De ce nu are parte de fericire acela care se plînge?

EXULTAREA se transformase în disperare în numai cîteva săptămîni. Jubilarea iniţială a israeliţilor, ocazionată de recenta lor eliberare din sclavia egipteană, degenerase în murmure meschine referitoare la hrană. La o lună după ce părăsise Egiptul, naţiunea nemulţumită a declarat că prefera să fie în stare de sclavie decît să aibă parte de o viaţă grea în deşert. În lunile care au urmat, acest spirit de plîngere le-a slăbit hotărîrea de a asculta de Iehova şi a distrus perspectivele acelei generaţii de a intra în Ţara Promisă. — Exodul 16:1–3; Numeri 14:26–30.

Desigur, acest spirit nu s-a limitat nicidecum la o singură generaţie sau la un singur popor. Cine nu se plînge cîteodată de munca sa, de hrană, de starea vremii, de copii, de vecini sau de costul vieţii? Se pare că însăşi imperfecţiunea îl determină pe om să se plîngă. — Romani 5:12; Iacov 3:2.

De ce ne plîngem atît de uşor? Poate că ne simţim descurajaţi sau decepţionaţi, sau sîntem bolnavi. Faptul de a ne plînge ar putea fi un mijloc de a depăşi sentimentul de frustrare, sau ar putea fi un mod indirect de a spune: „În comparaţie cu alţii, eu aş excela în munca aceasta!“ Uneori, plîngerile sînt alimentate de deosebirile de personalitate. Există apoi şi nedreptăţi reale.

Indiferent care ar fi motivul, faptul de a te plînge se poate dovedi a fi distrugător dacă persistă, aşa cum reiese din exemplul israeliţilor prezentat anterior. O persoană ar putea ajunge să se plîngă încontinuu, murmurînd chiar cu privire la modul de a proceda al lui Iehova. De ce este atît de periculos lucrul acesta? Şi cum ar trebui reglementate într-un mod potrivit plîngerile justificate?

Plîngeri justificate

Dacă nu este vorba despre o nedreptate gravă, prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem cu privire la problema respectivă este: „Pot să o trec cu vederea, plin de iubire?“ Este adevărat, am putea avea un motiv întemeiat de a ne plînge de cineva, poate chiar de un colaborator în credinţă. Poate că ne-a tratat într-un mod lipsit de bunăvoinţă sau nedrept. Dar dacă ne vom plînge altora de procedura lui nedreaptă, se va îmbunătăţi oare situaţia? Cum ne recomandă Biblia să reacţionăm? În Coloseni 3:13 se spune: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are să se plîngă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi“. Aşadar, chiar atunci cînd o plîngere ar putea fi justificată, Scripturile recomandă o atitudine iertătoare în locul unui spirit de plîngere. — Matei 18:21, 22.

Ce se poate face dacă problema este prea gravă pentru a fi trecută cu vederea? Poate că ai un motiv întemeiat să te plîngi. Cînd la Iehova a ajuns un ‘strigăt’ puternic de plîngere cu privire la Sodoma şi Gomora, el a luat măsuri pentru a pune capăt situaţiei degradante din acele oraşe depravate (Geneza 18:20, 21). O altă plîngere justificată s-a ivit la scurt timp după Penticosta anului 33 e.n. În timp ce se distribuia hrană văduvelor sărace, s-a dat dovadă de parţialitate faţă de femeile care vorbeau limba ebraică. Acest lucru a cauzat, pe bună dreptate, apariţia unor resentimente în rîndul văduvelor care vorbeau limba greacă. În cele din urmă, plîngerea a ajuns la urechile apostolilor, iar ei au înfiinţat imediat un colectiv format din bărbaţi cu simţul răspunderii care să remedieze problema. — Faptele 6:1–6.

Tot astfel, în prezent, bătrînii creştini numiţi nu trebuie să amîne luarea măsurilor necesare, atunci cînd le sînt aduse la cunoştinţă unele chestiuni grave. În Proverbele 21:13 se spune: „Cine îşi astupă urechea la strigătul săracului, nu va fi auzit nici el cînd va striga“. În loc să ignore o plîngere justificată, bătrînii trebuie să asculte plini de înţelegere. În acelaşi timp, fiecare dintre noi poate coopera în acest sens, făcînd ca plîngerile cauzate de chestiuni grave să fie adresate bătrînilor, în loc să fie repetate în faţa oricui le ascultă.

Cei mai mulţi dintre noi însă vor recunoaşte în mod sincer că există momente cînd imperfecţiunea umană ne determină să ne plîngem fără motive serioase. Aruncînd o privire mai atentă asupra comportamentului israeliţilor în deşert vom fi ajutaţi să observăm cît de periculos este să permitem ca un murmur ocazional să degenereze într-un spirit de plîngere.

Cum îi priveşte Dumnezeu pe cei ce se plîng

Murmurele israeliţilor cu privire la rezervele lor de hrană dezvăluie două pericole care decurg din faptul de a te plînge. În primul rînd, faptul de a te plînge este contagios. Relatarea spune că „toată adunarea fiilor lui Israel s-a plîns împotriva lui Moise şi a lui Aaron în pustia aceea“ (Exodul 16:2). Probabil, cîţiva au început să se plîngă de lipsă de hrană şi, în scurt timp, au ajuns s-o facă toţi.

În al doilea rînd, cel care se plînge deseori exagerează problema. În cazul de faţă, israeliţii au declarat că situaţia lor era mai mulţumitoare în Egipt unde puteau mînca oricîtă pîine şi carne doreau. Ei s-au plîns că au fost duşi în deşertul acela numai ca să moară de foame. — Exodul 16:3.

Era oare chiar atît de critică situaţia acelor israeliţi? Este posibil ca rezervele lor de hrană să se fi împuţinat, dar Iehova prevăzuse această problemă şi, la momentul potrivit, el le-a furnizat mana în scopul satisfacerii necesităţilor lor fizice. Plîngerile lor exagerate dezvăluiau o totală lipsă de încredere în Dumnezeu. Pe cînd se aflaseră în Egipt, ei se plînseseră în mod justificat de condiţiile aspre de acolo (Exodul 2:23). Dar, cînd Iehova i-a eliberat din robie, ei au început să se plîngă de hrană. Aceasta era o murmurare nejustificată. „Plîngerile voastre nu sînt împotriva noastră, ci împotriva DOMNULUI“, i-a avertizat Moise. — Exodul 16:8.

Acest spirit de plîngere al israeliţilor s-a manifestat de repetate ori. După un an, mana a devenit un motiv de plîngere (Numeri 11:4–6). La scurt timp după aceea, un raport negativ prezentat de 10 dintre cele 12 iscoade israelite a declanşat proteste cu privire la presupusele pericole pe care le implica cucerirea Ţării Promise. Poporul a mers atît de departe încît a spus: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?“ (Numeri 14:2). Cîtă lipsă de recunoştinţă! Nu este de mirare că Iehova i-a spus lui Moise: „Pînă cînd Mă va nesocoti poporul acesta? Pînă cînd nu va crede el în Mine?“ (Numeri 14:11). Acei tînguitori ingraţi au fost condamnaţi să rătăcească în deşert timp de 40 de ani pînă cînd generaţia aceea a murit.

Apostolul Pavel ne aminteşte acest exemplu. El îi avertizează pe colaboratorii săi creştini să nu fie niciodată asemenea acelor israeliţi care au murmurat şi drept urmare au pierit (1 Corinteni 10:10, 11). Este evident că o murmurare nejustificată şi un spirit de plîngere ne pot submina credinţa şi îi pot întrista pe Iehova.

Totuşi, Iehova este răbdător cu slujitorii săi care se plîng, poate, uneori din cauza unor situaţii descurajatoare. Cînd a fugit la muntele Horeb din cauza persecuţiei declanşate de regina Izabela, Ilie era convins că activitatea lui ca profet se încheiase. El a presupus în mod greşit că era singurul închinător al lui Iehova care mai rămăsese în ţară. Pentru a-i întări credinţa, Dumnezeu i-a adus lui Ilie mai întîi o dovadă a puterii Sale divine. Apoi, profetul a aflat că în Israel mai erau 7 000 de slujitori fideli ai lui Iehova şi că el mai avea mult de lucru în calitate de profet. Ca urmare a acestui fapt, Ilie a uitat de plîngerile sale şi şi-a continuat activitatea cu forţe reînnoite (1 Împăraţi 19:4, 10–12, 15–18). La fel şi bătrînii creştini, în timp ce dau dovadă de discernămînt, ei pot să le vorbească în mod consolator creştinilor fideli, ajutîndu-i să-şi înţeleagă rolul ce le revine în îndeplinirea scopului lui Dumnezeu. — 1 Tesaloniceni 5:14.

Să învingem spiritul de plîngere

Cum poate fi învins spiritul de plîngere? Ei bine, cei cărora li s-au adus dovezi referitoare la daunele pe care le produce tutunul asupra organismului au un motiv puternic de a se lăsa de fumat. Tot astfel, înţelegerea motivelor pentru care spiritul de plîngere este atît de nociv ne poate determina să punem capăt obiceiului de a ne plînge.

Ce avantaje rezultă pentru cei care înving spiritul de plîngere? Un avantaj important de care se bucură cei care evită să se plîngă este faptul că pot privi lucrurile din punct de vedere scriptural şi într-un mod mai obiectiv. O persoană care se plînge, rareori se opreşte să analizeze o problemă din punctul de vedere al lui Iehova. Israeliţii care se plîngeau uitaseră că Iehova Dumnezeu îi eliberase din robie şi că despărţise în mod miraculos apele Mării Roşii pentru ei. Gîndirea lor negativă îi împiedica să vadă puterea lui Dumnezeu şi le răpea bucuria. Drept urmare, încrederea lor în Iehova a dispărut.

În plus, cel care poate face o evaluare obiectivă a problemelor sale îşi dă seama cînd anume propriile lui greşeli au constituit motivul de bază al dificultăţilor sale. Respectivul riscă mult mai puţin să comită din nou aceeaşi eroare. Ieremia i-a avertizat pe contemporanii săi israeliţi să nu se plîngă de greutăţile prin care treceau după distrugerea Ierusalimului. Suferinţa lor era o consecinţă directă a propriilor lor păcate şi era un lucru pe care trebuiau să-l înţeleagă pentru a se căi şi a se întoarce la Iehova (Plîngerile 3:39, 40). În mod similar, discipolul Iuda i-a condamnat pe acei „oameni neevlavioşi“ care respingeau conducerea lui Iehova şi erau încontinuu „nemulţumiţi cu soarta lor“. — Iuda 3, 4, 16.

Aşa cum a remarcat cîndva înţeleptul Rege Solomon, „o inimă veselă este o bună doctorie, dar un duh mîhnit usucă oasele“ (Proverbele 17:22). Un spirit de plîngere ne slăbeşte pe plan afectiv şi ne răpeşte bucuria, denotînd pesimism, nu optimism. Dar cei care învaţă să se gîndească la ‘lucruri demne de laudă’ şi să vorbească despre ele, au o inimă bucuroasă, care i-ar putea face chiar să se simtă mai bine. — Filipeni 4:8, NW.

Fără îndoială, viaţa noastră va fi mai bogată dacă vom remarca nu slăbiciunile oamenilor, ci calităţile lor. Ne vom simţi încurajaţi dacă vom accepta împrejurările dificile şi vom continua să fim optimişti, în loc să murmurăm cu privire la frustrările noastre. Chiar încercările pot fi un motiv de bucurie dacă le considerăm drept o ocazie de a ne întări credinţa şi de a ne fortifica perseverenţa. — Iacov 1:2, 3.

Este important, de asemenea, să ne amintim că atunci cînd murmurăm, nu numai noi suferim daune. Plîngîndu-ne mereu, am putea foarte uşor să subminăm credinţa altora. Raportul negativ al celor zece iscoade israelite a determinat întreaga naţiune să considere cucerirea Ţării Promise drept o tentativă lipsită de orice şansă de reuşită (Numeri 13:25—14:4). Cu o altă ocazie, Moise a ajuns să fie atît de deprimat din cauza murmurelor neîntrerupte ale poporului încît i-a cerut lui Iehova să-i ia viaţa (Numeri 11:4, 13–15). În plus, dacă vorbim despre unele chestiuni într-un mod constructiv, am putea reuşi să întărim credinţa altora şi să contribuim la bucuria lor. — Faptele 14:21, 22.

Cu toate că s-ar putea să fim tentaţi să ne plîngem de colegii noştri de muncă, de prietenii noştri, de familia noastră sau chiar de bătrînii congregaţiei, Iehova doreşte ca membrii poporului său ‘să aibă o dragoste fierbinte unii pentru alţii’. O astfel de iubire ne stimulează să trecem peste erorile altora, în loc să le scoatem în evidenţă greşelile (1 Petru 4:8). Din fericire, Iehova îşi aminteşte că nu sîntem decît ţărînă şi nu priveşte la erorile noastre (Psalmul 103:13, 14; 130:3). Dacă toţi am încerca să imităm exemplul său, fără îndoială că ne-am plînge mult mai puţin.

Cînd omenirea va fi restabilită la starea de perfecţiune, nimeni nu va mai avea motiv să se plîngă de situaţia lui. Pînă va veni acel timp, trebuie să rezistăm tentaţiei de a ne plînge de alţii sau de propria noastră situaţie dificilă. Pentru a demonstra că ne încredem în Iehova şi că îi iubim cu adevărat pe colaboratorii noştri în credinţă, să ‘facem toate fără murmure şi fără îndoieli’ (Filipeni 2:14). Lucrul acesta îi va fi plăcut lui Iehova şi ne va fi de mare folos. Deci, pentru propria noastră bunăstare, precum şi pentru a altora, să nu uităm că acela care se plînge nu are parte de fericire.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 20]

Chiar mana furnizată în mod miraculos de Dumnezeu a devenit un motiv de plîngere