Imitaţi-le credinţa

Ea şi-a deschis inima înaintea lui Dumnezeu

ANA se pregătea de zor pentru călătorie, încercând să uite de supărarea ei. Ar fi trebuit să fie un moment de bucurie: Elcana, soţul ei, obişnuia să-şi ducă în fiecare an întreaga familie la tabernacolul din Şilo pentru a-i aduce închinare lui Iehova. Dumnezeu dorea ca aceste ocazii să-i umple de bucurie pe slujitorii săi (Deuteronomul 16:15). Şi, fără îndoială, Anei îi plăceau aceste sărbători încă din copilărie. Însă, în ultimii ani, viaţa ei se schimbase.

Ana era binecuvântată cu un soţ care o iubea. Dar el mai avea o soţie, pe nume Penina. Se pare că aceasta era hotărâtă să-i facă Anei viaţa un chin. Penina găsise o modalitate de a-i produce multă suferinţă Anei chiar şi în aceste ocazii. Cum? Dar, şi mai important, cum a ajutat-o pe Ana credinţa în Iehova să depăşească această situaţie ce adesea părea imposibil de suportat? Dacă şi tu te confrunţi cu încercări care îţi răpesc bucuria, vei găsi multă încurajare în relatarea despre Ana.

„De ce ţi-e inima întristată?“

Biblia arată că Ana avea două probleme serioase. Asupra celei dintâi avea prea puţin control, iar asupra celei de-a doua, absolut niciunul. Prima problemă o constituia căsătoria poligamă a soţului ei, deoarece Ana trebuia să suporte ura soţiei rivale. A doua problemă era că Ana nu putea da naştere la copii. Aceasta poate fi o încercare pentru orice soţie care îşi doreşte copii, dar pe timpul Anei era o sursă de amărăciune profundă, ţinând cont de cultura de atunci. Fiecare familie îşi dorea urmaşi care să-i păstreze numele. Sterilitatea era considerată o mare dezonoare şi ruşine.

Probabil, Ana şi-ar fi purtat cu tărie povara dacă nu ar fi fost necăjită mereu de Penina. Poligamia nu a fost niciodată o situaţie ideală. Certurile, rivalitatea şi suferinţa sufletească erau la ordinea zilei într-o căsătorie poligamă, care era departe de modelul stabilit de Dumnezeu în grădina Edenului, unde el instituise monogamia (Geneza 2:24).a Astfel, Biblia zugrăveşte tabloul poligamiei în culori sumbre, iar descrierea sugestivă a atmosferei din familia lui Elcana nu face decât să accentueze trăsătura definitorie a acestui tablou, tristeţea.

Elcana o iubea mai mult pe Ana. Potrivit tradiţiei iudaice, el se căsătorise mai întâi cu Ana, iar câţiva ani mai târziu, cu Penina. Oricum ar fi stat lucrurile, Penina, fiind foarte geloasă pe rivala ei, găsea tot felul de mijloace pentru a o întrista. Marele avantaj al Peninei era tocmai faptul că putea avea copii. Ea născuse mai mulţi copii, şi cu fiecare copil, se considera tot mai importantă. În loc să manifeste empatie faţă de Ana şi s-o consoleze în necazul ei, Penina profita de această situaţie delicată. Biblia spune că Penina „o necăjea mult, ca s-o mâhnească“ (1 Samuel 1:6). Aşadar, acţiunile Peninei erau intenţionate. Ea voia să o rănească pe Ana şi reuşea.

Se pare că ocaziile de care se folosea Penina erau călătoriile anuale la Şilo. Numeroşilor copii ai Peninei, „tuturor fiilor şi fiicelor ei“, Elcana le dădea câte o porţie din jertfele aduse lui Iehova. Însă Ana, neavând copii, primea doar porţia ei. Apoi, Penina se purta cu atâta înfumurare faţă de Ana şi îi reamintea că era stearpă, încât biata femeie începea să plângă şi nu mai voia nici să mănânce. Elcana nu putea să nu observe că iubita lui soţie era necăjită şi nu mânca. De aceea, vrând s-o consoleze, el i-a spus: „Ana, de ce plângi şi de ce nu mănânci? De ce ţi-e inima întristată? Nu sunt eu pentru tine mai bun decât zece fii?“ (1 Samuel 1:4–8).

Elcana a înţeles că Ana era supărată din cauză că nu putea avea copii. Şi, cu siguranţă, Ana preţuia dovezile lui de iubire şi de bunătate.b Însă Elcana nu a amintit nimic de răutatea Peninei, iar relatarea biblică nu lasă să se înţeleagă că Ana i-ar fi spus despre aceasta. Probabil, Ana s-a gândit că, dacă i-ar fi vorbit despre faptele Peninei, nu ar fi făcut decât să-şi înrăutăţească situaţia. Ar fi putut oare Elcana să schimbe cu ceva lucrurile? N-ar fi urât-o Penina şi mai mult? Copiii şi slujitorii acesteia nu i-ar fi urmat la rândul lor exemplul? Ana ar fi ajuns să se simtă ca o străină în propria casă.

Indiferent că Elcana a ştiut sau nu de toate răutăţile şi faptele meschine ale Peninei, putem fi siguri că Iehova Dumnezeu le-a văzut. Cuvântul său dezvăluie întreaga situaţie, oferind astfel un avertisment serios oricui se pretează la asemenea acţiuni răutăcioase, aparent minore, dar care, de fapt, sunt mânate de ură şi de gelozie. În schimb, oamenii nevinovaţi şi paşnici, ca Ana, pot găsi mângâiere ştiind că Dumnezeul dreptăţii va îndrepta lucrurile la timpul şi în modul stabilite de el (Deuteronomul 32:4). Probabil şi Ana era conştientă de acest lucru, întrucât ea lui Iehova i-a cerut ajutorul.

„N-a mai fost îngrijorată“

Încă de la primele ore ale dimineţii, în casă era mare forfotă. Toţi membrii familiei, inclusiv copiii, se pregăteau de călătorie. Şilo se afla la o distanţă de peste 30 de kilometri, iar drumul până acolo purta această familie numeroasă prin regiunea muntoasă a lui Efraim.c Dacă mergeau pe jos, călătoria dura aproape două zile. Ana ştia cum avea să se poarte rivala ei. Cu toate acestea, nu a rămas acasă. Ce exemplu este Ana pentru închinătorii lui Iehova! Nu ar fi o dovadă de înţelepciune să permitem conduitei greşite a altora să ne determine să nu-i mai aducem închinare lui Iehova. De fapt, dacă am proceda astfel, ne-am priva tocmai de binecuvântările care ne dau tăria de a persevera.

După o zi lungă de călătorie pe drumuri de munte, şerpuite, familia se apropia în sfârşit de Şilo. Oraşul era situat pe o colină, fiind înconjurat aproape complet de dealuri mai înalte. În timp ce se îndrepta spre el, se pare că Ana medita la ce avea să-i spună lui Iehova în rugăciune. Odată ajunsă acolo, familia a luat masa împreună. Când a găsit un moment potrivit, Ana s-a îndepărtat de grup şi s-a dus la tabernacolul lui Iehova. Marele preot, Eli, stătea lângă uşorul uşii. Dar Ana era cu gândul la Dumnezeul ei. Aici, la tabernacol, ea era sigură că va fi ascultată. Nimeni nu-i putea înţelege mai bine necazul decât Tatăl ei ceresc. Ana nu şi-a mai putut stăpâni sentimentele de amărăciune şi a izbucnit în plâns.

Plângând cu suspine, Ana vorbea în inima ei cu Iehova. În timp ce îşi exprima sentimentele de durere, buzele-i tremurau. S-a rugat îndelung, vărsându-şi inima înaintea Tatălui ei ceresc. Însă Ana nu l-a implorat pe Dumnezeu doar să-i îndeplinească dorinţa fierbinte de a avea un urmaş. Ea nu voia doar să primească binecuvântări de la Dumnezeu, ci şi să-i ofere ceva. De aceea, Ana a făcut o făgăduinţă, spunând că, dacă va avea un fiu, i-l va dărui lui Iehova pentru a-i sluji tot restul vieţii lui (1 Samuel 1:9–11).

În ce priveşte rugăciunea, Ana este un exemplu demn de urmat pentru toţi închinătorii lui Dumnezeu. Plin de bunătate, Iehova îi ivită pe slujitorii lui să-i vorbească sincer şi fără ezitare despre ceea ce îi frământă, aşa cum un copil i se destăinuie cu încredere părintelui său iubitor (Psalmul 62:8; 1 Tesaloniceni 5:17). Sub inspiraţie divină, apostolul Petru a consemnat următoarele cuvinte încurajatoare: ‘Aruncaţi-vă toate îngrijorările asupra lui, pentru că el se interesează de voi’ (1 Petru 5:7).

Însă oamenii nu sunt atât de înţelegători şi plini de empatie cum este Iehova. În timp ce se ruga şi plângea, Ana a tresărit la auzul unui glas. Era Eli, marele preot, care o observa. El i-a spus: „Până când vei fi beată? Trezeşte-te din beţie!“. Eli văzuse că Ana suspina, că îi tremurau buzele şi că era tulburată. În loc să o întrebe ce păţise, s-a pripit să tragă concluzia că era beată (1 Samuel 1:12–14).

Cât de mult trebuie s-o fi îndurerat pe Ana în acele momente de zbucium sufletesc această acuzaţie neîntemeiată din partea unui om cu o poziţie atât de importantă! Cu toate acestea, Ana a dovedit din nou o credinţă remarcabilă. Ea nu a permis ca imperfecţiunile unui om să-i afecteze închinarea la Iehova. Ana i-a explicat cu respect lui Eli situaţia în care se afla. El i-a răspuns acum, probabil, pe un ton mai blând şi plin de regret: „Du-te în pace, şi Dumnezeul lui Israel să îndeplinească cererea pe care i-ai făcut-o“ (1 Samuel 1:15–17).

Cum s-a simţit Ana după ce şi-a deschis inima înaintea lui Iehova şi i-a adus închinare la tabernacol? Relatarea biblică spune: „Femeia s-a dus pe drumul ei, a mâncat, iar faţa ei n-a mai fost îngrijorată“ (1 Samuel 1:18). Biblia sinodală, ediţia din 2001, redă ultima parte a versetului astfel: „Chipul nu i-a mai fost trist“. Ana s-a simţit eliberată. Era ca şi cum şi-ar fi pus imensa povară emoţională pe umerii infinit mai puternici ai Tatălui ei ceresc (Psalmul 55:22). Este oare vreo problemă pe care Iehova să n-o poată rezolva? Nu, n-a fost, nu este şi nici nu va fi vreodată!

Când ne simţim împovăraţi, copleşiţi sau doborâţi de tristeţe, este bine să urmăm exemplul Anei, vorbindu-i deschis Celui pe care Biblia îl numeşte ‘Ascultătorul rugăciunii’ (Psalmul 65:2). Dacă vom face aceasta cu credinţă vom simţi şi noi, în loc de tristeţe, „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice gândire“ (Filipeni 4:6, 7).

„Nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru“

În dimineaţa următoare, Ana s-a întors la tabernacol împreună cu Elcana. Probabil că Ana i-a vorbit soţului ei despre cererea şi făgăduinţa făcute lui Dumnezeu, deoarece, potrivit Legii mozaice, soţul avea dreptul să anuleze o făgăduinţă făcută de soţia sa fără consimţământul lui (Numerele 30:10–15). Însă acest om fidel nu a acţionat astfel. Dimpotrivă, el şi Ana i-au adus împreună închinare lui Iehova la tabernacol înainte de a porni spre casă.

Nu ştim când şi-a dat seama Penina că tacticile ei de a o supăra pe Ana n-au mai avut succes. Biblia spune doar că Ana „n-a mai fost îngrijorată“, ceea ce sugerează că de atunci ea a fost fericită. Oricum ar fi stat lucrurile, Penina a constatat în scurt timp că purtarea ei răutăcioasă n-a mai avut niciun efect asupra Anei. După acest episod, Biblia nu mai menţionează numele Peninei.

Câteva luni mai târziu, în inima liniştită a Anei a înflorit bucuria, o bucurie fără margini. Era însărcinată! Însă Ana nu a uitat nicio clipă cui îi datora această binecuvântare. Ea a născut un băieţel căruia i-a pus numele Samuel, care înseamnă „Numele lui Dumnezeu“. După cât se pare, acest nume face referire la faptul de a invoca numele divin, aşa cum făcuse Ana. În acel an, ea nu a mers cu Elcana şi cu restul familiei la Şilo şi nici în următorii trei ani. Ea a rămas acasă cu copilul până l-a înţărcat. Apoi, şi-a pregătit inima pentru ziua în care avea să se despartă de fiul ei iubit.

Cu siguranţă, această despărţire nu a fost uşoară. E adevărat, Ana ştia că la Şilo copilaşul avea să fie bine îngrijit, poate chiar de unele femei ce slujeau la tabernacol. Totuşi, era atât de mic! Şi care mamă nu tânjeşte să fie alături de copilul ei? Cu toate acestea, Ana şi Elcana l-au adus pe băieţel la tabernacol din toată inima, nu cu părere de rău. Ei au adus jertfe la casa lui Dumnezeu, după care i l-au prezentat pe Samuel lui Eli, amintindu-i acestuia de făgăduinţa făcută de Ana cu câţiva ani mai înainte.

Ana a rostit apoi o rugăciune pe care Dumnezeu a considerat-o demnă de a fi inclusă în Cuvântul său inspirat. Citind cuvintele ei, consemnate în Biblie în 1 Samuel 2:1–10, veţi vedea în fiecare vers cât de profundă i-a fost credinţa. Ea l-a lăudat pe Iehova pentru modul extraordinar în care îşi foloseşte puterea — pentru capacitatea sa inegalabilă de a-i umili pe cei trufaşi, de a-i binecuvânta pe cei oprimaţi şi de a curma sau de a salva o viaţă. Ana l-a lăudat pe Tatăl ei ceresc pentru sfinţenia, dreptatea şi fidelitatea lui fără seamăn. Pe bună dreptate, Ana a spus: „Nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru“. Iehova merită toată încrederea noastră. El este statornic. Iehova este un refugiu pentru toţi cei oprimaţi şi năpăstuiţi care strigă la el după ajutor.

Cu certitudine, micuţul Samuel a fost privilegiat să aibă o mamă cu o credinţă atât de puternică în Iehova. Fireşte, îi era dor de ea, însă niciodată nu s-a simţit uitat. Ana venea la Şilo în fiecare an şi îi aducea o tunică fără mâneci pentru serviciul la tabernacol. Fiecare cusătură era o mărturie a iubirii şi a grijii ce i le purta fiului său (1 Samuel 2:19). Să ne-o imaginăm pe Ana îmbrăcându-l pe micuţ cu noua lui tunică, aranjându-l şi privindu-l cu drag, vorbindu-i cu blândeţe şi spunându-i cuvinte de încurajare. Samuel a fost binecuvântat cu o mamă extraordinară şi a ajuns să fie o binecuvântare pentru părinţii săi şi pentru întregul Israel.

Cât despre Ana, nici ea nu a fost uitată. Iehova a binecuvântat-o, astfel că ea i-a dăruit lui Elcana încă cinci copii (1 Samuel 2:21). Dar cea mai mare binecuvântare de care a avut parte Ana a fost legătura tot mai strânsă cu Tatăl său ceresc, Iehova. Să imităm, aşadar, credinţa Anei ca să ne bucurăm şi noi de o prietenie strânsă cu Tatăl nostru!

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 17]

Două rugăciuni remarcabile

Cele două rugăciuni ale Anei, consemnate în Biblie la 1 Samuel 1:11 şi 2:1–10, prezintă mai multe aspecte interesante. Iată câteva dintre ele:

◼ În prima sa rugăciune, Ana l-a numit pe Dumnezeu „Iehova al armatelor“. Ea este prima persoană citată în Biblie care foloseşte acest titlu. El apare în textul biblic de 285 de ori şi se referă la faptul că Dumnezeu are sub comanda sa o vastă armată de fii spirituali.

◼ Să observăm că Ana a rostit cea de-a doua rugăciune nu când l-a născut pe Samuel, ci când i l-a oferit lui Dumnezeu pentru serviciul la tabernacol. Aşadar, pentru Ana importantă a fost binecuvântarea lui Iehova, nu reducerea la tăcere a rivalei sale, Penina.

◼ Când Ana a spus „Iehova a înălţat cornul meu“, se pare că ea s-a gândit la un animal de povară, şi anume la bou, ale cărui coarne sunt o armă puternică. Ana voia, de fapt, să spună: ‘Iehova, tu mă întăreşti’ (1 Samuel 2:1).

◼ Cuvintele Anei referitoare la „unsul“ lui Dumnezeu sunt profetice. Termenul „unsul“ este identic cu cel redat „mesia“, iar Ana este prima persoană menţionată în Biblie care l-a folosit cu referire la un viitor rege uns (1 Samuel 2:10).

◼ Aproximativ 1 000 de ani mai târziu, Maria, mama lui Isus, a exprimat sentimente asemănătoare cu ale Anei, lăudându-l pe Iehova (Luca 1:46–55).

[Legenda ilustraţiei de la pagina 16]

Ana era foarte necăjită din cauză că nu putea avea copii, iar Penina făcea tot posibilul pentru a o supăra şi mai mult

[Legenda ilustraţiei de la paginile 16, 17]

Să imităm exemplul Anei, rugându-ne din inimă

[Legenda ilustraţiei de la pagina 17]

Deşi Eli a judecat-o greşit, Ana nu s-a supărat