Banii daţi cu împrumut şi iubirea creştină
CU CÎTVA timp în urmă, fiice unui agricultor s-a îmbolnăvit grav. Ea avea neapărat nevoie de îngrijire medicală, dar agricultorul era prea sărac pentru a-şi permite s-o ducă la medic. În oraşul în care trăiau ei — ca majoritatea oraşelor din ţara respectivă — era un cămătar care dădea bani cu împrumut, pe baza principiului 5 cu 6, adică iei cu împrumut 5 dolari iar luna următoare dai înapoi 6 dolari. Acest cămătar i-a oferit imediat agricultorului banii necesari, dar, bineînţeles, luna următoare omul trebuia să înceapă să plătească dobînda.
Ce părere aveţi despre acest aranjament? Ar fi oare indicat ca, în asemenea împrejurări, un creştin să dea cuiva un împrumut cu dobîndă?
Apostolul Ioan a spus fraţilor săi creştini să nu închidă uşa compasiunii lor tandre în faţa fraţilor nevoiaşi (1 Ioan 3:17). De asemenea, legea pe care Dumnezeu a dat-o israeliţilor spunea deschis: „Nu ai voie să-ţi împietreşti inima sau să-ţi închizi mîna faţă de fratele tău sărac. Căci trebuie să-ţi deschizi mîna cu generozitate înaintea lui şi trebuie neapărat să-l împrumuţi, pe baza unei promisiuni, cu cît are nevoie, respectiv ceea ce îi lipseşte.“ — Deuteronom 15:7, 8.
Deci cămătarul a făcut bine să a procurat suma necesară pentru tratamentul fetei bolnave. Cel puţin ea a primit medicaţia necesară. Dar mai există un aspect al legii date israeliţilor. Ea spunea: „În caz că împrumuţi bani poporului meu, năpăstuiţilor de lîngă tine, nu ai voie să fii ca un cămătar faţă de el. Nu ai voie să-i ceri dobîndă.“ (Exod 22:25). De ce n-aveau evreii voie să ceară dobînzi unul altuia?
Să ne amintim că, la origine, majoritatea evreilor erau agricultori, nu afacerişti. Dacă un agricultor care îşi lucra lotul de pămînt strămoşesc cerea un împrumut, este foarte probabil că el făcea această deoarece ajunsese în impas. Legea lua de bun faptul că cineva care lua cu împrumut era „năpăstuit“. Poate că respectivul avusese un accident, recoltele îi fuseseră compromise sau, pentru un motiv oarecare, avea nevoie de bani care să-i asigure existenţa pînă la recolta viitoare. A cere dobîndă în asemenea împrejurări însemna a profita de nenorocirea unui frate. Această faptă nu ar fi fost o dovadă de iubire, iar israeliţilor li se poruncise: „Trebuie să-ţi iubeşti semenul ca pe tine însuţi.“ — Levitic 19:18.
Deşi astăzi creştinii nu depind de această lege antică, ei au, totuşi, obligaţia de a se iubi unul pe celălalt. Isus a spus: „Trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi“ (Matei 22:39). Deci un creştin, de asemenea, nu trebuie să profite de nenorocirile fratelui său şi să-i ceară dobîndă cînd fratele respectiv este la necaz şi cere un împrumut.
Adevărul este că în timpuri grele creştinii se ajută reciproc nu numai cu împrumuturi. Ei dau şi daruri. În primul secol al erei noastre Pavel şi Barnaba au fost însărcinaţi să ducă donaţii de la creştinii din Asia Mică la fraţii lor din Iudeea, care sufereau din cauza foametei (Fapte 11:29, 30). În mod similar, astăzi, ori de cîte ori se întîmplă o nenorocire, creştinii trimit daruri pentru a-şi ajuta fraţii.
În sensul acesta a îndemnat şi Isus „nu întoarce spatele aceluia care vrea să împrumute de la tine fără dobîndă“ (Matei 5:42). Astfel, creştinii văd în suferinţele fraţilor lor un prilej de a-şi manifesta iubirea. Ei trebuie să ajute cît mai mult cu putinţă, pînă acolo încît să facă daruri sau să dea împrumuturi fără dobînzi. Fără îndoială că dacă acel cămătar, menţionat mai sus, ar fi aplicat principiile creştine, el ar fi acţionat în acelaşi fel.
ACHITAREA DATORIEI
În această privinţă, acela care a luat cu împrumut are obligaţii certe. Pavel i-a îndemnat pe creştini: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decît să vă iubiţi unul pe altul“ (Romani 13:8). Aşadar, persoana care ia cu împrumut trebuie să fie conştientă de obligaţia ei de a-şi echita datoria cît mai curînd posibil. N-ar trebui să-şi închipuie că, întrucît cel care i-a acordat împrumutul este mai bogat, acest fapt ar scuti-o să-i mai înapoieze datoria.
De asemenea, ea nu trebuie să presupună că un semen creştin, de exemplu un doctor sau un avocat, trebuie să-i facă un serviciu personal fără a pretinde onorariu.
Isus a spus: „Cuvîntul vostru Da să însemne Da, iar Nu să însemne Nu.“ (Matei 5:37). Cu alte cuvinte, creştinul trebuie să se ţină de cuvînt. Dacă el ia bani cu împrumut şi promite să-i achite, căci altfel ar deveni datornic, atunci el trebuie să depună toate eforturile pentru a-şi achita datoria. Pentru a-l ajuta în această problemă şi pentru a evita orice neînţelegere de ambele părţi, este înţelept să se întocmească un act pentru dovedirea sumei, a modului în care aceasta trebuie achitată, etc.
A DA UN ÎMPRUMUT CU DOBINDĂ
Dar a pretinde dobîndă înseamnă întotdeauna că acela care acţionează astfel nu are iubire creştină? Nu neapărat. Este demn de reţinut că, în timp ce israeliţilor le era interzis să pretindă dobînzi de la conaţionalii lor, atitudinea faţă de străini era diferită. „Poţi să-l obligi pe străin să plătească dobîndă“, spunea Legea (Deuteronom 23:20). De ce această deosebire? Deoarece un străin în Israel era, probabil, un om de afaceri, iar împrumutul era, probabil, pentru încheierea unor afaceri. De aceea era logic ca persoana care a acordat împrumutul să participe la toate profiturile care se realizau, şi ea nu putea face aceasta decît dacă pretindea dobîndă.
Isus nu a adus nici o obiecţie împotriva principiului împrumuturilor cu dobîndă. El a dovedit aceasta într-una din pildele sale. El a relatat despre un om de obîrşie nobilă care a plecat de acasă pentru un timp şi a lăsat sclavilor săi nişte bani. Cînd omul s-a întors acasă a cerut un raport al situaţiei financiare şi a constatat că majoritatea sclavilor investiseră banii şi realizaseră profituri. Aceşti sclavi au fost lăudaţi. Totuşi, un sclav nu investise banii şi, deci, nu a prezentat nici un profit. El nici măcar nu depusese banii la bancă — adică nu-i împrumutase băncii care i-ar fi folosit în afaceri — pentru a încasa dobîndă. Acest sclav a fost mustrat de stăpînul său. — Luca 19:11–24.
Dar cum stau lucrurile astăzi? Două femei creştine au făcut o învoială cu privire la realizarea unei afaceri. Una îi împrumuta celeilalte echivalentul a 20 de dolari americani pe zi. Cu această sumă, femeia care făcuse împrumutul cumpăra hrană şi o vindea la piaţă. La sfîrşitul zilei, ea cîştiga aproximativ 25 de dolari, din care îi dădea creditorului 21 de dolari şi păstra 4 dolari pentru ea. În ţara respectivă 4 dolari reprezintă salariul aproximativ pentru o zi de muncă.
Într-o altă parte a lumii, un creştin conducea o afacere de familie. Datorită progresului tehnologic, el ştia că metoda sa va fi depăşită în curînd. Dar i s-a ivit posibilitatea a se muta într-o altă ramură. Singura dificultate era faptul că îi trebuiau mai mulţi bani. Atunci el a împrumutat o sumă de bani de la un frate creştin şi a promis să plătească o dobîndă lunară pentru suma împrumutată.
A contrazis vreuna dintre cele două în elegeri legea prin care Dumnezeu îi obliga pe israeliţi să nu ceară dobînzi unii de la alţii? Absolut deloc! Cînd o persoană nu are nevoie urgentă de bani, dar doreşte să facă un împrumut — probabil din motive de afaceri — acela care acordă împrumutul este îndreptăţit să ceară dobîndă. Dar cît de mare să fie dobînda? Aceasta depinde, printre altele, de felul împrumutului, de condiţiile asupra cărora au convenit cele două părţi şi de legile ţării respective.
În prima înţelegere menţionată mai sus, 5% dobîndă ar părea o sumă destul de ridicată. Totuşi, aceea care făcuse împrumutul încasa un profit de 25% şi era bucuroasă să dea o parte din el aceleia care îi acordase împrumutul.
Bineînţeles, dacă ulterior intervin probleme, nu este logic ca debitorul să se lîngă că rata dobînzii este prea ridicată, dacă el a consimţit de bună voie la această dobîndă, de la început. Şi în acest caz este bine să se specifice în scris condiţiile de acordare a împrumutului, pentru a evita orice neînţelegere ulterioră.
PRILEJURI DE A MANIFESTA IUBIRE
Cînd tranzacţiile se desfăşoară normal, toată lumea este mulţumită. Dar, totuşi, noi trăim într-o lume nesigură şi deseori lucrurile merg rău. De exemplu, ce s-ar fi întîmplat dacă femeia care a împrumutat 20 de dolari pe zi ar fi fost jefuită? Sau să presupunem că în înţelegerea de afaceri convenită între cei doi bărbaţi, proiectul respectiv nu s-ar fi realizat conform aşteptărilor, iar persoana care a făcut împrumutul n-a putut să achite dobînda promisă?
Biblia nu dă reguli referitoare la felul în care să se rezolve aceste probleme. Totuşi rămîne în vigoare această obligaţie: „Trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi“ (Matei 22:39). Dacă ambii parteneri de afaceri manifestă reciproc şi în aceeaşi măsură o preocupare sinceră faţă de interesele celuilalt, în spiritul înţelepciunii practice, abordînd situaţia în mod realist şi acceptînd recomandări raţionale, atunci problemele se pot rezolva într-un mod excelent.
Evident, apostolul Pavel nu a recomandat creştinilor să-şi dea fraţii pe mîna tribunalelor, pentru a le reglementa problemele financiare. El a spus: „Într-adevăr, ar însemna o înfrîngere totală pentru voi, dacă aţi avea între voi procese judiciare. De ca nu vă lăsaţi mai degrabă nedreptăţiţi? De ce nu vă lăsaţi mai degrabă jefuiţi?“ — 1 Corinteni 6:7.
Deoarece debitorul creştin nu este „lacom de cîştig „necinstit“, el trebuie într-adevăr să vrea să-şi achite datoria (1 Timotei 3:8). Biblia ne spune că „cel rău împrumută şi nu achită“ (Psalm 37:21). Chiar dacă au apărut dificultăţi neaşteptate, el tot nu doreşte să fie pus în rîndul celor răi. El ar trebui să vrea să fie o persoană care „nu datorează nimănui nimic“ decît iubire (Romani 13:8). De aceea el ar trebui să acţioneze cinstit şi să nu caute portiţe de scăpare legale pentru a nu-şi achita obligaţiile.
Pe de altă parte, acela care acordă împrumutul trebuie să fie realist în ceea ce priveşte pretenţiile sale. El îşi dă bine seama că cine acordă un împrumut îşi asumă un anumit risc. De aceea el nu trebuie să supună datornicul la eforturi considerabile. Se poate întîmpla ca datornicul să nu aibă efectiv banii cu care să-l poată plăti. În asemenea situaţii mulţi creştini au dovedit că ei nu sînt iubitori de bani şi au prelungit perioada de rambursare sau au acceptat o învoială raţională şi plină de consideraţie (1 Timotei 3:3). Unii au anulat toată datoria.
Dar apariţia unor probleme în cădrul relaţiilor de acordare şi achitare a împrumuturilor ne face să ne punem întrebarea: „Este împrumutul respectiv într-adevăr necesar?“ Biblia nu condamnă solicitarea unui împrumut financiar, dacă aceste este necesar. Dar deseori el nu este necesar. De multe ori „dorinţa ochilor“ este mai mare decît posibilităţile buzunarului propriu, iar oamenii împrumută bani pentru a-şi cumpăra obiecte de lux de care nu au într-adevăr nevoie (1 Ioan 2:16). Datoria trebuie, totuşi, plătită. De aceea, Biblia ne avertizează direct: „Acela care ia cu împrumut este slujitorul aceluia care îi acordă împrumutul.“ — Proverbe 22:7.
În orice caz, cînd acordarea sau încasarea unui împrumut se efectuează între creştini, ele constituie un prilej pentru manifestarea calităţilor creştine. De exemplu, o dorinţă sinceră de îndeplinire a obligaţiilor, o preocupare profundă pentru bunăstarea altora şi evitarea iubirii de bani vor ajuta ca în relaţiile ocazionate de un împrumut financiar să se acţioneze în spiritul iubirii creştine. Astfel se va respecta porunca biblică: „Toate treburile voastre să se efectueze cu iubire.“ — 1 Corinteni 16:14.