REGATUL LUI DUMNEZEU

Expresia și exercitarea suveranității universale a lui Iehova asupra creației sale sau mijlocul prin care el o manifestă. (Ps 103:19) Sintagma „regatul lui Dumnezeu” se referă îndeosebi la manifestarea suveranității universale a lui Dumnezeu prin intermediul unui guvern regal condus de Fiul său, Isus Cristos.

Cuvântul tradus în Scripturile grecești creștine prin „regat” este basileía, care înseamnă „regat; teritoriu, regiune sau țară guvernată de un rege; putere regală, autoritate, guvernare, domnie; demnitate regală, titlul sau rangul unui rege”. (The Analytical Greek Lexicon, 1908, p. 67) Expresia „regatul lui Dumnezeu” este folosită deseori de Marcu și de Luca, iar expresia similară „regatul cerurilor” apare în relatarea lui Matei de aproximativ 30 de ori. (Compară Mr 10:23 și Lu 18:24 cu Mt 19:23, 24; vezi CER [Ceruri spirituale]; REGAT.)

Ca structură și mod de funcționare, guvernul lui Dumnezeu este o teocrație absolută (din gr. theós, „dumnezeu” și krátos, „conducere”), fiind condus de Dumnezeu. Termenul „teocrație” îi este atribuit istoricului evreu Josephus din secolul I, care l-a folosit prima dată în lucrarea Contra lui Apion. (II, 164, 165). Referindu-se la conducerea instituită asupra poporului Israel la Sinai, Josephus a scris: „Unii au încredințat puterea politică monarhiei, alții oligarhiei iar alții poporului. Legiuitorul nostru nu și-a oprit privirea asupra vreuneia dintre aceste forme de guvernământ; el a instituit – dacă putem să supunem limba la cazne – o cârmuire teocratică, oferindu-i lui Dumnezeu domnia și forța”. (Ed. Hasefer, 2002, traducere de Ioan Acsan) Pentru a fi cu adevărat o teocrație, această conducere nu putea fi instituită de un legislator uman, cum a fost Moise, ci doar de Dumnezeu. Dovezile biblice arată că așa au stat lucrurile.

Originea termenului. Se pare că termenul „rege” (ebr. mélek) a intrat în vocabularul oamenilor după Potop. Primul regat pământesc a fost al lui Nimrod, „un vânător puternic în opoziție cu Iehova”. (Ge 10:8-12) Cu timpul, au apărut orașe-state și națiuni, astfel că în timpul lui Avraam existau mulți regi umani. Cu excepția regatului lui Melchisedec, regele-preot al Salemului (care l-a prefigurat pe Mesia [Ge 14:17-20; Ev 7:1-7]), niciunul dintre aceste regate nu a fost întemeiat de Dumnezeu și nu a reprezentat conducerea Sa. De asemenea, oamenii și-au făcut regi din zeii falși la care se închinau, considerând că aceștia erau în măsură să învestească anumiți oameni cu autoritatea de a conduce. Când își atribuie titlul de „rege”, după cum observăm în textul ebraic ce relatează evenimentele de după Potop, Iehova folosește un termen inventat și folosit de oameni pentru a arăta că lui - nu vreunui zeu plăsmuit de oameni sau vreunui om ce-și arogă cu îngâmfare titlul de conducător - i se cuvin onoarea și ascultarea acordate unui rege. (Ier 10:10-12)

Bineînțeles, Iehova a fost Conducător Suveran cu mult timp înainte să fi apărut regatele umane, de fapt, chiar înainte să fi existat oamenii. În calitate de Dumnezeu adevărat și Creator, el era respectat și ascultat de milioanele de fii îngerești. (Iov 38:4-7; 2Cr 18:18; Ps 103:20-22; Da 7:10) Prin urmare, indiferent de titlu, Dumnezeu a fost recunoscut de la începutul creației drept Cel a cărui voință era în mod legitim supremă.

Conducerea lui Dumnezeu la începutul istoriei omenirii. Și Adam și Eva, primii oameni creați de Dumnezeu, știau că Iehova este Dumnezeu și Creatorul cerului și al pământului. Ei recunoșteau autoritatea sa și dreptul său de a da porunci, de a le pretinde oamenilor să facă sau să nu facă anumite lucruri, de a le repartiza un teritoriu unde să trăiască și pe care să îl cultive și de a le delega autoritate asupra altor creaturi. (Ge 1:26-30; 2:15-17) Însă, deși Adam avea capacitatea de a inventa cuvinte (Ge 2:19, 20) și îl recunoștea pe Iehova drept Cel Suprem, nu există nicio dovadă că el ar fi inventat titlul de „rege” (mélek) pentru a-l folosi cu referire la Dumnezeul și Creatorul său.

În primele capitole ale cărții Geneza observăm că Dumnezeu își exercita suveranitatea asupra omului în Eden în mod binevoitor și fără a-i impune restricții nejustificate. Relația dintre om și Dumnezeu presupunea ca omul să asculte de Dumnezeu așa cum un fiu ascultă de tatăl său. (Compară cu Lu 3:38.) Omul nu avea de respectat un cod stufos de legi (compară cu 1Ti 1:8-11); cerințele lui Dumnezeu erau simple și aveau un scop precis. Nimic nu lasă să se înțeleagă că omul s-ar fi simțit permanent supravegheat, ca și cum Dumnezeu i-ar fi urmărit fiecare acțiune pentru a-l judeca. Mai degrabă, din textul biblic reiese că Dumnezeu comunica cu omul perfect, Adam, periodic și în funcție de necesitate. (Ge cap. 1-3)

O nouă expresie a conducerii lui Dumnezeu. Când au încălcat în mod voit porunca lui Dumnezeu, instigați fiind de unul dintre fiii Săi spirituali, primii doi oameni au comis un act de răzvrătire împotriva autorității divine. (Ge 3:17-19; vezi POMI, COPACI [Sens figurat].) Prin poziția adoptată, Împotrivitorul (ebr. satán) spiritual al lui Dumnezeu a pus la îndoială legitimitatea suveranității universale a lui Iehova, ridicând o controversă care trebuia rezolvată. (Vezi IEHOVA [O controversă de natură morală].) Deoarece controversa a apărut pe pământ, era potrivit ca ea să fie rezolvată tot aici. (Re 12:7-12)

Când a pronunțat sentința împotriva primilor rebeli, Iehova Dumnezeu a rostit o profeție, formulată în termeni simbolici, în care și-a prezentat scopul de a folosi o „sămânță”, sau descendență, ca mijloc prin care să îi zdrobească definitiv pe rebeli. (Ge 3:15) Astfel, conducerea lui Iehova, expresia suveranității sale, avea să capete o nouă formă ca răspuns la această răzvrătire. Dezvăluind treptat „secretele sacre ale regatului” (Mt 13:11), Iehova a arătat că aceasta avea să implice formarea unui guvern auxiliar, în fruntea căruia avea să fie un conducător delegat. Regatul condus de Cristos Isus împreună cu cei aleși să guverneze alături de el constituie împlinirea promisiunii despre ʻsămânțăʼ. (Re 17:14; vezi ISUS CRISTOS [Rolul său vital în scopul lui Dumnezeu].) Începând cu promisiunea din Eden, împlinirea progresivă a scopului lui Dumnezeu de a aduce în existență această „sămânță” a Regatului devine tema principală a Bibliei și cheia pentru a înțelege modul lui Iehova de a acționa față de slujitorii săi și față de omenire în general.

Prin înființarea acestui guvern, Dumnezeu le-a delegat o foarte mare autoritate și putere unor ființe create. (Mt 28:18; Re 2:26, 27; 3:21) Acest lucru este remarcabil, întrucât un aspect esențial al controversei ridicate de Împotrivitorul lui Dumnezeu era chestiunea integrității tuturor creaturilor inteligente, adică devoțiunea lor sinceră față de Iehova și loialitatea față de conducerea sa. (Vezi INTEGRITATE [Parte a controversei supreme].) Faptul că Dumnezeu le acordă cu încredere autoritate și putere atât de mari unor ființe create este în sine o extraordinară dovadă a superiorității morale a conducerii sale. Acest lucru contribuie la justificarea suveranității lui Iehova și la demascarea falsității acuzațiilor aduse de dușmanul său.

Necesitatea conducerii divine. Modul în care a evoluat situația omenirii de la răzvrătirea primei perechi umane până la Potop a demonstrat fără echivoc că omenirea avea nevoie de conducerea divină. Societatea umană a ajuns repede să se confrunte cu dezbinare, violență și crime. (Ge 4:2-9, 23, 24) Biblia nu spune în ce măsură păcătosul Adam, în cei 930 de ani de viață, a exercitat autoritate patriarhală asupra descendenților săi, tot mai numeroși. Însă la a șaptea generație, oamenii comiteau deja acte șocante, lipsite de pietate. (Iuda 14, 15) Până în vremea lui Noe (care s-a născut la aproximativ 120 de ani după moartea lui Adam) situația se înrăutățise atât de mult, încât ʻpământul se umpluse de violențăʼ. (Ge 6:1-13) La degradarea condițiilor din societatea umană au contribuit și creaturile spirituale care au acționat contrar voinței și scopului lui Dumnezeu. (Ge 6:1-4; Iuda 6; 2Pe 2:4, 5; vezi NEFILIM.)

Deși pământul ajunsese un loc al răzvrătirii, Iehova nu a renunțat la autoritatea sa asupra lui. Potopul mondial a fost o dovadă că Dumnezeu avea în continuare putere asupra pământului, precum și capacitatea de a-și impune voința, la fel ca în orice alt loc din univers. În perioada antediluviană, Iehova a demonstrat că era dispus să-i îndrume și să-i conducă pe oamenii care îl căutau, cum au fost Abel, Enoh și Noe. În mod deosebit în cazul lui Noe, un supus fidel de pe pământ, observăm cum și-a exercitat Iehova conducerea, dându-i porunci și îndrumări, ocrotindu-i și binecuvântându-i familia. De asemenea, Iehova a dovedit că are control și asupra creației animale. (Ge 6:9–7:16) Iehova a arătat în mod clar că nu va tolera la nesfârșit ca oamenii înstrăinați de el să ruineze pământul; el nu s-a reținut să-și execute sentințele drepte împotriva răufăcătorilor la momentul și în modul în care a considerat necesar. În plus, Iehova a dovedit că are capacitatea de a controla forțele naturii, inclusiv atmosfera pământului. (Ge 6:3, 5-7; 7:17–8:22)

Societatea postdiluviană și problemele ei. Se pare că după Potop forma de organizare a societății umane era patriarhatul, care conferea o anumită ordine și stabilitate. În plus, oamenii trebuiau să ʻumple pământulʼ, ceea ce însemna nu doar să se înmulțească, ci și să se răspândească pentru a popula treptat întregul glob. (Ge 9:1, 7) Acești factori ar fi limitat problemele de ordin social, întrucât majoritatea neînțelegerilor ar fi fost rezolvate în cercul familial, iar tensiunile generate de suprapopulare sau aglomerație ar fi fost evitate. Însă construirea Turnului Babel, un proiect contrar voinței lui Dumnezeu, urmărea concentrarea populației într-un singur loc, împiedicându-i pe oameni să se răspândească „pe toată fața pământului”. (Ge 11:1-4; vezi LIMBĂ.) Nimrod, un cușit din linia genealogică a lui Ham, a abandonat forma de organizare patriarhală și a întemeiat primul ʻregatʼ (ebr. mamlakáh). El a invadat teritoriul semiților, ținutul Asurului (Asiriei), unde a construit orașe pe care le-a inclus în regatul său. (Ge 10:8-12)

Deși, când Dumnezeu a încurcat limba oamenilor, aceștia s-au risipit din câmpiile Șinearului, familiile care au migrat în alte zone au urmat modelul de guvernare instituit de Nimrod. În zilele lui Avraam (2018-1843 î.e.n.), existau regate din Mesopotamia până în Egipt, unde regele era numit „faraon”, nu mélek. Însă aceste regate nu le-au adus oamenilor siguranța sperată. La scurt timp, regii au ajuns să formeze alianțe militare și să ducă campanii agresive până în teritorii îndepărtate, jefuind și răpind oameni. (Ge 14:1-12) În unele orașe, străinii erau agresați de homosexuali. (Ge 19:4-9)

Astfel, deși oamenii s-au grupat în comunități pentru se simți în siguranță (compară cu Ge 4:14-17), în scurt timp au realizat că era necesar să își împrejmuiască orașele cu ziduri și să le fortifice pentru a se apăra de atacuri armate. Cele mai vechi consemnări istorice – multe dintre ele provenind din regiunea Mesopotamiei, unde inițial a fost regatul lui Nimrod – abundă în relatări despre conflicte, lăcomie, intrigi și vărsări de sânge. Cele mai vechi texte legislative non-biblice descoperite, cum ar fi cele ale lui Lipit-Iștar, Eșnunna sau Hammurabi, demonstrează că viața oamenilor devenise complexă și plină de conflicte, ajungându-se la furt, fraudă, probleme comerciale, dispute legate de proprietăți și plata chiriilor sau de împrumuturi și dobânzi, infidelitate conjugală, tarife medicale mari și erori medicale, acte de violență și multe altele. Deși Hammurabi s-a autointitulat „regele eficient” și „regele perfect”, guvernarea sa și legile emise de el n-au putut să rezolve problemele oamenilor păcătoși; la fel au stat lucrurile și în cazul celorlalte regate politice antice. (Ancient Near Eastern Texts, editat de J. B. Pritchard, 1974, p. 159-180; compară cu Pr 28:5.) În toate aceste regate, religia ocupa un loc important, însă închinarea nu îi era adusă Dumnezeului adevărat. Deși clasa clericală avea legături strânse cu clasa politică și se bucura de favoruri, societatea nu avea o moralitate mai bună. Textele cuneiforme ale scrierilor religioase antice nu conțin îndrumări spirituale sau morale, ci îi prezintă pe zeii venerați ca fiind certăreți, violenți, imorali, fără norme drepte sau țeluri onorabile. Omenirea avea nevoie de regatul lui Iehova Dumnezeu pentru a trăi în pace și fericire.

Avraam și descendenții săi. Este adevărat, cei care îl considerau pe Iehova Dumnezeu Conducătorul lor nu erau complet feriți de probleme personale sau de neînțelegeri. Însă erau ajutați să le rezolve sau să le suporte, în conformitate cu normele divine drepte, fără să decadă din punct de vedere moral. Ei aveau parte de ocrotire și de sprijin din partea lui Dumnezeu. (Ge 13:5-11; 14:18-24; 19:15-24; 21:9-13, 22-33) În acest sens, după ce a subliniat că „hotărârile . . . judecătorești [ale lui Iehova] sunt pe tot pământul”, psalmistul a spus cu referire la Avraam, Isaac și Iacob: „Erau puțini la număr, da, foarte puțini, și locuitori străini în țară [în Canaan]. Și mergeau din națiune în națiune, de la un regat la un alt popor. El [Iehova] nu i-a permis niciunui om să-i jefuiască, ci a mustrat regi pentru ei, spunând: «Nu vă atingeți de unșii mei și nu le faceți niciun rău profeților mei»”. (Ps 105:7-15; compară cu Ge 12:10-20; 20:1-18; 31:22-24, 36-55.) Aceasta era totodată o dovadă că Dumnezeu continua să-și exercite suveranitatea asupra pământului și că își folosea autoritatea pentru a-și duce la îndeplinire scopul.

Patriarhii fideli nu s-au stabilit în vreun oraș-stat sau regat din Canaan sau din altă regiune. Ei nu au căutat siguranță în orașe conduse de regi umani, ci au locuit în corturi ca „străini și locuitori temporari în țară”. Plini de credință, ʻașteptau orașul cu temelii adevărate, oraș al cărui constructor și făuritor este Dumnezeuʼ. Ei l-au recunoscut pe Dumnezeu drept Conducător și, cu toate că împlinirea speranței lor era încă „departe”, așteptau ca pământul să fie guvernat de o viitoare conducere cerească, având drept „temelie” autoritatea și voința suverană a lui Iehova. (Ev 11:8-10, 13-16) De aceea, mai târziu, Isus, care era deja uns rege de către Dumnezeu, a putut spune: „Avraam s-a bucurat mult în speranța de a vedea ziua mea și a văzut-o și s-a bucurat”. (Ioa 8:56)

Un alt pas înainte în ce privește împlinirea promisiunii lui Iehova referitoare la „sămânța” Regatului (Ge 3:15) a fost încheierea legământului cu Avraam. (Ge 12:1-3; 22:15-18) El a prezis că din Avraam (Avram) și soția lui „vor ieși regi”. (Ge 17:1-6, 15, 16) Deși descendenții lui Esau, nepotul lui Avraam, au format comunități conduse de șeici sau de regi, promisiunea profetică despre descendența regală i-a fost repetată lui Iacob, celălalt nepot al lui Avraam. (Ge 35:11, 12; 36:9, 15-43)

Formarea națiunii Israel. Secole mai târziu, la momentul stabilit (Ge 15:13-16), Iehova Dumnezeu a acționat în favoarea descendenților lui Iacob, care acum numărau milioane de persoane. (Vezi EXOD [Numărul celor care au plecat].) Iehova i-a ocrotit în timpul genocidului poruncit de regele Egiptului (Ex 1:15-22) și, în cele din urmă, i-a eliberat din aspra sclavie egipteană. (Ex 2:23-25) Monarhul egiptean a nesocotit porunca lui Dumnezeu, transmisă prin Moise și Aaron, considerând că Iehova nu avea nicio autoritate asupra Egiptului. Deoarece faraonul a refuzat în mod repetat să recunoască suveranitatea lui Iehova, Dumnezeu și-a demonstrat puterea aducând asupra Egiptului diferite plăgi. (Ex 7–12) În acest mod, Dumnezeu a dovedit că puterea sa asupra forțelor naturii și a creaturilor de pe pământ este mai mare decât puterea oricărui rege uman. (Ex 9:13-16) Demonstrația sa de putere a culminat cu distrugerea armatei faraonului într-un mod pe care nici un rege uman faimos pentru victoriile sale militare nu l-ar putea imita. (Ex 14:26-31) Pe bună dreptate, Moise și israeliții au cântat: „Iehova va domni veșnic, da, pentru totdeauna”. (Ex 15:1-19)

Apoi, Iehova a adus și alte dovezi că este stăpânul pământului, cu resursele lui vitale de apă și de hrană, precum și că are capacitatea de a-și ocroti și a-și susține națiunea chiar și într-un teritoriu arid și ostil. (Ex 15:22–17:15) După ce a făcut toate aceste lucruri, Iehova le-a spus israeliților eliberați că, dacă se vor supune autorității sale și vor respecta legământul său, vor putea deveni proprietatea sa specială dintre toate popoarele, „fiindcă tot pământul este al meu”. Ei puteau deveni „un regat de preoți și o națiune sfântă”. (Ex 19:3-6) Când israeliții au declarat în mod public că se vor supune suveranității lui Iehova, el a acționat ca Rege-Legislator, emițând decrete regale sub forma unui cod de legi cuprinzător. Cu acea ocazie, Iehova a făcut și o demonstrație maiestoasă a puterii și gloriei sale. (Ex 19:7–24:18) Tabernacolul, sau cortul întâlnirii, și în special arca legământului simbolizau prezența Conducătorului ceresc invizibil al națiunii. (Ex 25:8, 21, 22; 33:7-11; compară cu Re 21:3.) Deși majoritatea cazurilor judiciare erau judecate de Moise și de alți bărbați numiți după legile date de Dumnezeu, în unele situații Iehova intervenea personal, pronunțând sentințe împotriva unor răufăcători și executându-le. (Ex 18:13-16, 24-26; 32:25-35) Clasa preoțească ordinată avea rolul de a păstra bunele relații între popor și Conducătorul lor ceresc, ajutându-i pe israeliți să se conformeze înaltelor norme ale legământului Legii. (Vezi PREOT.) Așadar, conducerea Israelului era o teocrație veritabilă. (De 33:2, 5)

Ca Dumnezeu și Creator, având drept de „domeniu eminent” asupra întregului pământ și fiind „Judecătorul întregului pământ” (Ge 18:25), Iehova i-a repartizat seminței lui Avraam țara Canaanului. (Ge 12:5-7; 15:17-21) Întrucât deține puterea executivă, Iehova le-a poruncit apoi israeliților să îi exproprieze forțat pe canaaniții condamnați la moarte și să îi execute. (De 9:1-5; vezi CANAAN, CANAANIT nr. 2 [Cucerirea Canaanului de către israeliți].)

Perioada judecătorilor. După ce israeliții au cucerit teritoriile numeroaselor regate din Canaan, Iehova Dumnezeu a fost singurul rege al națiunii timp de trei secole și jumătate. În unele perioade, judecători aleși de Dumnezeu conduceau națiunea sau o parte din ea, în timp de război sau de pace. După ce judecătorul Ghedeon a înfrânt Madianul, israeliții i-au cerut să fie conducătorul lor, însă el a refuzat, recunoscând că Iehova ocupa această poziție. (Ju 8:22, 23) Mânat de ambiție, Abimelec, fiul lui Ghedeon, a devenit pentru puțin timp rege peste o parte din Israel, însă a sfârșit în mod tragic. (Ju 9:1, 6, 22, 53-56)

Biblia spune despre perioada judecătorilor: „În zilele acelea nu era rege în Israel. Fiecare făcea ce era drept în ochii lui”. (Ju 17:6; 21:25) Aceasta nu înseamnă că nu exista un sistem judiciar. Fiecare oraș avea judecători, bătrâni care se ocupau de chestiunile și problemele legale și care făceau dreptate. (De 16:18-20; vezi TRIBUNAL.) Preoția levitică oferea poporului îndrumare spirituală predând legea lui Iehova, iar marele preot folosea Urimul și Tumimul pentru a-l întreba pe Dumnezeu în situațiile dificile. (Vezi MARE PREOT; PREOT; URIM ȘI TUMIM.) Așadar, cei care profitau de aceste măsuri, care învățau legea lui Dumnezeu și o aplicau aveau parte de o îndrumare de încredere pentru conștiința lor. În acest caz, cel care „făcea ce era drept în ochii lui” nu greșea. Iehova le permitea israeliților ca prin atitudinea și acțiunile lor să dovedească dacă sunt sau nu ascultători. Nu exista vreun rege peste națiune, care să supravegheze acțiunile judecătorilor din fiecare oraș, să le poruncească cetățenilor să participe la diverse proiecte sau să îi organizeze pentru apărarea națiunii. (Compară cu Ju 5:1-18.) Așadar, problemele care au apărut în timp s-au datorat faptului că majoritatea israeliților nu au fost dispuși să asculte de cuvântul și de legea Regelui lor ceresc și nici să se folosească de măsurile stabilite de el. (Ju 2:11-23)

Israeliții cer un rege uman. După aproape 400 de ani de la exodul din Egipt și după mai bine de 800 de ani de când Dumnezeu a încheiat legământul cu Avraam, israeliții au cerut să fie conduși de un rege uman, la fel ca celelalte națiuni. Prin această cerere, ei l-au respins pe Iehova ca rege al lor. (1Sa 8:4-8) Este adevărat, israeliții aveau motive să creadă că Dumnezeu urma să întemeieze un regat în armonie cu promisiunea făcută lui Avraam și lui Iacob, menționată mai sus. Această speranță era susținută și de profeția despre Iuda, făcută de Iacob înainte să moară (Ge 49:8-10), de cuvintele adresate de Iehova israeliților după exod (Ex 19:3-6), de prevederile legământului Legii (De 17:14, 15) și chiar de o parte din mesajul pe care Dumnezeu l-a constrâns pe profetul Balaam să îl transmită. (Nu 24:2-7, 17) Această speranță o regăsim și în rugăciunea Anei, mama lui Samuel, care era o închinătoare fidelă. (1Sa 2:7-10) Totuși, Iehova nu revelase complet „secretul sacru” despre Regat, nu menționase când era momentul stabilit ca Regatul să fie întemeiat și nici nu dezvăluise componența sau natura acestui guvern – dacă urma să fie pământesc sau ceresc. Așadar, israeliții au dat dovadă de impertinență când și-au permis să ceară atunci un rege uman.

Pericolul atacurilor filistene și amonite a fost un alt motiv pentru care israeliții au dorit să aibă un rege vizibil, care să îi conducă în luptă. Însă ei au dovedit astfel că nu aveau credință în capacitatea lui Dumnezeu de a-i apăra, de a-i îndruma și de a se îngriji de ei, atât la nivel individual, cât și ca națiune. (1Sa 8:4-8) Motivația poporului era una greșită. Totuși, Iehova Dumnezeu le-a îndeplinit cererea, nu atât pentru a le împlini lor dorința, cât pentru a-și împlini propriul scop, ce presupunea dezvăluirea treptată a „secretului sacru” despre viitorul Regat și despre „sămânță”. Iehova le-a spus cu claritate evreilor că o conducere umană avea să aducă cu sine unele probleme și că aveau să plătească un preț pentru alegerea lor. (1Sa 8:9-22)

Regii numiți de atunci încolo de Iehova urmau să acționeze ca reprezentanți pământești ai lui Dumnezeu, însă acest lucru nu limita în niciun fel suveranitatea sa asupra națiunii. Tronul era de fapt al lui Iehova, iar regii care îl ocupau acționau ca reprezentanți ai săi. (1Cr 29:23) Iehova a dispus ungerea lui Saul ca prim rege (1Sa 9:15-17), dar a scos clar în evidență lipsa de credință a națiunii. (1Sa 10:17-25)

Pentru ca domnia regelui să aducă foloase, atât el, cât și națiunea trebuiau să respecte autoritatea lui Dumnezeu. Israeliții și regele lor urmau să piară dacă ar fi căutat îndrumare și protecție în altă parte. (De 28:36; 1Sa 12:13-15, 20-25) Regele nu trebuia să se bizuie pe puterea militară, să își înmulțească soțiile și să se lase dominat de dorința pentru bogățiile materiale. El trebuia să-și exercite autoritatea în limitele impuse de legământul Legii. Regele primise porunca divină de a copia cu mâna lui Legea și de a o citi în fiecare zi, ca să se teamă de Iehova, Autoritatea Supremă, să rămână umil și să acționeze cu dreptate. (De 17:16-20) Atât timp cât regele respecta aceste directive, iubindu-l pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele său ca pe sine însuși, domnia lui avea să le aducă binecuvântări supușilor săi, care nu erau oprimați sau împovărați. Însă, la fel ca în cazul poporului, Iehova le-a permis și conducătorilor să demonstreze ce aveau în inimă: dacă doreau sau nu să recunoască autoritatea lui Dumnezeu și să facă voia sa.

Domnia exemplară a lui David. Beniaminitul Saul a disprețuit autoritatea superioară a lui Iehova, „Desăvârșirea lui Israel”, și dispozițiile sale; aceasta i-a atras dezaprobarea divină, iar dinastia sa a pierdut tronul. (1Sa 13:10-14; 15:17-29; 1Cr 10:13, 14) Când David, din tribul lui Iuda, i-a succedat la tron lui Saul, s-a împlinit un alt aspect al profeției făcute de Iacob înainte de a muri. (Ge 49:8-10) Deși David a comis greșeli din cauza slăbiciunii umane, domnia sa a fost exemplară, deoarece i-a fost sincer devotat lui Iehova și s-a supus cu umilință autorității divine. (Ps 51:1-4; 1Sa 24:10-14; compară cu 1Re 11:4; 15:11, 14.) Când a strâns donațiile pentru construcția templului, David s-a rugat lui Dumnezeu în fața întregului popor, spunând: „Ale tale, o, Iehova, sunt măreția, puterea, frumusețea, desăvârșirea și demnitatea, căci tot ce este în ceruri și pe pământ este al tău! Al tău este regatul, o, Iehova, tu ești capul și tu te înalți mai presus de toate! Ție ți se datorează bogăția și gloria și tu stăpânești peste toate; în mâna ta este puterea și tăria și mâna ta poate să mărească și să dea forță tuturor. Acum, o, Dumnezeul nostru, îți mulțumim și lăudăm frumosul tău nume”. (1Cr 29:10-13) Punctul de vedere corect pe care David îl avea cu privire la relația dintre regalitatea pământească și Sursa ei divină reiese și din ultimele sfaturi pe care el i l-a dat fiului său Solomon. (1Re 2:1-4)

Când arca legământului, simbol al prezenței lui Iehova, a fost adusă la Ierusalim, capitala regatului lui David, acesta a cântat: „Să se bucure cerurile și să se înveselească pământul, să se spună printre națiuni: «Iehova a devenit rege!»”. (1Cr 16:1, 7, 23-31) Din cuvintele lui David reiese că, deși Iehova domnește încă de la începutul creației, el poate în anumite ocazii să-și exprime autoritatea într-un mod aparte sau să folosească anumite structuri de conducere care să-l reprezinte, astfel că se poate spune despre el că ‘devine rege’ cu acea ocazie.

Legământul pentru un regat. Iehova a încheiat cu David un legământ pentru un regat, care urma să rămână veșnic în linia sa genealogică, spunând: „Voi ridica sămânța ta după tine . . . și-i voi întări regatul. . . . Casa ta și regatul tău vor fi întărite pe timp indefinit înaintea ta. Tronul tău va fi întărit pe timp indefinit”. (2Sa 7:12-16; 1Cr 17:11-14) Acest legământ privitor la dinastia davidică a constituit o nouă dovadă că promisiunea lui Dumnezeu din Eden despre Regat și „sămânța” prezisă (Ge 3:15) era în curs de împlinire și, totodată, a furnizat detalii suplimentare care să ajute la identificarea în viitor a ʻsemințeiʼ. (Compară cu Is 9:6, 7; 1Pe 1:11.) Întrucât regii numiți de Dumnezeu erau unși pentru această funcție, și acestora li se aplica termenul „mesia”, care înseamnă „cel uns”. (1Sa 16:1; Ps 132:13, 17) Prin urmare, este evident că regatul pământesc pe care Iehova l-a întemeiat în Israel era o reprezentare la scară mică a viitorului Regat condus de Mesia, Isus Cristos, „fiul lui David”. (Mt 1:1)

Declinul și distrugerea regatelor israelite. După domnia a doar trei regi, la începutul domniei celui de-al patrulea, situația la care s-a ajuns din cauza nerespectării legilor lui Iehova a dus la nemulțumiri, la revoltă și, în cele din urmă, la divizarea națiunii, în 997 î.e.n. S-au format două regate: unul nordic și altul sudic. Legământul încheiat de Iehova cu David a rămas în vigoare pentru linia regilor din regatul sudic al lui Iuda. În secolele care au urmat, au existat puțini regi fideli în Iuda, iar în regatul nordic al lui Israel, niciunul. Istoria regatului nordic a fost marcată de idolatrie, intrigi și asasinate. Regii se succedau deseori după perioade scurte de domnie, iar poporul era oprimat. După aproape 250 de ani de la formarea regatului de nord al lui Israel, Iehova i-a permis regelui Asiriei să-l distrugă (în 740 î.e.n.) deoarece se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu. (Os 4:1, 2; Am 2:6-8)

Deși regatul de sud al lui Iuda s-a bucurat de mai multă stabilitate datorită conducătorilor din dinastia davidică, în cele din urmă, acesta a ajuns să decadă din punct de vedere moral chiar mai mult decât cel nordic. Regi fideli, precum Ezechia sau Iosia, au încercat în zadar să contracareze tendințele idolatre și efectele produse de ignorarea cuvântului și autorității lui Iehova. (Is 1:1-4; Eze 23:1-4, 11) Nedreptățile sociale, tirania, lăcomia, necinstea, corupția, perversiunile sexuale, violența, crimele și ipocrizia religioasă care a transformat templul lui Dumnezeu într-o „peșteră de tâlhari” – toate acestea au fost demascate de profeții lui Iehova în mesajele avertizatoare transmise conducătorilor și poporului. (Is 1:15-17, 21-23; 3:14, 15; Ier 5:1, 2, 7, 8, 26-28, 31; 6:6, 7; 7:8-11) Nici preoții apostați, nici alianțele politice cu alte națiuni nu au putut împiedica prăbușirea acestui regat infidel. (Ier 6:13-15; 37:7-10) În 607 î.e.n., babilonienii au distrus Ierusalimul, capitala regatului, și au devastat teritoriul lui Iuda. (2Re 25:1-26)

Reputația de rege a lui Iehova rămâne neștirbită. Distrugerea regatelor lui Israel și al lui Iuda n-a pus într-o lumină negativă calitatea guvernării lui Iehova; n-a fost în niciun caz o dovadă de ineficiență a conducerii lui. De-a lungul istoriei națiunii israelite, Iehova a arătat clar că își dorea să fie slujit și ascultat de bunăvoie. (De 10:12-21; 30:6, 15-20; Is 1:18-20; Eze 18:25-32) El a instruit, a mustrat, a disciplinat, a avertizat și a pedepsit, însă nu și-a folosit puterea pentru a-i obliga pe israeliți sau pe regele lor să facă ce este drept. Condițiile deplorabile în care au ajuns israeliții, suferințele prin care au trecut și dezastrul care a urmat au fost consecințe ale propriilor căi, deoarece și-au împietrit cu încăpățânare inimile, insistând să urmeze un mod de viață independent, care era în detrimentul lor. (Pln 1:8, 9; Ne 9:26-31, 34-37; Is 1:2-7; Ier 8:5-9; Os 7:10, 11)

Iehova și-a demonstrat puterea suverană ținând pe loc Imperiul Asirian și pe cel Babilonian, imperii agresive și lacome, până la timpul stabilit de el, când le-a făcut să acționeze în așa fel încât să-i împlinească profețiile. (Eze 21:18-23; Is 10:5-7) Când și-a retras ocrotirea de la israeliți, el a executat sentința dreaptă pe care a dat-o în calitate de Suveran. (Ier 35:17) Devastarea Israelului și a lui Iuda nu i-a surprins pe slujitorii fideli ai lui Dumnezeu, deoarece fuseseră avertizați prin profeți. Umilirea conducătorilor trufași a preamărit ʻsplendoarea mărețieiʼ lui Iehova. (Is 2:1, 10-17) Mai mult decât atât, Dumnezeu și-a dovedit capacitatea de a-i ocroti și a-i salva pe cei care îl considerau Regele lor, susținându-i chiar și în condiții grele precum foametea, bolile, violența sau persecuțiile din partea celor care urau dreptatea. (Ier 34:17-21; 20:10, 11; 35:18, 19; 36:26; 37:18-21; 38:7-13; 39:11–40:5)

Ultimul rege al Israelului a fost avertizat că avea să își piardă coroana, care simboliza calitatea sa de rege uns și reprezentant al lui Iehova. De atunci niciun rege uns din linia davidică nu urma să mai domnească, „până va veni cel ce are dreptul legal”, căruia Iehova îi va da coroana. (Eze 21:25-27) Așadar, când regatul pământesc, care prefigura viitorul Regat, a ajuns în ruină și a încetat să existe, atenția a fost din nou îndreptată către Mesia, „sămânța” care trebuia să vină.

Asirienii și babilonienii au devastat regatele apostate ale lui Israel și Iuda. Cuvintele potrivit cărora Iehova ‘i-a ridicat’ și ‘i-a adus’ pe cotropitori împotriva poporului său condamnat (De 28:49; Ier 5:15; 25:8, 9; Eze 7:24; Am 6:14) trebuie înțelese la fel ca afirmația că „Dumnezeu a împietrit inima faraonului” (BC). (Vezi PREȘTIINȚĂ, ALEGERE [HOTĂRÂRE] DINAINTE [Preștiința cu privire la persoane individuale].) Dumnezeu ʻa adusʼ aceste armate în sensul că le-a permis să-și ducă la îndeplinire propria lor dorință (Is 10:7; Pln 2:16; Mi 4:11) și și-a retras „mâna” ocrotitoare de peste cei care urmau să ajungă ținta acestor națiuni avide de putere. (De 31:17, 18; compară Ezr 8:31 cu Ezr 5:12; Ne 9:28-31; Ier 34:2.) Întrucât israeliții apostați au refuzat cu încăpățânare să se supună legii și voinței lui Iehova, el a proclamat pentru ei ʻlibertatea de a fi loviți de sabie, de ciumă și de foameteʼ. (Ier 34:17) Însă aceasta nu a însemnat că națiunile atacatoare au fost aprobate de Iehova sau că au avut mâinile curate când au distrus fără milă regatul de nord și regatul de sud, Ierusalimul și templul sfânt. Iehova, Judecătorul întregului pământ, le-a acuzat pe drept că ʻi-au prădat moștenireaʼ și le-a condamnat să sufere aceeași distrugere pe care ele au adus-o asupra poporului său de legământ. (Is 10:12-14; 13:1, 17-22; 14:4-6, 12-14, 26, 27; 47:5-11; Ier 50:11, 14, 17-19, 23-29)

Viziuni referitoare la Regatul lui Dumnezeu în zilele lui Daniel. Profeția lui Daniel subliniază tema suveranității universale a lui Dumnezeu, oferind detalii suplimentare despre scopul lui Iehova. Daniel era exilat în Babilon, capitala puterii mondiale care a cucerit Iuda, când a fost folosit de Dumnezeu pentru a dezvălui semnificația unei viziuni avute de monarhul babilonian. În această viziune a fost prezisă succesiunea puterilor mondiale și distrugerea lor de către Regatul etern întemeiat de însuși Iehova. Spre surprinderea demnitarilor de la curte, când a aflat semnificația profeției, Nebucadnețar, cuceritorul Ierusalimului, s-a prosternat cu umilință în fața exilatului Daniel și a recunoscut că Dumnezeul lui Daniel era ʻDomn al regilorʼ. (Da 2:36-47) Mai târziu, prin intermediul visului profetic pe care Nebucadnețar l-a primit despre ʻcopacul doborâtʼ, Iehova a făcut de cunoscut că „Cel Preaînalt stăpânește peste regatul oamenilor, că îl dă cui vrea și că îl pune peste el pe cel mai umil dintre oameni”. (Da 4; vezi analiza acestei viziuni în articolul TIMPURILE FIXATE ALE NAȚIUNILOR.) Împlinirea visului în propria persoană l-a făcut pe Nebucadnețar să recunoască încă o dată că Dumnezeul lui Daniel este „Regele cerurilor”, Cel care „face după voința sa cu armata cerurilor și cu locuitorii pământului. [Cel căruia] nimeni nu poate să-i oprească mâna sau să-i spună: «Ce-ai făcut?»”. (Da 4:34-37)

Spre sfârșitul dominației mondiale a Babilonului, Daniel a primit viziuni profetice în care a văzut succesiunea imperiilor mondiale, reprezentate prin câteva fiare. El a văzut și maiestuoasa Curte cerească, prezidată de Iehova, care pronunța sentințe împotriva puterilor mondiale, declarându-le nedemne să conducă. Daniel a văzut și pe „cineva ca un fiu al omului . . . [căruia] i s-a dat stăpânire, demnitate și un regat, pentru ca popoarele, națiunile și oamenii de toate limbile să-i slujească cu toții”, sub stăpânirea sa „de durată indefinită, care nu va trece”. Daniel a văzut și războiul dus de ultima putere mondială împotriva „sfinților”, război care va duce la distrugerea ei și la predarea ʻregatului, stăpânirii și măreției regatelor de sub toate cerurile . . . poporului sfinților Celui Supremʼ, Iehova Dumnezeu. (Da 7, 8) Astfel a devenit clar că „sămânța” promisă presupunea un guvern alcătuit dintr-un rege, „fiul omului”, și din coregenți, „sfinții Celui Suprem”.

În timpul Imperiilor Babilonian și Medo-Persan. Sentința implacabilă dată de Dumnezeu împotriva puternicului Babilon a fost executată rapid și pe neașteptate; zilele Babilonului erau numărate și se apropiau de final. (Da 5:17-30) Ulterior, în timpul dominației medo-persane, Iehova a dezvăluit detalii suplimentare referitoare la Regatul mesianic. Aceste detalii indicau momentul apariției lui Mesia, preziceau ‘nimicireaʼ lui, precum și a doua distrugere a Ierusalimului și a locului sfânt. (Da 9:1, 24-27; vezi ȘAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI.) La fel ca în timpul dominației babiloniene, Iehova Dumnezeu a demonstrat din nou că are capacitatea de a-i ocroti pe cei care se supun suveranității sale în ciuda furiei autorităților și a amenințărilor cu moartea. El a făcut aceasta dovedindu-și puterea asupra forțelor naturii și a animalelor sălbatice. (Da 3:13-29; 6:12-27) Dumnezeu a făcut ca porțile Babilonului să se deschidă la momentul stabilit, eliberându-și poporul de legământ pentru a se întoarce în țara natală și a reconstrui casa lui Iehova. (2Cr 36:20-23) Cu ocazia acestei eliberări, în Sion s-a putut face următoarea declarație: „Dumnezeul tău a devenit rege!”. (Is 52:7-11) Mai târziu, Iehova a zădărnicit conspirațiile împotriva poporului său, a demontat acuzațiile false aduse de oficialitățile subordonate persanilor și a contracarat decretele guvernamentale potrivnice, determinându-i pe diferiți monarhi persani să contribuie la îndeplinirea voinței sale suverane. (Ezr 4-7; Ne 2, 4, 6; Es 3-9)

Așadar, de-a lungul a mii de ani, Iehova Dumnezeu a avut grijă ca lucrurile să se deruleze potrivit scopului său, ce nu poate fi schimbat sau zădărnicit. Indiferent de evoluția evenimentelor de pe pământ, el a demonstrat că deține întotdeauna controlul, fiind mereu cu un pas înaintea împotrivitorilor săi, din cer sau de pe pământ. Iehova nu a permis niciunui lucru să împiedice realizarea scopului și voinței sale. Națiunea Israel și istoria ei constituie modele profetice pentru modul în care Dumnezeu urma să trateze cu oamenii în viitor și demonstrează că, fără recunoașterea și acceptarea pe deplin a conducerii divine, nu pot exista armonie, pace și fericire de durată. Deși israeliții au avut în comun strămoșii, limba și țara și s-au confruntat cu aceiași dușmani, între ei a existat unitate și a domnit dreptatea doar atât timp cât i-au slujit lui Iehova Dumnezeu cu loialitate și credință. Doar atunci poporul a fost puternic și s-a bucurat cu adevărat de viață. Când relația lor cu Iehova Dumnezeu a slăbit, starea națiunii s-a deteriorat rapid.

Regatul lui Dumnezeu ʻse apropieʼ. Din moment ce Mesia urma să fie un descendent al lui Avraam, Isaac și Iacob, un membru al tribului lui Iuda și „fiul lui David”, însemna că el avea să se nască ca om. Așa cum se arătase în profeția lui Daniel, Mesia trebuia să fie „un fiu al omului”. „Când a venit împlinirea timpului”, Iehova Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, „născut din femeie”, care a îndeplinit toate cerințele legale ca să moștenească „tronul lui David, tatăl său”. (Ga 4:4; Lu 1:26-33; vezi GENEALOGIA LUI ISUS CRISTOS.) Cu șase luni înainte de nașterea lui Isus, s-a născut Ioan, numit ulterior Botezătorul, care a devenit precursorul său. (Lu 1:13-17, 36) Prin ceea ce au spus, părinții celor doi copii au arătat că așteptau cu nerăbdare unele manifestări ale conducerii divine. (Lu 1:41-55, 68-79) Mesagerii îngerești trimiși să anunțe semnificația nașterii lui Isus au vorbit și ei despre acțiunile glorioase ale lui Dumnezeu. (Lu 2:9-14) De asemenea, Simeon și Ana, aflați la templu, și-au exprimat speranța unei salvări și eliberări viitoare. (Lu 2:25-38) Atât dovezile biblice, cât și cele laice arată că majoritatea iudeilor de atunci erau în așteptarea lui Mesia. Totuși, cei mai mulți își doreau doar să fie eliberați de sub jugul greu al dominației romane. (Vezi MESIA.)

Misiunea lui Ioan a fost „să întoarcă inimile” oamenilor spre Iehova, spre legămintele sale și spre „privilegiul de a îndeplini fără teamă un serviciu sacru pentru el, cu loialitate și dreptate”, pregătind astfel poporul pentru Iehova. (Lu 1:16, 17, 72-75) El le-a spus în mod clar ascultătorilor săi că în fața lor stătea o perioadă de judecată din partea lui Dumnezeu, că ʻregatul cerurilor se apropiaseʼ și, de aceea, era urgent să renunțe plini de căință la căile lor, prin care se dovediseră neascultători față de legea și voința lui Dumnezeu. Aceasta subliniază din nou faptul că Iehova dorește să aibă doar slujitori care i se supun de bunăvoie, persoane care recunosc și apreciază dreptatea legilor și a căilor sale. (Mt 3:1, 2, 7-12)

Venirea lui Mesia a avut loc atunci când Isus s-a prezentat la Ioan pentru a fi botezat și a fost uns de spiritul sfânt al lui Dumnezeu. (Mt 3:13-17) Astfel, el a devenit Regele desemnat, Cel recunoscut de Curtea lui Iehova ca având dreptul legal la tronul lui David, un drept pe care nu-l mai avusese nimeni vreme de șase secole. (Vezi ISUS CRISTOS [Botezul său].) Iehova a încheiat cu Fiul său aprobat un legământ și pentru un Regat ceresc, în care Isus urma să fie Rege și Preot, asemenea lui Melchisedec, regele Salemului din vechime. (Ps 110:1-4; Lu 22:29; Ev 5:4-6; 7:1-3; 8:1; vezi LEGĂMÂNT.) Fiind promisa ʻsămânță a lui Avraamʼ, acest Rege-Preot ceresc urma să fie Principalul Instrument prin care Dumnezeu avea să binecuvânteze oameni din toate națiunile. (Ge 22:15-18; Ga 3:14; Fa 3:15)

La începutul vieții pământești a Fiului său, Iehova și-a folosit puterea regală în folosul lui Isus. Dumnezeu i-a făcut pe astrologii veniți din Orient să se întoarcă pe alt drum, pentru a nu-i dezvălui tiranului rege Irod locul unde se afla copilul și i-a îndemnat pe părinții lui Isus să plece în Egipt înainte ca trimișii lui Irod să-i masacreze pe toți copilașii din Betleem. (Mt 2:1-16) Profeția din Eden prezisese că între „sămânța” promisă și sămânța șarpelui avea să existe dușmănie, astfel că acest atentat la viața lui Isus nu a fost altceva decât o încercare zadarnică a lui Satan Diavolul, Împotrivitorul lui Dumnezeu, de a împiedica realizarea scopului divin. (Ge 3:15)

După aproximativ 40 de zile petrecute de Isus după botez în Deșertul Iudeii, principalul oponent al suveranității lui Iehova a venit să-l înfrunte. Apelând la diferite stratageme, Satan a vrut să-l atragă în mod subtil în acțiuni ce ar fi încălcat cuvântul și voința clar exprimată ale lui Iehova. Satan chiar s-a arătat dispus ca, în schimbul unui singur act de închinare, să îi ofere unsului Isus autoritate asupra tuturor regatelor lumii, fără luptă și fără suferință. Isus a refuzat, recunoscându-l pe Iehova drept singurul Suveran adevărat, cel de la care provine în mod legitim autoritatea și cel căruia i se cuvine închinarea. Atunci Împotrivitorul lui Dumnezeu a început să pună la cale alte strategii pentru a lupta împotriva Reprezentantului lui Iehova, folosindu-se în diferite moduri de agenți umani, așa cum făcuse în trecut în cazul lui Iov. (Iov 1:8-18; Mt 4:1-11; Lu 4:1-13; compară cu Re 13:1, 2.)

În ce sens era Regatul lui Dumnezeu „în mijlocul” celor cărora Isus le predica?

Fiind sigur că Iehova avea puterea să-l ocrotească și să-i garanteze succesul, Isus și-a început serviciul public anunțând poporul de legământ al lui Iehova că „timpul fixat s-a împlinit și regatul lui Dumnezeu s-a apropiat”. (Mr 1:14, 15) Pentru a înțelege în ce sens ʻse apropiaseʼ Regatul, să remarcăm ce le-a spus Isus unor farisei: „Regatul lui Dumnezeu este în mijlocul vostru”. (Lu 17:21) Unii exegeți citează frecvent acest verset pentru a susține că Isus se referea la o stare interioară. Interpretarea lor se bazează în principal pe expresia „înăuntrul vostru” sau „înlăuntrul vostru”, cum este redată ultima parte a versetului în unele traduceri ale Bibliei (KJ, BS, BI, BC). Însă, întrucât contextul arată că Isus li se adresa fariseilor, alte traduceri folosesc redarea „în mijlocul vostru” (NW, NTR, TLN), „printre voi ” (NTP) sau „între voi” (BB, 1795). În The Interpreter’s Dictionary of the Bible (editat de G. A. Buttrick, 1962, vol. 2, p. 883) se spune: „Teoria că regatul lui Dumnezeu ar fi o stare interioară, a minții, legată de mântuirea personală este în contradicție cu contextul versetului și, de asemenea, cu modul în care această idee este prezentată în tot Noul Testament”. Întrucât termenul „regat” [basileía] se poate referi și la „autoritate regală”, este limpede că Isus voia să spună că el, reprezentantul regal al lui Dumnezeu, cel uns de Dumnezeu pentru a fi rege, era în mijlocul lor. El nu era doar prezent în această calitate, ci avea și autoritatea de a înfăptui lucrări prin care se manifesta puterea regală a lui Dumnezeu și de a pregăti candidați ca să ocupe anumite poziții în viitorul său Regat. De aici și ideea de „apropiere” a Regatului; era o perioadă care oferea oportunități extraordinare.

Un guvern care are putere și autoritate. Discipolii lui Isus au înțeles că Regatul avea să fie un guvern real întemeiat de Dumnezeu, chiar dacă nu au înțeles cât de mare urma să fie sfera lui de influență. Natanael i-a spus lui Isus: „Rabi, tu ești Fiul lui Dumnezeu, tu ești Regele lui Israel!”. (Ioa 1:49) Ei cunoșteau lucrurile profețite despre ʻcei sfințiʼ în profeția lui Daniel. (Da 7:18, 27) Isus le-a promis în mod deschis apostolilor săi că aveau să stea pe „tronuri”. (Mt 19:28) Iacov și Ioan au căutat să obțină poziții privilegiate în guvernul mesianic; Isus a admis că aveau să existe astfel de poziții, dar a spus că Cel care avea să facă numirile era Tatăl său, Conducătorul Suveran. (Mt 20:20-23; Mr 10:35-40) Așadar, deși discipolii înțeleseseră în mod greșit că regatul mesianic urma să guverneze doar asupra pământului, și în mod special asupra Israelului fizic – idee exprimată chiar și în ziua în care Isus a fost înălțat la cer (Fa 1:6) – ei au înțeles corect faptul că regatul avea să fie un guvern real. (Compară cu Mt 21:5; Mr 11:7-10.)

Suveranitatea lui Iehova asupra creației pământești a fost deseori demonstrată în mod vizibil de către Reprezentantul său regal. Prin spiritul, sau forța activă, a lui Dumnezeu, Fiul său a controlat vântul și marea, a arătat că are putere asupra plantelor, peștilor și chiar asupra materiei organice din alimente, pe care le-a înmulțit. Datorită acestor lucrări de putere, discipolii săi au dezvoltat un respect profund față de autoritatea ce-i fusese conferită. (Mt 14:23-33; Mr 4:36-41; 11:12-14, 20-23; Lu 5:4-11; Ioa 6:5-15) Chiar mai impresionant a fost modul în care Isus și-a folosit puterea de la Dumnezeu asupra corpurilor umane, vindecând diverse afecțiuni, de la orbire la lepră, și chiar înviind morți. (Mt 9:35; 20:30-34; Lu 5:12, 13; 7:11-17; Ioa 11:39-47) Isus i-a trimis pe leproșii vindecați să se prezinte „ca mărturie” în fața preoților împuterniciți de Dumnezeu, deși, în general, aceștia nu aveau credință. (Lu 5:14; 17:14) Isus a demonstrat și ce putere are Dumnezeu asupra spiritelor. Demonii au recunoscut autoritatea cu care fusese învestit Isus și s-au supus poruncii sale de a-i elibera pe oamenii posedați, neîndrăznind să se opună puterii care îl sprijinea. (Mt 8:28-32; 9:32, 33; compară cu Iac 2:19.) Din moment ce puterea cu care erau expulzați demonii se datora spiritului lui Dumnezeu, se putea spune că Regatul lui Dumnezeu ʻvenise pesteʼ cei care ascultau cuvintele lui Isus. (Mt 12:25-29; compară cu Lu 9:42, 43.)

Toate acestea erau dovezi solide care demonstrau că Isus avea o autoritate regală ce nu provenea dintr-o sursă pământească, umană, politică. (Compară cu Ioa 18:36; Is 9:6, 7.) Când Ioan Botezătorul era în închisoare, Isus le-a spus mesagerilor săi, care fuseseră martori la aceste lucrări de putere, să se întoarcă la Ioan și să îi spună ce văzuseră și auziseră, confirmându-i astfel că Isus era într-adevăr „Cel care vine”. (Mt 11:2-6; Lu 7:18-23; compară cu Ioa 5:36.) Discipolii lui Isus auzeau și vedeau dovezile autorității Regatului, la care profeții din trecut și-ar fi dorit să fie martori. (Mt 13:16, 17) În plus, Isus le-a putut delega autoritate discipolilor săi pentru ca, înfăptuind lucrări de putere similare ca reprezentanți ai săi, să dea forță și greutate mesajului: „Regatul cerurilor s-a apropiat!”. (Mt 10:1, 7, 8; Lu 4:36; 10:8-12, 17)

Intrarea în Regat. Isus a subliniat că acea perioadă prezenta oportunități deosebite. El a spus despre Ioan Botezătorul, precursorul său: „Printre cei născuți din femei nu s-a ridicat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul, dar cel mai mic în regatul cerurilor este mai mare decât el. Și, din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, regatul cerurilor este ținta pe care oamenii se străduiesc [biázetai] s-o atingă, iar cei care se străduiesc din răsputeri [biastaí] pun mâna pe el. [Compară cu NTTM și TLN.] Pentru că toți, Profeții și Legea, au profețit până la Ioan”. (Mt 11:10-13) Așadar, serviciului lui Ioan, care urma să se încheie în scurtă vreme, odată cu execuția sa, a marcat încheierea unei perioade și începutul alteia. În lucrarea Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words (1981, vol. 3, p. 208) se arată că verbul grecesc biázomai „sugerează eforturi viguroase”. În legătură cu Matei 11:12, eruditul german Heinrich Meyer a spus: „Astfel se descriu râvna și strădaniile în căutarea regatului mesianic care avea să vină . . . Iată cu câtă râvnă și vigoare (nu cu o atitudine pasivă, de așteptare) se caută regatul. Prin urmare, [biastaí] se referă la credincioși [nu la atacatori sau dușmani] care se străduiesc din răsputeri să-l obțină”. (Critical and Exegetical Hand-Book to the Gospel of Matthew, de H. Meyer, 1884, p. 225)

Prin urmare, în Regatul lui Dumnezeu nu se va putea intra ușor, ca într-un oraș fără ziduri în care se poate intra fără dificultate. Suveranul Iehova Dumnezeu a stabilit anumite restricții care să împiedice accesul celor nedemni. (Compară cu Ioa 6:44; 1Co 6:9-11; Ga 5:19-21; Ef 5:5.) Cei care doresc să intre trebuie să parcurgă o cale îngustă, să găsească poarta cea strâmtă, să continue să ceară, să caute și să bată; doar astfel li se va deschide. Calea este „îngustă” în sensul că îi oprește pe cei care o urmează să facă lucruri ce le-ar dăuna lor sau altora. (Mt 7:7, 8, 13, 14; compară cu 2Pe 1:10, 11.) Ar putea fi necesar ca, figurativ vorbind, să își piardă un ochi sau o mână pentru a reuși să intre. (Mr 9:43-47) Regatul nu va fi o plutocrație, în care cei bogați ar putea cumpăra favoarea Regelui; va fi greu pentru un bogat (gr. ploúsios) să intre în regatul lui Dumnezeu. (Lu 18:24, 25) Nu va exista o aristocrație lumească; pozițiile sociale înalte nu vor conta. (Mt 23:1, 2, 6-12, 33; Lu 16:14-16) Cei care par a fi „cei dintâi”, având un istoric religios impresionant, vor fi „cei din urmă”, iar „cei din urmă vor fi cei dintâi” care vor primi privilegii în acest Regat. (Mt 19:30–20:16) Fariseii ipocriți, oameni care se încredeau în poziția lor înaltă, urmau să vadă cum prostituatele și încasatorii de impozite ce s-au căit vor intra în Regat înaintea lor. (Mt 21:31, 32; 23:13) Deși îl vor chema pe Isus strigând „Doamne, Doamne”, toți oamenii ipocriți care ignoră cuvântul și voința lui Dumnezeu revelate prin Isus vor fi alungați spunându-li-se: „Niciodată nu v-am cunoscut! Plecați de la mine, voi, lucrători ai nelegiuirii!”. (Mt 7:15-23)

Doar cei ce pun interesele materiale pe plan secundar și caută mai întâi Regatul și dreptatea lui Dumnezeu vor putea intra. (Mt 6:31-34) La fel ca Isus Cristos, Regele uns de Dumnezeu, ei iubesc dreptatea și urăsc nelegiuirea. (Ev 1:8, 9) Cei cu o gândire spirituală și cu inima curată, care sunt îndurători și împăciuitori, au posibilitatea de a deveni membri ai Regatului, chiar dacă sunt disprețuiți și persecutați de oameni. (Mt 5:3-10; Lu 6:23) „Jugul” pe care Isus și-a invitat continuatorii să-l poarte înseamnă supunere față de autoritatea sa regală. Însă jugul este plăcut și sarcina este ușoară pentru cei care, asemenea Regelui lor, ʻsunt blânzi și au o inimă umilăʼ. (Mt 11:28-30; compară cu 1Re 12:12-14; Ier 27:1-7.) Aceasta trebuie să-i fi bucurat pe ascultătorii lui Isus, întrucât domnia sa nu avea să fie asemenea domniei multor conducători umani de până atunci, israeliți sau neisraeliți. Ascultătorii lui Isus aveau motive să creadă că sub domnia sa nu aveau să sufere din cauza taxelor apăsătoare, a muncii forțate sau a altor forme de exploatare. (Compară cu 1Sa 8:10-18; De 17:15-17, 20; Ef 5:5.) Isus, Conducătorul viitorului Regat, avea să-și demonstreze altruismul până acolo încât să-și dea viața pentru supușii săi. De asemenea, toți coregenții lui urmau să fie persoane care caută să le slujească altora, nu să fie slujiți. (Mt 20:25-28; vezi ISUS CRISTOS [Lucrările și calitățile sale].)

Supunerea benevolă este esențială. Isus însuși a avut un respect profund pentru voința și autoritatea suverană ale Tatălui său. (Ioa 5:30; 6:38; Mt 26:39) Atât timp cât legământul Legii a fost în vigoare, continuatorii iudei ai lui Isus trebuiau să respecte Legea și să promoveze ascultarea ei; orice alt mod de a acționa atrăgea după sine pierderea Regatului. Însă ei trebuiau să respecte Legea din inimă, nu în mod formal sau parțial, concentrându-se asupra literei legii. Ei trebuiau să respecte principiile ce stăteau la baza ei, precum dreptatea, îndurarea și credința. (Mt 5:17-20; 23:23, 24) Scribul care a spus că „a-l iubi [pe Dumnezeu] cu toată inima, cu toată puterea de înțelegere și cu toată forța și a-l iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai de preț decât toate ofrandele arse și jertfele” a arătat respect față de poziția unică a lui Iehova. De aceea, Isus i-a spus: „Nu ești departe de regatul lui Dumnezeu”. (Mr 12:28-34) Așadar, Isus a arătat cu claritate că Iehova Dumnezeu dorește să aibă numai supuși care îl ascultă de bunăvoie, care aleg să umble pe căile sale drepte și care doresc cu ardoare să trăiască sub conducerea sa.

O relație de legământ. În ultima noapte pe care a petrecut-o cu discipolii, Isus le-a vorbit despre un ʻnou legământʼ în care puteau intra datorită jertfei de răscumpărare. (Lu 22:19, 20; compară cu 12:32.) El însuși urma să fie Mediatorul acestui legământ, încheiat între Suveranul Iehova și continuatorii lui Isus. (1Ti 2:5; Ev 12:24) În plus, Isus a încheiat el însuși cu discipolii un legământ „pentru un regat”, în virtutea căruia aceștia puteau domni alături de el. (Lu 22:28-30; vezi LEGĂMÂNT.)

A învins lumea. Deși arestarea, judecarea și executarea lui Isus au făcut ca autoritatea sa regală să pară slabă, în realitate, aceste evenimente au marcat o împlinire plină de forță a profețiilor lui Dumnezeu, motiv pentru care Iehova a și permis ca fiul său să sufere. (Ioa 19:10, 11; Lu 24:19-27, 44) Fiind loial și integru până la moarte, Isus a „învins lumea” și a demonstrat că Satan, Împotrivitorul lui Dumnezeu și „conducătorul lumii”, nu avea „nicio putere” asupra lui. (Ioa 14:29-31; 16:33) În plus, chiar și atunci când Fiul său a fost țintuit pe stâlp, Iehova, Suveranul universului, a făcut o demonstrație de putere. Lumina soarelui a dispărut pentru un timp, s-a produs un cutremur puternic, iar perdeaua mare din templu s-a rupt în două. (Mt 27:51-54; Lu 23:44, 45) După trei zile, Dumnezeu și-a manifestat puterea supremă într-un mod și mai impresionant, înviindu-și Fiul la viață spirituală, în ciuda măsurilor ridicole prin care oamenii au încercat să împiedice acest lucru, sigilând mormântul lui Isus și punând gărzi care să îl păzească. (Mt 28:1-7)

„Regatul Fiului iubirii sale”. La Penticosta din 33 e.n., după zece zile de la înălțarea lui Isus la cer, el a turnat spirit sfânt peste discipolii săi, ceea ce le-a confirmat că fusese „înălțat la dreapta lui Dumnezeu”. (Fa 1:8, 9; 2:1-4, 29-33) Astfel a intrat în vigoare „noul legământ”, iar ei au devenit nucleul unei noi ʻnațiuni sfinteʼ, Israelul spiritual. (Ev 12:22-24; 1Pe 2:9, 10; Ga 6:16)

Cristos se afla acum la dreapta Tatălui său și era Capul congregației. (Ef 5:23; Ev 1:3; Flp 2:9-11) Scripturile arată că, începând cu Penticosta din 33 e.n., peste discipolii lui Isus a fost instituit un regat spiritual. În secolul I, când le-a scris creștinilor din Colose, apostolul Pavel a spus că Isus Cristos avea deja un regat: „[Dumnezeu] ne-a eliberat de sub autoritatea întunericului și ne-a mutat în regatul Fiului iubirii sale”. (Col 1:13; compară cu Fa 17:6, 7.)

Regatul lui Cristos, instituit la Penticosta din 33 e.n., este un regat spiritual, ce exercită autoritate asupra Israelului spiritual, adică asupra creștinilor născuți de spiritul lui Dumnezeu pentru a deveni copiii Săi spirituali. (Ioa 3:3, 5, 6) Când creștinii născuți de spirit își primesc răsplata cerească, ei nu mai sunt supuși pământești ai regatului spiritual al lui Cristos, ci devin regi alături de el în ceruri. (Re 5: 9, 10)

„Regatul Domnului nostru și al Cristosului său”. Spre sfârșitul secolului I e.n., apostolul Ioan a consemnat o revelație divină despre timpul când Iehova avea să instituie, prin Fiul Său, o nouă formă de guvernare, ca expresie a conducerii sale. La fel ca în timpul lui David, când Arca a fost adusă la Ierusalim, la momentul instituirii acestei conduceri, s-a putut spune că Iehova ʻa luat puterea sa cea mare și a început să domnească ca regeʼ. Atunci, în cer s-a anunțat cu glas puternic: „Regatul lumii a devenit regatul Domnului nostru și al Cristosului său și el va domni ca rege pentru totdeauna și veșnic!”. (Re 11:15, 17; 1Cr 16:1, 31)

ʻDomnul nostruʼ, Domnul Suveran Iehova, își impune autoritatea asupra ʻregatului lumiiʼ instituind o nouă conducere, ca expresie a suveranității sale asupra pământului. El îi dă Fiului său, Isus Cristos, o parte de autoritate în acest Regat, care ajunge astfel să fie numit „regatul Domnului nostru și al Cristosului său”. Acest Regat este cu mult mai mare decât „regatul Fiului iubirii sale”, menționat în Coloseni 1:13. „Regatul Fiului iubirii sale” a fost instituit la Penticosta din 33 e.n. și exercită autoritate asupra discipolilor unși ai lui Cristos. „Regatul Domnului nostru și al Cristosului său” este instituit la sfârșitul ʻtimpurilor fixate ale națiunilorʼ și exercită autoritate asupra tuturor oamenilor de pe pământ. (Lu 21:24)

După ce primește autoritate asupra ʻregatului lumiiʼ, Isus Cristos ia măsurile necesare pentru a elimina orice opoziție împotriva suveranității lui Dumnezeu. Prima acțiune are loc în ceruri; Satan și demonii săi sunt înfrânți și aruncați pe pământ. Atunci se proclamă: „Acum au venit salvarea, puterea, regatul Dumnezeului nostru și autoritatea Cristosului său”. (Re 12:1-10) În scurta perioadă de timp pe care o mai are la dispoziție, Satan, principalul Împotrivitor al lui Dumnezeu, continuă să acționeze potrivit profeției din Geneza 3:15, purtând război cu „cei rămași” din „sămânța” femeii, „sfinții” care vor guverna cu Cristos. (Re 12:13-17; compară cu Re 13:4-7; Da 7:21-27.) Însă ʻhotărârile drepteʼ ale lui Iehova sunt aplicate, iar sentințele sale sunt executate sub forma unor plăgi asupra celor care i se opun. Aceasta duce la distrugerea Babilonului cel Mare, principalul persecutor al slujitorilor lui Dumnezeu de pe pământ. (Re 15:4; 16:1–19:6)

Apoi „regatul Domnului nostru și al Cristosului său” va trimite armatele cerești împotriva conducătorilor tuturor regatelor pământești și împotriva armatelor lor, distrugându-i în războiul Armaghedonului. (Re 16:14-16; 19:11-21) Acesta va fi răspunsul la rugăciunea adresată lui Dumnezeu: „Să vină regatul tău. Să se facă voința ta, precum în cer, așa și pe pământ”. (Mt 6:10) După aceea, Satan va fi aruncat în abis, iar Cristos și coregenții săi vor domni ca regi și preoți peste locuitorii pământului, pentru o mie de ani. (Re 20:1, 6)

Cristos „va preda . . . regatul”. Și apostolul Pavel descrie ce va realiza domnia lui Cristos. După ce îi va învia pe „cei ce sunt ai lui”, Isus Cristos „va reduce la nimic orice guvernare și orice autoritate și putere” (adică orice guvernare, autoritate și putere care se opune voinței suverane a lui Dumnezeu). Apoi, la finalul Domniei de O Mie de Ani, el „îi va preda Dumnezeului și Tatălui său regatul”, supunându-se „Celui ce i-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul pentru toți”. (1Co 15:21-28)

Din moment ce Cristos „îi va preda Dumnezeului și Tatălui său regatul”, în ce sens este Regatul lui „veșnic”, așa cum afirmă Biblia în mai multe pasaje? (2Pe 1:11; Is 9:7; Da 7:14; Lu 1:33; Re 11:15) Regatul lui „nu va fi nimicit niciodată”, în sensul că realizările sale vor dăinui pentru totdeauna, iar Cristos va fi onorat pe veșnicie pentru rolul său de Rege mesianic. (Da 2:44)

Pe parcursul Domniei de O Mie de Ani, Cristos va îndeplini un serviciu preoțesc în favoarea omenirii ascultătoare. (Re 5:9, 10; 20:6; 21:1-3) Astfel, asupra omenirii ascultătoare nu vor mai domni păcatul și moartea, ci dreptatea și bunătatea nemeritată. (Ro 5:14, 17, 21) Deoarece locuitorii pământului vor fi complet eliberați de păcat și moarte, Isus nu va mai trebui să slujească ca „ajutor la Tatăl” făcând ispășire pentru păcatele oamenilor imperfecți. (1Io 2:1, 2) Atunci omenirea va fi adusă din nou la starea inițială de care se bucura omul perfect Adam în Eden. Fiind perfect, omul nu avea nevoie de un intermediar care să-l împace cu Dumnezeu. În mod similar, la finalul Domniei de O Mie Ani a lui Isus, locuitorii pământului vor putea și vor trebui să răspundă pentru faptele lor înaintea lui Iehova Dumnezeu, Judecătorul Suprem, fără vreun mijlocitor legal ori ajutor. Astfel, Iehova, Conducătorul Suveran, va deveni „totul pentru toți”. Aceasta înseamnă că scopul lui Dumnezeu de a ʻaduna din nou toate lucrurile în Cristos, lucrurile din ceruri și lucrurile de pe pământʼ va fi complet realizat. (1Co 15:28; Ef 1:9, 10)

Domnia Milenară a lui Isus își va fi realizat pe deplin scopul. Pământul, cândva un loc al răzvrătirii, va fi complet curățat de păcat și se va afla din nou sub conducerea directă a Suveranului universului, care nu va mai fi contestată. Nu va mai exista niciun regat intermediar între Iehova și omenirea ascultătoare.

Totuși, după aceasta va urma un ultim test al integrității și devoțiunii supușilor pământești. Satan va fi eliberat din abis. El va încerca să-i înșele pe oameni contestând legitimitatea suveranității lui Dumnezeu, la fel ca în Eden. Cei care se vor lăsa înșelați de Satan vor ataca „tabăra sfinților și orașul iubit”. Întrucât controversa referitoare la suveranitea lui Iehova va fi fost soluționată, iar procesul declarat încheiat de Curtea cerească, nu va mai fi permisă nicio răzvrătire de durată. Cei care nu-i vor rămâne loiali lui Dumnezeu nu vor putea apela la Isus Cristos ca „ajutor” pentru împăcare, deoarece Iehova Dumnezeu va fi „totul pentru toți”. Nu vor mai fi posibile niciun apel și nicio mediere. Toți rebelii, ființe spirituale sau umane, vor primi sentința divină a distrugerii în „moartea a doua”. (Re 20:7-15)