiilor corecte, înrobindu-i pe cei ce nu se împotrivesc autorității ei (Ro 6:12; 7:22, 23).

Faptul că omul are o structură morală și o conștiință se poate vedea chiar și în cazul lui Cain. Deși Dumnezeu nu dăduse nicio lege care să interzică crima, modul evaziv în care Cain a răspuns la întrebarea lui Dumnezeu dovedește că, după ce l-a omorât pe Abel, conștiința lui a reacționat, condamnându-l (Ge 4:8, 9). Evreul Iosif a dovedit că avea ʻlegea lui Dumnezeu scrisă în inima luiʼ când i-a dat soției lui Potifar, care încerca să-l seducă, următorul răspuns: „Cum aș putea să fac un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”. Deși Dumnezeu nu dăduse încă o lege împotriva adulterului, Iosif a înțeles că adulterul este un lucru greșit, contrar voinței exprimate de Dumnezeu în Eden cu privire la oameni (Ge 39:7-9; compară cu Ge 2:24).

Scripturile arată că pe parcursul perioadei patriarhale, de la Avraam la cei 12 fii ai lui Iacob, oameni de diferite rase și naționalități au folosit termenul „păcat” (ḥattáʼt), făcând, de pildă, referire la păcatul împotriva unui angajator (Ge 31:36), împotriva unui conducător (Ge 40:1; 41:9), împotriva unei rude (Ge 42:22; 43:9; 50:17) sau pur și simplu împotriva unui semen (Ge 20:9). În fiecare dintre aceste cazuri, cel ce a folosit termenul a recunoscut implicit existența unei anumite relații cu persoana împotriva căreia a comis sau ar fi putut comite păcatul, precum și responsabilitatea de a ține cont de interesele ei sau, în cazul unui conducător, de a-i respecta voința și autoritatea. Astfel, acești oameni au dovedit că aveau un simț moral înnăscut. Însă, odată cu trecerea timpului, păcatul a ajuns să exercite o influență tot mai mare asupra celor ce nu-i slujeau lui Dumnezeu, motiv pentru care Pavel a spus despre oamenii din națiuni că aveau „mintea întunecată și [erau] înstrăinați de viața de la Dumnezeu, . . . pierzându-și orice simț moral” (Ef 4:17-19).

Cum a făcut Legea „să se înmulțească” păcatul. Fiind înzestrat cu conștiință, omul avea din fire un anumit simț al binelui și al răului. Totuși, când a încheiat legământul Legii cu Israelul, Dumnezeu a arătat concret ce însemna păcatul, identificând multele lui forme de manifestare. Astfel ʻera astupată guraʼ oricărui descendent al lui Avraam, Isaac și Iacob care ar fi pretins că era fără păcat, iar toată lumea devenea pasibilă de pedeapsă înaintea lui Dumnezeu. Întrucât moșteniseră imperfecțiunea de la Adam, descendenții acestor prieteni ai lui Dumnezeu nu puteau fi declarați drepți înaintea lui Dumnezeu prin lucrările legii, „fiindcă prin lege vine cunoașterea exactă a păcatului” (Ro 3:19, 20; Ga 2:16). Legea arăta clar sfera largă a noțiunii de păcat, multe acțiuni și chiar atitudini fiind acum identificate ca păcate. În acest mod a făcut Legea ca greșeala și păcatul „să se înmulțească” (Ro 5:20; 7:7, 8; Ga 3:19; compară cu Ps 40:12). Jertfele prevăzute de Lege le aminteau permanent celor aflați sub autoritatea ei de starea lor păcătoasă (Ev 10:1-4, 11). În felul acesta, Legea acționa ca ‘un tutore’, sau îndrumător, care îi conducea la Cristos, pentru ca ei să fie „declarați drepți datorită credinței” (Ga 3:22-25).

În ce sens păcatul ʻa găsit prilej prin poruncaʼ dată de Dumnezeu Israelului?

Când a explicat că nu Legea mozaică este mijlocul prin care oamenii pot fi declarați drepți înaintea lui Iehova Dumnezeu, apostolul Pavel a scris: „Atunci când trăiam după carne, poftele păcătoase stârnite de Lege lucrau în mădularele noastre ca să dăm rod pentru moarte. . . . Ce vom spune deci? Este Legea păcat? Nicidecum! De fapt, n-aș fi cunoscut păcatul dacă n-ar fi fost Legea. De exemplu, n-aș fi cunoscut pofta dacă Legea n-ar fi zis: «Să nu poftești». Însă păcatul, găsind prilej prin poruncă, a produs în mine pofta sub toate formele ei, căci fără lege păcatul era mort” (Ro 7:5-8).

Fără Lege, apostolul Pavel n-ar fi înțeles tot ce include păcatul, de exemplu n-ar fi știut că „a pofti”, sau a râvni, este un păcat. După cum remarca apostolul, Legea ʻa stârnitʼ pofte păcătoase, iar porunca de a nu pofti „a dat prilej” păcatului. Această afirmație trebuie înțeleasă în lumina cuvintelor spuse de Pavel în continuare: „fără lege păcatul era mort”. Atât timp cât păcatul nu fusese definit concret, nimeni nu putea fi acuzat de păcate care nu erau identificate drept păcate printr-o lege. Astfel, înainte să vină Legea, israeliții nu erau condamnați pentru păcate ce nu erau definite ca atare. Însă, odată cu introducerea Legii, israeliții (inclusiv Pavel) au fost considerați păcătoși, condamnați la moarte. Legea îi făcea mai conștienți de faptul că erau păcătoși. Într-adevăr, Legea mozaică nu îi îndemna la păcat, ci dezvăluia că sunt păcătoși. În sensul acesta păcatul „a găsit prilej” prin lege și s-a manifestat în Pavel și în conaționalii săi. Astfel, în baza Legii erau condamnați ca păcătoși mai mulți oameni și pentru mai multe capete de acuzare.

Prin urmare, răspunsul la întrebarea „Este Legea păcat?” e cât se poate de evident: „Nicidecum!” (Ro 7:7). Legea nu „a ratat ținta”, neîndeplinind scopul pentru care a dat-o Dumnezeu, ci, mai degrabă, „a nimerit drept la țintă”. Ea a fost bună și folositoare, oferind îndrumare și ocrotire, și totodată a demonstrat – stabilind un cadru legal – că toți oamenii (și israeliții nu făceau excepție) erau păcătoși și aveau nevoie să fie răscumpărați de Dumnezeu. De asemenea, Legea le îndrepta atenția israeliților spre Cristos ca fiind Răscumpărătorul de care aveau nevoie.

Diferite forme de manifestare a păcatului. Așa cum s-a menționat deja, în Scripturi ideea de „păcat” este transmisă de termenul ebraic ḥattáʼt și de termenul grecesc hamartía. Totuși, în Scripturi apar și alți termeni care fac referire la anumite forme de manifestare a păcatului: termenii ebraici ʽawón („nelegiuire”) și péșaʽ („fărădelege”, „încălcare a legii”) și termenii grecești parábasis („fărădelege”, „încălcare a legii”) și paráptōma („greșeală”).

Nelegiuirea. Substantivul ebraic ʽawón se referă în general la o nelegiuire, la un mod de acțiune incorect. Termenul indică o greșeală sau un rău din punct de vedere moral, o denaturare a ceea ce este corect (Iov 10:6, 14, 15). Cei ce nu se supun voinței lui Dumnezeu nu sunt îndrumați de înțelepciunea și de dreptatea sa perfecte și deci în mod inevitabil vor acționa greșit. (Compară cu Is 59:1-3; Ier 14:10; Flp 2:15.) ʽAwón este termenul ebraic cel mai des asociat cu termenul ḥattáʼt (păcat, ratarea țintei) sau folosit ca sinonim al lui (Ex 34:9; De 19:15; Ne 4:5; Ps 32:5; 85:2; Is 27:9), și aceasta fără îndoială deoarece starea de păcat îl face pe om să-și piardă echilibrul și să „strâmbe”, sau să denatureze, ceea ce este drept (Iov 33:27; Hab 1:4). Acest dezechilibru creează confuzie și lipsă de armonie în interiorul omului și cauzează probleme în relațiile lui cu Dumnezeu și cu restul creației Sale.

„Nelegiuirea” (ʽawón) poate fi intenționată sau neintenționată; ea poate fi o abatere conștientă de la ceea ce este corect sau un act inconștient, o „greșeală” (șegagáh), care îl face, totuși, pe cel ce o comite vinovat înaintea lui Dumnezeu (Le 4:13-35; 5:1-6, 14-19; Nu 15:22-29; Ps 19:12, 13). Nelegiuirea intenționată este, bineînțeles, mai gravă decât cea comisă din greșeală (Nu 15:30, 31; compară cu Pln 4:6, 13, 22). Nelegiuirea este contrară adevărului; cel ce păcătuiește în mod voit denaturează adevărul, ceea ce duce la păcate și mai grave. (Compară cu Is 5:18-23.) Apostolul Pavel vorbește despre „puterea amăgitoare a păcatului”, care împietrește inima oamenilor (Ev 3:13-15; compară cu Ex 9:27, 34, 35). Când citează cuvintele din Ieremia 31:34, unde textul ebraic vorbește despre „nelegiuirea” și „păcatul” Israelului, Pavel folosește termenii hamartía (păcat) și adikía (nedreptate) în Evrei 8:12 și hamartía și anomía (fărădelege, nelegiuire) în Evrei 10:17.

Și termenii ebraici ce transmit ideea de nebunie, sau nechibzuință, sunt deseori folosiți în legătură cu păcatul. În Proverbele 24:9 se spune: „Conduita libertină la care duce nebunia este un păcat”. În unele cazuri, păcătosul însuși recunoaște plin de căință: „Am lucrat nebunește” (Pr 24:9; 1Sa 26:21; 2Sa 24:10, 17). Dacă nu este disciplinat de Dumnezeu, păcătosul ‘este prins în propriile nelegiuiri și se rătăcește din cauza nebuniei lui’ (Pr 5:22, 23; compară cu 19:3).

Fărădelegea, sau încălcarea legii. Termenul grecesc parábasis se referă în esență la o „încălcare” – adică la depășirea unor limite sau restricții –, mai ales la încălcarea unei legi. Matei a folosit forma verbală a acestui termen (parabaínō) când a redat cuvintele fariseilor și ale scribilor, care au întrebat de ce discipolii lui Isus ʻîncălcau tradiția bătrânilorʼ, și când a consemnat răspunsul lui Isus, care i-a întrebat pe acei împotrivitori de ce ʻîncălcau porunca lui Dumnezeu din cauza tradiției lorʼ (Mt 15:1-6). Termenul poate însemna și „a călca alături”, ca în Faptele 1:25, unde se spune că Iuda „a deviat” de la serviciul și apostolatul lui. În unele manuscrise grecești, același verb, parabaínō, este folosit cu referire la cel ce „nu rămâne în învățătura lui Cristos și trece dincolo de ea” (2Io 9, NTTM).

Referiri similare la păcat se fac și în Scripturile ebraice, când despre unele persoane care au păcătuit se spune că „au trecut peste” sau „au încălcat” (ebr. ʽavár) legământul lui Dumnezeu ori anumite porunci (Nu 14:41; De 17:2, 3; Ios 7:11, 15; 1Sa 15:24; Is 24:5; Ier 34:18).

Apostolul Pavel a arătat legătura dintre parábasis și violarea unei legi în vigoare când a spus că „unde nu este lege, nu este nici încălcare de lege” (Ro 4:15). Dacă nu există lege, un păcătos nu poate fi acuzat că încalcă legea. Astfel, Pavel și alți scriitori creștini au folosit termenul parábasis (și parabátēs „cel care încalcă legea”) numai în contexte ce fac referire la o lege. (Compară cu Ro 2:23-27; Ga 2:16, 18; 3:19; Iac 2:9, 11.) Întrucât a primit o poruncă directă de la Dumnezeu, Adam s-a făcut vinovat de „încălcarea” unei legi clar enunțate. Soția lui, chiar dacă a fost amăgită, s-a făcut și ea vinovată de încălcarea acelei legi (1Ti 2:14). Legământul Legii, transmis lui Moise prin intermediul îngerilor, a fost adăugat la legământul avraamic „ca să scoată în evidență fărădelegile”, pentru ca ʻtoate lucrurile să fie închise sub păcatʼ. Astfel, Legea dovedea că toți descendenții lui Adam, inclusiv israeliții, se făceau vinovați de păcat și demonstra în mod incontestabil că toți aveau nevoie de iertare și de salvare prin credința în Cristos Isus (Ga 3:19-22). Dacă Pavel s-ar fi întors la Legea mozaică, ar fi devenit din nou „o persoană care încalcă Legea”, ajungând sub condamnarea ei, și ar fi respins bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu care aducea eliberarea de acea condamnare (Ga 2:18-21; compară cu 3:1-4, 10).

Termenul ebraic péșaʽ transmite ideea de fărădelege, de încălcare a legii (Ps 51:3; Is 43:25-27; Ier 33:8), precum și ideea de răzvrătire, care înseamnă a respinge legea sau autoritatea cuiva, a se împotrivi (1Sa 24:11; Iov 13:23, 24; 34:37; Is 59:12, 13). Prin urmare, încălcarea intenționată a legii lui Dumnezeu echivalează cu răzvrătirea împotriva conducerii și autorității pe care el le exercită în calitate de Tată. În acest caz, voința creaturii este în opoziție cu voința Creatorului, astfel că ființa creată se răzvrătește împotriva suveranității lui Dumnezeu, a autorității sale supreme.

Greșeala. Substantivul grecesc paráptōma înseamnă literalmente „cădere lângă”, indicând deci un pas greșit, o poticnire (Ro 11:11, 12), o greșeală (Ef 1:7; Col 2:13). Păcatul pe care l-a comis Adam mâncând din fructul interzis a fost o „fărădelege” (parábasis), în sensul că Adam a încălcat legea lui Dumnezeu, și o „greșeală” (paráptōma), în sensul că Adam „a căzut”, sau a făcut un pas greșit, în loc să rămână vertical, sau să umble în armonie cu cerințele drepte ale lui Dumnezeu, susținând autoritatea Sa. Având în vedere numeroasele dispoziții și cerințe ale legământului Legii, cei aflați sub acest legământ comiteau multe greșeli din cauza imperfecțiunii (Ro 5:20); națiunea Israel ca întreg „s-a poticnit” în ceea ce privește respectarea legământului (Ro 11:11, 12). Întrucât toate dispozițiile Legii făceau parte din unul și același legământ, cel ce făcea „un pas greșit”, încălcând o singură poruncă, se făcea vinovat de încălcarea întregului legământ și deci a tuturor dispozițiilor lui (Iac 2:10, 11).

„Păcătoși.” Întrucât „nu este om care să nu păcătuiască” (2Cr 6:36), toți descendenții lui Adam pot fi numiți pe bună dreptate „păcătoși”. În Scripturi însă termenul „păcătos” este folosit de regulă cu un sens mai restrâns, cu referire la cei ce practică păcatul sau au reputația de a fi păcătoși, la cei ale căror păcate au devenit cunoscute public (Lu 7:37-39). Amaleciții, pe care Saul, la porunca lui Iehova, trebuia să-i nimicească, sunt numiți „păcătoși” (1Sa 15:18). Psalmistul s-a rugat ca Dumnezeu să nu-i ia sufletul „împreună cu păcătoșii”, adică, așa cum explică el în continuare, cu „oamenii vinovați de sânge, în ale căror mâini este fărădelege și a căror dreaptă este plină de mită” (Ps 26:9, 10; compară cu Pr 1:10-19). Isus a fost acuzat de conducătorii religioși că se asocia „cu încasatorii de impozite și cu păcătoșii”, încasatorii de impozite fiind o categorie socială disprețuită de evrei (Mt 9:10, 11). Isus însă a spus că aceștia și prostituatele aveau să intre în Regat înaintea conducătorilor religioși evrei (Mt 21:31, 32). Zacheu, un încasator de impozite și, în opinia multora, un „păcătos”, a recunoscut că extorcase bani de la alții (Lu 19:7, 8).

Astfel, cuvintele lui Isus potrivit cărora „va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se căiește decât pentru nouăzeci și nouă de oameni drepți care n-au nevoie de căință” trebuie, fără îndoială, înțelese în sens relativ (vezi DREPTATE, JUSTIȚIE [Bunătatea și dreptatea]), întrucât toți oamenii sunt păcătoși și niciunul nu este drept în sens absolut (Lu 15:7, 10; compară cu Lu 5:32; 13:2; vezi DECLARA DREPT).

Gravitatea păcatelor. Deși păcatul este păcat și, în toate cazurile, cel vinovat merită moartea (plata păcatului), Scripturile arată că în ochii lui Dumnezeu unele păcate sunt mai grave decât altele. Astfel, despre bărbații din Sodoma se spune că „păcătuiau grav împotriva lui Iehova” și că păcatul lor era „foarte grav” (Ge 13:13; 18:20; compară cu 2Ti 3:6, 7). Faptul că israeliții și-au făcut un vițel de aur a fost numit „un mare păcat” (Ex 32:30, 31), iar închinarea la vițel promovată de Ieroboam i-a făcut pe cei din regatul de nord „să comită un mare păcat” (2Re 17:16, 21). Păcatul lui Iuda a devenit „ca al Sodomei”, astfel că regatul lui Iuda a ajuns respingător în ochii lui Dumnezeu (Is 1:4, 10; 3:9; Pln 1:8; 4:6). Chiar și rugăciunea unui om poate deveni păcat, dacă acesta desconsideră voința lui Dumnezeu (Ps 109:7, 8, 14). Întrucât păcatul reprezintă un afront la adresa persoanei sale, Dumnezeu nu rămâne indiferent; cu cât păcatul este mai grav, cu atât mânia sa este mai mare (Ro 1:18; De 29:22-28; Iov 42:7; Ps 21:8, 9). Dar Iehova se mânie nu doar pentru că păcatul reprezintă o insultă la adresa lui, ci și pentru că deseori acesta le cauzează mult rău și multă nedreptate oamenilor; Dumnezeu reacționează mai ales când sunt afectați slujitorii săi fideli (Is 10:1-4; Mal 2:13-16; 2Te 1:6-10).

Slăbiciunea umană și neștiința. Iehova ține cont de slăbiciunile oamenilor imperfecți, descendenți ai lui Adam, astfel că aceia care îl caută cu sinceritate pot spune: „El nu ne-a făcut după păcatele noastre, nici n-a adus asupra noastră ce merităm, după nelegiuirile noastre”. Biblia arată că Dumnezeu are multă răbdare cu oamenii și manifestă o extraordinară îndurare și bunătate iubitoare față de ei (Ps 103:2, 3, 10-18). În plus, el știe că o persoană poate păcătui din neștiință (1Ti 1:13; compară cu Lu 12:47, 48) și ține cont de acest lucru, cu condiția ca acea persoană să nu fie în neștiință în mod voit. Dumnezeu nu-i scuză pe cei care în mod intenționat resping cunoștința și înțelepciunea pe care le dă el și ʻîși găsesc plăcerea în nedreptateʼ (2Te 2:9-12; Pr 1:22-33; Os 4:6-8). Unii se rătăcesc de la adevăr, îndepărtându-se pentru o vreme, dar, cu ajutor, se întorc (Iac 5:19, 20). Alții însă ʻîși închid ochii la lumină și dau uitării curățirea de păcatele lor de odinioarăʼ (2Pe 1:9).

Ce este păcatul de neiertat?

Cunoștința aduce cu sine o responsabilitate mai mare. Păcatul lui Pilat nu a fost la fel de grav ca al conducătorilor religioși evrei, care l-au predat pe Isus guvernatorului roman, nici ca al lui Iuda, care l-a trădat pe Domnul său (Ioa 19:11; 17:12). Isus le-a spus fariseilor din timpul său că, dacă ar fi fost orbi, ‘n-ar fi avut păcat’, cu alte cuvinte, păcatele lor ar fi putut fi iertate de Dumnezeu pe motiv că erau comise din neștiință. Totuși, întrucât fariseii negau că erau în neștiință, ʻpăcatul lor a rămasʼ (Ioa 9:39-41). Isus a spus că nu aveau „nicio scuză pentru păcatul lor” fiindcă erau martori la lucrările spiritului lui Dumnezeu înfăptuite prin el, adică auzeau mesajul său plin de forță și vedeau lucrările de putere pe care le făcea (Ioa 15:22-24; Lu 4:18). Cei care, prin cuvânt sau faptă, blasfemiau în mod intenționat și în cunoștință de cauză spiritul lui Dumnezeu, ce se manifesta astfel, se făceau ʻvinovați de un păcat veșnicʼ, pentru care nu există iertare (Mt 12:31, 32; Mr 3:28-30; compară cu Ioa 15:26; 16:7, 8). Acesta ar putea fi și cazul unora care au devenit creștini, dar care au abandonat cu bună știință închinarea pură la Dumnezeu. În Evrei 10:26, 27 se spune: „Dacă practicăm intenționat păcatul după ce am primit cunoștința exactă a adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșătoare a judecății și o gelozie aprinsă care îi va mistui pe cei ce se împotrivesc”.

În 1 Ioan 5:16, 17, când a vorbit despre „un păcat care duce la moarte”, în antiteză cu păcatul care nu duce la moarte, Ioan s-a referit, evident, la păcatul comis în mod intenționat și în cunoștință de cauză. (Compară cu Nu 15:30.) Dacă există dovezi că este vorba despre un astfel de păcat, creștinul nu trebuie să se roage pentru cel ce l-a comis. Desigur, cel ce evaluează atitudinea inimii păcătosului este Dumnezeu, Judecătorul Suprem. (Compară cu Ier 7:16; Mt 5:44; Fa 7:60.)

Diferența dintre a comite un păcat și a practica păcatul. Ioan face diferență și între comiterea unui păcat și practicarea păcatului, după cum se poate observa comparând 1 Ioan 2:1 cu 1 Ioan 3:4-8, potrivit redării din Traducerea lumii noi. În ce privește corectitudinea redării expresiei „cine practică păcatul [poiṓn tēn hamartían]” (1Io 3:4), în lucrarea Word Pictures in the New Testament (de T. Robertson, 1933, vol. VI, p. 221) se spune: „Participiul prezent activ (poion) indică obiceiul de a comite păcate”. Referitor la 1 Ioan 3:6, unde în textul grecesc apare expresia oukh hamartánei, în aceeași lucrare se precizează (p. 222): „Prezentul linear . . ., indicativ activ, al verbului hamartanō: «nu continuă să păcătuiască»”. Așadar, deși e posibil să alunece sau să cadă în păcat din cauza slăbiciunii ori pentru că sunt induși în eroare, creștinii fideli „nu practică păcatul”, adică nu continuă să umble în păcat (1Io 3:9, 10; compară cu 1Co 15:33, 34; 1Ti 5:20).

Părtășia la păcatele altora. O persoană se poate face vinovată de păcat înaintea lui Dumnezeu dacă se asociază cu bună știință cu răufăcătorii, dacă aprobă faptele acestora sau dacă le ascunde pentru ca bătrânii să nu afle și să nu ia măsurile corespunzătoare. (Compară cu Ps 50:18, 21; 1Ti 5:22.) Cei ce nu părăsesc orașul simbolic „Babilonul cel Mare” vor primi „o parte din plăgile” lui (Re 18:2, 4-8). Creștinul care se asociază cu cel ce nu rămâne în învățătura lui Cristos sau doar ʻîl salutăʼ devine „părtaș la faptele lui rele” (2Io 9-11; compară cu Tit 3:10, 11).

Pavel l-a avertizat pe Timotei să nu se facă „părtaș la păcatele altora” (1Ti 5:22). În același verset, apostolul l-a sfătuit ʻsă nu-și pună niciodată în pripă mâinile peste cinevaʼ, sfat ce trebuie să fi avut legătură cu autoritatea încredințată lui Timotei de a numi supraveghetori în congregații. Timotei nu trebuia să numească un bărbat convertit de puțin timp, ca nu cumva acesta „să se umfle de mândrie”. Dacă nu respecta acest sfat, Timotei s-ar fi făcut într-o oarecare măsură răspunzător de acțiunile greșite pe care le-ar fi putut comite acel bărbat (1Ti 3:6).

În virtutea acestor principii, o întreagă națiune se putea face vinovată de păcat înaintea lui Dumnezeu (Pr 14:34).

Păcate împotriva oamenilor, a lui Dumnezeu și a lui Cristos. Așa cum s-a arătat, Scripturile ebraice conțin relatări în care se face referire la păcatele unor oameni din diferite națiuni din perioada patriarhală. Acestea au fost în principal păcate comise împotriva altor oameni.

Păcatul împotriva oamenilor este diferit de păcatul împotriva lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu reprezintă norma de dreptate și de bunătate, iar omul trebuie să corespundă ‘chipului și asemănării sale’, nu chipului și asemănării oamenilor imperfecți. Astfel, când un om păcătuiește împotriva altui om, păcatul său nu constă în faptul că el nu se conformează normelor semenului său, ci în faptul că nu respectă drepturile și interesele legitime ale acestuia, aducându-i astfel o ofensă sau prejudicii (Ju 11:12, 13, 27; 1Sa 19:4, 5; 20:1; 26:21; Ier 37:18; 2Co 11:7). Isus a arătat ce principii trebuie să urmeze un creștin dacă cineva comite păcate grave împotriva lui (Mt 18:15-17). Chiar dacă un semen păcătuiește de 77 de ori împotriva lui sau de 7 ori pe zi, el trebuie să-l ierte dacă acesta, după ce a fost mustrat, se căiește (Mt 18:21, 22; Lu 17:3, 4; compară cu 1Pe 4:8). Petru menționează că servitorii erau pălmuiți dacă păcătuiau împotriva stăpânilor lor (1Pe 2:18-20). Cineva păcătuiește împotriva unei autorități instituite dacă nu-i arată respectul cuvenit. Pavel a declarat că n-a comis păcate „nici împotriva Legii iudeilor, nici împotriva templului și nici împotriva Cezarului” (Fa 25:8).

Cu toate acestea, păcatele împotriva oamenilor sunt și păcate împotriva Creatorului, căruia toți trebuie să-i dăm socoteală (Ro 14:10, 12; Ef 6:5-9; Ev 13:17). Când l-a împiedicat pe Abimelec să aibă relații intime cu Sara, Dumnezeu i-a spus regelui filistean: „Te-am împiedicat să păcătuiești împotriva mea” (Ge 20:1-7). Atât Iosif, cât și regele David au recunoscut că adulterul era un păcat împotriva Creatorului bărbatului și al femeii, a Fondatorului căsătoriei (Ge 39:7-9; 2Sa 12:13; Ps 51:4). Păcate precum furtul, înșelăciunea sau păgubirea semenilor erau considerate, potrivit Legii, ‘infidelitate față de Iehova’ (Le 6:2-4; Nu 5:6-8). Cei ce își împietreau inima și își închideau mâna față de frații lor săraci și cei ce nu-i dădeau plata lucrătorului tocmit își atrăgeau dezaprobarea divină (De 15:7-10; 24:14, 15; compară cu Pr 14:31; Am 5:12). Când israeliții i-au cerut lui Samuel să se roage pentru ei, acesta a declarat că era ‘departe de el gândul să păcătuiască împotriva lui Iehova încetând să se roage’ în favoarea lor (1Sa 12:19-23).

În aceeași ordine de idei, în Iacov 2:1-9 se arată că faptul de a face favoritisme sau „deosebiri de clasă” între creștini constituie un păcat. Pavel avertizează că acela care nu arată considerație față de conștiința slabă a unui frate și-l face să se poticnească ‘păcătuiește împotriva lui Cristos’, Fiul lui Dumnezeu, care și-a dat viața pentru continuatorii săi (1Co 8:10-13).

Astfel, deși în realitate toate păcatele sunt păcate împotriva lui Dumnezeu, Iehova consideră că unele păcate reprezintă un afront direct la adresa lui, printre acestea numărându-se idolatria (Ex 20:2-5; 2Re 22:17), lipsa de credință (Ro 14:22, 23; Ev 10:37, 38; 12:1), lipsa de respect față de lucrurile sacre (Nu 18:22, 23) și orice formă de închinare falsă (Os 8:11-14). Acesta este, fără îndoială, motivul pentru care marele preot Eli le-a spus fiilor săi, care desconsiderau tabernacolul lui Dumnezeu și serviciul sacru: „Dacă un om păcătuiește împotriva altui om, Dumnezeu va mijloci pentru el [compară cu 1Re 8:31, 32], dar dacă un om păcătuiește împotriva lui Iehova, cine se va ruga pentru el?” (1Sa 2:22-25; compară cu versetele 12-17).

Păcatul împotriva propriului corp. Când i-a avertizat pe creștini cu privire la fornicație (relații sexuale în afara căsătoriei legitime din punct de vedere biblic), Pavel a spus: „Orice alt păcat pe care l-ar putea comite omul este în afara corpului său, dar cine practică fornicația păcătuiește împotriva propriului corp” (1Co 6:18, vezi FORNICAȚIE). După cum arată contextul, Pavel sublinia ideea că creștinii trebuiau să fie uniți cu Domnul și Capul lor, Cristos Isus (1Co 6:13-15). Fornicatorul păcătuiește devenind în mod nepotrivit o singură carne cu altă persoană (în multe cazuri, o prostituată) (1Co 6:16-18). Întrucât niciun alt păcat nu poate separa în felul acesta corpul creștinului de uniunea spirituală cu Cristos, făcându-l să fie „una” cu altcineva, înțelegem de ce Pavel spune că „orice alt păcat este în afara corpului său”. În plus, cel ce comite fornicație își poate face rău propriului corp și din punct de vedere fizic, ajungând să sufere de boli incurabile.

Păcate comise de îngeri. Întrucât fiii spirituali ai lui Dumnezeu trebuie, la fel ca oamenii, să reflecte gloria sa și să-i aducă laude, îndeplinind voința divină (Ps 148:1, 2; 103:20, 21), și ei pot păcătui, noțiunea de păcat având în cazul lor același sens de bază ca în cazul oamenilor. În 2 Petru 2:4 se arată că unii dintre fiii spirituali ai lui Dumnezeu au păcătuit și ʻau fost dați unor gropi de întuneric dens, ca să fie păstrați pentru judecatăʼ. La aceeași situație se referă, se pare, și versetele din 1 Petru 3:19, 20, unde se vorbește despre ‘spiritele din închisoare, care fuseseră neascultătoare odinioară, când răbdarea lui Dumnezeu aștepta în zilele lui Noe’. Iar din Iuda 6 reiese că acești îngeri „au ratat ținta”, sau au păcătuit, prin faptul că „nu și-au păstrat locul inițial, ci și-au părăsit locuința potrivită pentru ei” (această locuință fiind, în mod logic, în ceruri, în prezența lui Dumnezeu).

Având în vedere că jertfa lui Isus Cristos nu acoperă păcatele creaturilor spirituale, nu avem niciun motiv să credem că păcatele acestor îngeri neascultători pot fi iertate (Ev 2:14-17). La fel ca Adam, ei au fost ființe perfecte, fără slăbiciuni moștenite, în baza cărora să li se acorde circumstanțe atenuante.

Iertarea păcatelor. Așa cum se arată în articolul DECLARA DREPT (A fi „socotit” drept), Iehova Dumnezeu îi consideră drepți pe cei ce trăiesc potrivit credinței, acordându-le, ca să zicem așa, „un credit” de dreptate. Astfel, Dumnezeu ʻacoperăʼ sau ʻștergeʼ păcatele care, altminteri, li s-ar pune acestor oameni fideli la socoteală. (Compară cu Ps 32:1, 2; Is 44:22; Fa 3:19.) De aceea, Isus a asemănat „greșelile” și „păcatele” cu „datoriile”. (Compară cu Mt 6:14; 18:21-35; Lu 11:4, n.s.) Chiar dacă păcatele lor ar fi ca stacojiul, Iehova ʻspalăʼ petele care îi fac nesfinți (Is 1:18; Fa 22:16). Pentru o analiză a modului în care Dumnezeu manifestă îndurare tandră și bunătate iubitoare fără a-și încălca normele perfecte de dreptate, vezi articolele RĂSCUMPĂRARE, ÎMPĂCARE, CĂINȚĂ și altele care abordează subiecte similare.

Cum poate fi evitat păcatul. Pentru a evita păcatul, care este nelegiuire, o persoană trebuie să manifeste îndeosebi iubire față de Dumnezeu și față de semeni, întrucât iubirea este o calitate definitorie a lui Dumnezeu. De fapt, întreaga Lege pe care a dat-o el Israelului a avut la bază iubirea (Mt 22:37-40; Ro 13:8-11). Dacă acționează întotdeauna motivați de iubire, creștinii nu se înstrăinează de Dumnezeu, ci rămân în unitate cu el și cu Fiul său (1Io 1:3; 3:1-11, 24; 4:16). Ei se lasă îndrumați de spiritul sfânt al lui Dumnezeu și trăiesc în armonie cu acest spirit, încetând cu păcatele (1Pe 4:1-6) și producând rodul bun al spiritului sfânt, nu rodul rău al cărnii păcătoase (Ga 5:16-26). Astfel, păcatul nu mai stăpânește asupra lor (Ro 6:12-22).

De asemenea, un creștin va rezista tentației de a se bucura de plăcerea trecătoare a păcatului (Ev 11:24-26) dacă are credință și este convins că Dumnezeu îi va răsplăti pe aceia care acționează cu dreptate (Ev 11:1, 6). Știind că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit”, el este conștient că principiul „ce seamănă omul, aceea va și secera” se aplică fără excepție și de aceea nu se va lăsa atras de puterea înșelătoare a păcatului (Ga 6:7, 8). El înțelege că păcatele nu pot fi ascunse la nesfârșit (1Ti 5:24) și că, deși „un păcătos face de o sută de ori ce este rău și trăiește mult timp, făcând numai ce-i place”, în final ʻva fi bine pentru cei ce se tem de adevăratul Dumnezeuʼ, nu pentru cei răi, care nu se tem de El (Ec 8:11-13; compară cu Nu 32:23; Pr 23:17, 18). Indiferent câte bogății ar avea, cel rău nu va putea cumpăra cu ele ocrotirea lui Dumnezeu (Țe 1:17, 18); de fapt, cu timpul se dovedește că „averea păcătosului este păstrată pentru cel drept” (Pr 13:21, 22; Ec 2:26). Cei ce urmăresc dreptatea prin credință pot evita „povara grea” pe care o aduce păcatul: pierderea păcii minții și a inimii și lipsa de vigoare provocată de boala spirituală (Ps 38:3-6, 18; 41:4).

Cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu reprezintă fundamentul unei astfel de credințe și modalitatea de-a o consolida (Ps 119:11; compară cu Ps 106:7). Cel care acționează pripit, fără să cerceteze mai întâi pe ce cale să o ia, ʻva rata țintaʼ, va păcătui (Pr 19:2). Înțelegând că „un singur păcătos poate distruge mult bine”, cel drept va căuta să acționeze cu înțelepciune (Ec 9:18; 10:1-4). El va evita asocierea cu cei care practică închinarea falsă sau au înclinații imorale, întrucât știe că aceștia îl pot atrage în capcana păcatului și îi pot strica obiceiurile folositoare (Ex 23:33; Ne 13:25, 26; Ps 26:9-11; Pr 1:10-19; Ec 7:26; 1Co 15:33, 34).

Există multe lucruri pe care oamenii pot alege să le facă sau nu ori pe care le pot face într-un fel sau altul, și aceasta fără a li se considera păcat. (Compară cu 1Co 7:27, 28.) Dumnezeu nu a îngrădit omul cu o multitudine de instrucțiuni care să reglementeze în cele mai mici detalii modul în care trebuie făcute lucrurile. Este clar că omul trebuie să-și folosească inteligența; lui i s-a acordat o mare libertate, care îi permite să acționeze potrivit personalității și preferințelor sale. Nici chiar legământul Legii, care conținea multe dispoziții, nu-l priva pe om de libertatea personală. În mod asemănător, creștinismul, care consideră iubirea de Dumnezeu și de semeni principiul călăuzitor în viață, oferă cea mai mare libertate posibilă, acea libertate pe care și-o doresc oamenii cu inima înclinată spre dreptate. (Compară cu Mt 22:37-40; Ro 8:21; vezi LIBERTATE; IEHOVA [Un Dumnezeu cu norme morale].)