Capitolul 4

Cum se face că omul îmbătrîneşte şi moare?

Bătrîneţea şi moartea sînt privite în general ca ceva normal, totuşi ambele par omului încă tot neînţelese. O dovadă pentru aceasta este faptul că, în tot timpul secolelor s-au transmis legende, care reprezintă o încercare de a explica pentru ce îmbătrîneşte şi moare omul.

După o versiune a unui vechi mit grecesc, o femeie cu numele Pandora s-ar fi opus unei interdicţii de a ridica capacul unui butoi sau al unei cutii. Prin aceasta ea ar fi împrăştiat conţinutul cutiei – „bătrîneţea“, „boala“, „nebunia“ şi alte rele, care au afectat omenirea pînă astăzi.

Diferite triburi ale populaţiei indigene din Australia cred că originar, omul trebuia să trăiască veşnic. Dar el trebuia să rămînă departe de un anumit copac scorburos. Cînd albinele lucrătoare şi-au făcut cuibul în acest copac, mierea lor a fost poftită foarte mult de femei. Una din femei n-a ţinut seamă de avertismentul bărbaţilor, a luat un baltag (secure de luptă) şi l-a ridicat asupra copacului. Din acesta a zburat, conform legendei, un liliac mare. Liliacul era „moartea“. După eliberarea lui din copac i-a căzut victimă fiecare om care s-a atins de aripile lui.

E semnificativ faptul că moartea, conform legendelor altora, a popoarelor care trăiesc îndepărtate mult unele de altele, este de asemenea o urmare a neascultării şi în mai multe legende, îndemnul la aceasta este dat de o femeie.

PENTRU CE ASEMANAREA?

Există oameni care atunci cînd citesc astfel de mituri, sînt ispitiţi să considere şi declaraţia Bibliei cu privire la întrebarea pentru ce îmbătrîneşte şi moare omul, tot ca un mit. Unul sau altul poate va arăta chiar că între mituri şi raportul biblic ar exista o anumită asemănare. Care e cauza acestei asemănări? Au aceste mituri la bază probabil, fapte istorice, care însă au fost reprezentate deformat?

Biblia ne ajută să primim un răspuns la aceste întrebări. Conform acestei cărţi oamenii care s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu, opunîndu-se poruncii lui Dumnezeu, au fost împrăştiaţi din vechiul Babel din Chaldeea (Genesa 11:2–9). Din tabelele genealogice biblice reiese că aceasta s-a întîmplat într-un timp cînd acolo trăiau şi persoane care au servit credincios lui Dumnezeu şi care au cunoscut adevărul cu privire la viaţă şi cauza morţii (Genesa 6:7, 8; 8:20, 21; 9:28; 10:1–9; 11:10–18; 1 Cron. 1:19). De la cei mai mulţi oameni care trăiau atunci, cu greu se putea aştepta ca să fi transmis exact adevărul despre întrebarea: pentru ce trebuie să moară omul, deoarece ei n-au primit exact adevărul referitor la scopul lui Dumnezeu cu omul. După împrăştierea lor, faptele istorice au fost mereu denaturate în decursul timpului şi înflorite cu fantezie. Astfel din ele s-au dezvoltat miturile. In tradiţiile mitologice, cauzele îmbătrînirii şi morţii sînt explicate diferit, însă se poate recunoaşte că le servesc ca bază aceleaşi evenimente istorice.

Aceasta nu e numai o presupunere. Există dovezi care spun lămurit că miturile religioase, chiar şi miturile cu privire la cauza morţii, au o origine comună. Colonelul J. Garnier scrie în cartea sa „The Worship of the Dead“ (Cultul morţilor):

„Nu numai egiptenii, caldeii, fenicienii, grecii şi romanii, ci chiar şi hinduşii, budiştii din China şi Tibet, zeii pe care anglo-saxonii, druizii, mexicanii, peruvienii, aborigenii din Australia, ba chiar şi indigenii din insulele Oceanului Pacific, trebuie să-şi fi creat bagajul lor de idei religioase dintr-unul şi acelaşi izvor, trebuie să aibă aceeaşi origine comună. Peste tot se constată o concordanţă surprinzătoare între rituri, ceremonii, obiceiuri, tradiţii şi numele zeilor şi zeiţelor, precum şi între relaţiile acestora.“

Si unde este acest izvor, din care au fost create toate? Permite dovada să se recunoască că acest loc este Caldeea, aşa cum este explicat în Biblie? Profesorul George Rawlinson scrie:

„Asemănarea surprinzătoare a sistemului caldeean cu clasica mitologie, (predominant cea grecească şi romană) pare să fie vrednică de o deosebită atenţie. Această asemănare este, într-o anumită privinţă, prea generală şi prea mare, ca să permitem presupunerea că o pură întîmplare ar fi produs concordanţă. In Pantheonul grecesc, în cel roman ca şi în cel caldeean se cunoaşte aceeaşi grupare (a zeilor şi zeiţelor); deseori se găseşte un armonios şir de zei legaţi genealogic unii cu alţii; şi în anumite cazuri chiar şi numele şi titlul zeităţilor clasice se lămuresc şi se explică exact din izvoarele caldeene.“

La ce concluzie ajunge el aşa dar? El scrie:

„Cu greu ne putem indoi că punctele de vedere religioase asupra unui mod de a vedea, sau a altuia, au fost transmise mai departe, că părerile şi concepţiile mitologice ale celor mai vechi timpuri au ajuns în ţările mediteraniene de pe ţărmul Golfului Persic (unde era aşezat vechiul Babilon).“

Ceea ce arată Biblia despre dezvoltarea ideii religioase, este aşadar în armonie cu alte mărturii istorice. Dacă faptele care au fost reprezentate deformat în miturile religioase, în Biblie au fost transmise conform adevărului, darea de seamă biblică ar trebui să apeleze la raţiunea noastră. Darea de seamă trebuie să fie convingătoare. Este ea aşa?

VIATA DEPINDE DE ASCULTARE

Istorisirea din Genesa, cea dintîi carte a Bibliei, din care rezultă pentru ce îmbătrîneşte şi moare omul, nu începe cu cuvintele „a fost odată“ şi nici nu se petrece într-o ţară a visurilor, ci ea se ocupă de realităţi. Spre exemplu, în ea este amintit Edenul, un loc care a existat în realitate. Unde a fost acest Eden, se poate stabili cu ajutorul anumitor rîuri. Două din acestea, Eufrat şi Tigrul (Hidechel) sînt cunoscute încă chiar şi astăzi sub aceste nume (Gen. 2:10–14, Hamp, Stenzel). Din cronologia Bibliei reiese că întîmplările din Eden au avut loc în jurul anului 4026 î.e.n. sau scurt timp după aceasta. Din punct de vedere ştiinţific este raţională chiar şi referinţa Bibliei la o primă pereche de oameni. Astfel în scrierea „The Races of Mankind“ (Rasele omenirii):

„Ceea ce este scris în Biblie deja de mii de ani despre Adam şi Eva, tatăl şi mama întregului neam omenesc, este ceea ce a reieşit din cercetările ştiinţifice: că toate popoarele pămîntului formează o singură familie şi au o origine comună.“

Biblia raportează cum a venit în existenţă primul om şi istoriseşte apoi că Creatorul, Iehova Dumnezeu a permis să locuiască într-un loc, asemenea unui parc. El i-a pus omului în perspectivă faptul de a putea trăi veşnic dar a făcut această viaţă dependentă de o condiţie. Dumnezeu a zis omului: „Poţi să mănînci din orice pom din grădină pînă la satisfacere. Dar în ce priveşte pomul cunoştinţei binelui şi răului, din el să nu mănînci, căci în ziua în care vei mînca din el, vei murii în mod categoric“ (Gen. 2:16, 17).

Aceasta a fost o poruncă simplă. Ar trebui însă să ne aşteptăm la altceva? Pe vremea aceea, omul Adam era singur, viaţa era simplă, necomplicată. Nu era o problemă de a se îngriji pe sine. El nu stătea sub presiunea unui sistem economic ce se caracterizează prin sete de cîştig. Legi complicate împotriva înclinaţiilor păcătoase ale primului om, n-au fost necesare. Adam era un om perfect şi nu avea, deci, nici o pornire spre păcat.

Porunca era, într-adevăr, simplă, însă se punea o problemă morală de mare importanţă. In caz că primii oameni n-ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu, acesta ar fi fost egal cu o răscoală împotriva lui Dumnezeu, Stăpînitorul. Cum aşa?

Mîncarea din fructul „pomului cunoştinţei binelui şi răului“ a fost un lucru nedrept deoarece Dumnezeu a interzis-o. Fructul în sine şi pentru sine nu era otrăvitor, ci era plăcut la vedere, literalmente ‘bun de mîncat’ (Gen. 3:6). Prin faptul că Dumnezeu a interzis să mănînce din pom, s-a accentuat, pur şi simplu, categoric că omul era pe bună dreptate dependent de Creatorul sau Domnitorul său. Prin ascultare, primul bărbat şi prima femeie ar fi putut dovedi că au respectat dreptul lui Dumnezeu de a le face de cunoscut ce era „bine“ şi ce era „rău“, adică ce anume aproba şi ce condamna el. Neascultarea ar fi arătat însă, că ei s-au răsculat împotriva suveranităţii lui Dumnezeu.

Iehova Dumnezeu a declarat că o asemenea răscoală ar trage după sine pedeapsa cu moartea. Era această pedeapsă prea aspră? Nu există astăzi, oare multe ţări din lume care în dreptul lor penal ameninţă cu pedeapsa cu moartea pentru crimă capitală? Totuşi aceste ţări nu dau nimănui viaţă şi nici nu pot păstra pe nimeni în viaţă pentru totdeauna. Dimpotrivă, Creatorul omului poate să facă aceasta. Si din voia sa au venit Adam şi Eva în existenţă (Apoc. 4:11). Prin urmare n-a avut oare Dumnezeu, care dă viaţă şi păstrează în viaţă, dreptul să ameninţe cu pedeapsa cu moartea pentru neascultare faţă de el? Cu siguranţă că da! Apoi, tot numai el cunoaşte complet proporţia acţiunii vătămătoare, pe care o are neascultarea faţă de legea sa.

Cei dintîi oameni, Adam şi Eva, ar fi putut dovedi prin ascultarea lor, faţă de poruncă, că ei apreciază ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei şi că sînt recunoscători faţă de el pentru aceasta. Ascultarea, din motive drepte, i-ar fi ferit de a deveni egoişti şi ar fi ştiut să nu-l lase pe Dumnezeu Binefăcătorul lor în mod conştient în afara atenţiei lor.

Ceea ce li s-a poruncit era în armonie cu ceea ce s-ar fi aşteptat de la un Dumnezeu al iubirii şi al dreptăţii. Ea nu era de loc o profeţie exagerată. Dumnezeu nu le-a reţinut prin aceasta, nimic celor doi oameni, din ce le era necesar pentru viaţă. In grădină se găseau încă mulţi alţi pomi, din care ei ar fi putut să mănînce pînă la saturaţie. De aceea n-a existat nici pentru Adam, nici pentru Eva, vreun motiv să creadă că ar fi trebuit neapărat să mănînce din „pomul cunoştinţei binelui şi răului“.

Cu toate acestea, conform dării de seamă, într-o zi cînd soţul ei nu era de faţă, Eva a căzut victimă unei înşelăciuni şi a luat din fructul oprita. După aceea i-a reuşit să-l înduplece şi pe bărbatul ei să calce legea lui Dumnezeu (Gen. 3:1–6).

S-ar putea obiecta, aşadar că Dumnezeu n-ar fi trebuit să tragă la răspundere pe primii oameni din cauza acestei răscoale. Cineva ar putea să arate spre posibilitatea că Dumnezeu ar fi putut trece cu vederea acest mod nelegiuit de comportare, că el n-ar fi trebuit să-i pedepsească pe cei doi. Ar fi fost, însă, acesta cel mai bun mod de procedură? Desconsiderarea crescîndă a legilor drepte şi creşterea delictelor şi a faptelor de violenţă pe care le vedem astăzi nu se explică oare tocmai prin faptul că oamenii au neglijat să împlinească legile în mod consecvent? Dacă Dumnezeu n-ar fi pedepsit pe Adam şi Eva pentru modul lor nedrept de comportare, ei şi urmaşii lor s-ar fi încumetat să procedeze pe mai departe nelegiuit. Prin aceasta Dumnezeu ar fi fost complice la astfel de fapte. Apoi, seriozitatea Cuvîntului lui Dumnezeu ar fi fost pusă la îndoială, dacă Dumnezeu i-ar fi lăsat pe Adam şi Eva în voia lor. Prin aceasta, Dumnezeu ar fi stîrnit aparenţa că el n-ar lua în serios ceea ce spune că legile sale ar putea fi călcate, aşa dar, fără ca cineva să fie pedepsit.

Prin urmare, Dumnezeu şi-a îndeplinit legea cu toate drepturile şi i-a lăsat pe primii oameni să suporte urmările neascultării lor intenţionate, premeditate. De asemenea, nu trebuie să se treacă cu vederea că nici unul din ei n-a manifestat căinţă. Nimic nu arată că ei şi-ar fi schimbat vederile.

ADEVARATA CAUZA — PACATUL

Adam şi Eva, prin răscoala lor împotriva lui Dumnezeu şi-au rupt bunele lor relaţii cu el. Ei nu posedau viaţă indestructibilă, nemuritoare. În Biblie se spune că Dumnezeu a lăsat să existe prin puterea sa ‘soarele, luna şi stelele pentru totdeauna’, ‘pentru un timp nelimitat’ (Psalm 148:3–6). Tot aşa a fost şi cu primii doi oameni. Ca să poată rămîne în viaţă, ei depindeau de Dumnezeu.

Deoarece Adam şi Eva nu erau gata să se subordoneze legii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, prin care el i-a păstrat în viaţă i-a şi ucis. Deoarece se înstrăinaseră de Dumnezeu, ei erau, de asemenea fără conducerea şi îndrumarea sa. Păcatul, prin care Adam şi Eva s-au îndepărtat de Dumnezeu, a dus în decursul timpului la moartea lor.

După ce primii oameni păcătuiseră împotriva lui Dumnezeu, ei încă au mai dispus totuşi, de o mare măsură de vitalitate. Lucrul acesta îl arată darea de seamă, din care rezultă că Adam a trăit 930 de ani (Gen. 5:5). Si totuşi s-au împlinit asupra lui Adam cuvintele de avertizare: „In ziua în care vei mînca din el (din pomul cunoştinţei binelui şi răului), vei muri negreşit“, căci în acea zi l-a condamnat Dumnezeu la moarte (Genes. 2:17).

Adam, strămoşul familiei umane, n-a adus, prin neascultarea sa, moartea numai asupra sa, ci şi asupra urmaşilor săi nenăscuţi. De aceea se spune în Biblie: „Iată de ce întocmai după cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea s-a răspîndit asupra tuturor oamenilor pentru că ei toţi păcătuiseră ...“ (Romani 5:12).

Deoarece Adam şi-a pierdut perfecţiunea, el n-a putut-o transmite mai departe urmaşilor săi. Deja primii săi copii s-au născut atinşi de slăbiciuni. Efectul pe care l-a avut păcatul asupra organismului lui Adam, a făcut cu neputinţă ca el să nască urmaşi, care să fi fost fără slăbiciuni şi defecte. Aceasta corespunde cu textul din Iov 14:4: „Cine poate produce vreun (om) curat dintr-unul necurat? Nu există nici unul.“ Prin urmare oamenii îmbătrînesc şi mor în primul rînd pentru că ei au moştenit păcatul de la Adam. Toţi urmaşii săi îşi primesc plata, pe care o plăteşte păcatul — moartea (Romani 6:23).

Ce înseamnă aceasta în realitate? Se încheie cu moartea toate funcţiunile vitale ale unui om, sau ceva din el trăieşte mai departe? Continuă cei morţi să trăiască după moarte şi au ei, de asemenea, cunoştinţă?

[Notă de subsol]

[Harta de la pagina 16]

(Pentru aşezarea textului în pagină vezi publicaţia)

MITOLOGIA MULTOR POPOARE IŞI ARE ORIGINEA IN BABEL

GRECIA

BABEL

AFRICA

INDIA

[Legenda ilustraţiei de la pagina 16]

In conformitate cu Biblia, Dumnezeu i-a oferit primei perechi umane perspectiva vieţii fără sfîrşit.