Iehova, căruia îi datorăm viaţa, a poruncit ca sângele să nu fie consumat (Geneza 9:3, 4). În Legea dată Israelului antic, Dumnezeu a fixat limite în privinţa folosirii sângelui, deoarece acesta reprezintă viaţa. Iată ce poruncă a dat Dumnezeu: „Viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat pe altar, ca să facă ispăşire pentru sufletele voastre“. Dar ce se poate spune despre situaţia în care un om tăia un animal pentru a-l mânca? Dumnezeu a zis: „Să-i verse sângele şi să-l acopere cu ţărână“a (Leviticul 17:11, 13). Iehova a rostit această poruncă în repetate rânduri (Deuteronomul 12:16, 24; 15:23). În traducerea ebraică Soncino Chumash se spune: „Sângele nu trebuie stocat, ci făcut impropriu pentru consum prin vărsarea lui pe pământ“. Nici un israelit nu trebuia să ia, să stocheze şi să folosească sângele altei fiinţe, a cărei viaţă aparţinea lui Dumnezeu.

Uneori, un medic îi poate recomanda unui pacient să-şi stocheze o parte din sânge cu câteva săptămâni înaintea unei intervenţii chirurgicale (procedeu numit donare preoperatorie de sânge autolog, sau PAD) pentru ca, în cazul în care este nevoie de sânge, medicul să-i poată transfuza pacientului propriul sânge stocat. Totuşi, această operaţiune de recoltare, stocare şi transfuzare a sângelui contravine direct celor spuse în Leviticul şi Deuteronomul. Sângele nu trebuie stocat, ci vărsat — redat lui Dumnezeu, ca să spunem aşa. E adevărat că actualmente Legea mozaică nu mai este în vigoare, totuşi Martorii lui Iehova respectă principiile pe care le conţine aceasta, principii date de Dumnezeu, şi sunt hotărâţi să se ‘abţină de la sânge’. Aşadar, noi nu donăm sânge, nici nu ne stocăm în vederea transfuzării propriul sânge care ar trebui să fie ‘vărsat’. Acest procedeu contravine legii lui Dumnezeu.