12. Ce utilizare exclusivă a sîngelui a hotărît Iehova şi de ce? (Deut. 12:20–27)

¹² In Levitic capitolul 17, Iehova Dumnezeu însuşi a explicat principiile fundamentale ale acestor cerinţe privitoare la sacrificii; ceea ce se declară acolo are pentru noi un sens important. Dumnezeu a spus: „Sufletul [sau viaţa] cărnii este în sînge şi eu însumi l–am pus pe altar pentru voi ca să facă ispăşire pentru sufletele voastre, căci sîngele este cel care face ispăşire prin sufletul din el. Iată de ce le–am spus fiilor lui Israel: „Nici un suflet dintre voi să nu mănînce sînge“. (Lev. 17:11, 12) Da, Creatorul nostru şi Dăruitorul vieţii noastre şi–a declarat deschis hotărîrea sa: Sîngele (reprezentînd viaţa provenită de la el) trebuia să primească doar o singură utilizare: în jertfe. Dumnezeu i–a dat astfel valoare sîngelui, punîndu–l deoparte ca sfînt. Sub Lege el nu trebuia mîncat sau băut sau întrebuinţat în nici un alt fel pe care oamenii l–ar fi putut imagina. Cînd un animal era ucis chiar pentru hrană şi nu pentru jertfă, sîngele urma să fie vărsat pe pămînt; viaţa animalului era redată astfel într–un anumit sens lui Dumnezeu, vînătorul israelit păstrînd doar carnea (Lev. 17:13, 14). Dar ce implicaţie are aceasta cu privire la noi, întrucît nici evreii nici creştinii nu au în prezent un templu cu aprobare divină unde să poată fi sacrificate animale?

După cum arată informaţiile din paginile acestei reviste, transfuzia de sînge se află în contradicţie cu Biblia. Scripturile dezvăluie că Dumnezeu consideră sîngele ca fiind sacru, iar servii săi trebuie să-l considere în consecinţă. În această ordine de idei, Iehova Dumnezeu le-a spus israeliţilor că ei nu puteau face cu sîngele decît două lucruri. Mai întîi Dumnezeu a spus: „Eu însumi l-am pus pe altar (altarul de jertfă) ca să faceţi ispăşire pentru sufletele voastre.“ În al doilea rînd, dacă sîngele unui animal nu era utilizat pe altar, israeliţii trebuia să-l verse pe pămînt; ei recunoşteau în felul acesta că viaţa provine de la Dumnezeu şi că sîngele care reprezintă viaţa nu trebuia deturnat pentru vreun uz personal (Leviticul 17:11–14). Dar oare felul acesta de a considera sîngele era valabil numai pentru servii lui Dumnezeu de sub legea mozaică? Dimpotrivă, adevăraţii închinători au avut faţă de sînge, în mod logic, această atitudine încă înainte de a se fi dat legea.

Dumnezeu îi spusese anterior lui Noe şi familiei sale să nu mănînce carnea împreună cu sîngele din ea (Geneza 9:3, 4). Astfel ce trebuia făcut? Cînd un animal era ucis pentru hrană, sîngele lui trebuia scurs în mod normal şi îndepărtat pe pămînt. Sîngele care reprezenta viaţă nu-i aparţinea lui Noe şi familiei sale, ci Dătătorului de viaţă. În mod corespunzător, era potrivit că sîngele să fie vărsat pe pămînt, care este „taburetul“ simbolic al picioarelor lui Dumnezeu. — Isaia 66:1.