’O clipă‘, ar putea obiecta unii oameni familiarizaţi cu Biblia. ’Nu a spus oare Iov în capitolul 16, versetul 22: „mă voi duce pe cărarea pe care nu mă voi întoarce.“? În plus, în Iov 7:9, el a făcut următoarea remarcă: „Cel care coboară în Şeol [groapă] nu se va urca“, iar în versetul 10 adaugă: „Nu se va mai întoarce la casa lui, şi locul său nu îl va mai recunoaşte pe acesta.“’

Aşadar, după cum afirmă unii cercetători, nu arată oare aceste versete, precum şi alte afirmaţii asemănătoare, că Iov considera moartea drept ’o ţară de unde nu există întoarcere‘? Dar semnifică oare, într–adevăr, aceste informaţii că Iov nu credea într–o înviere viitoare? Pentru a răspunde, trebuie să înţelegem aceste cuvinte în contextul lor şi să le comparăm cu alte gînduri pe care le–a exprimat Iov cu privire la acest subiect.

Iov nu cunoştea motivul suferinţelor sale. Pentru un timp, el a crezut în mod greşit că Dumnezeu era răspunzător de chinurile sale (Iov 6:4; 7:17–20; 16:11–13). Descurajat, el a crezut că singurul loc în care putea obţine pentru moment mîngîiere era groapa. (Iov 7:21; 17:1; vezi pentru comparaţie 3:11–13.) Acolo, din punctul de vedere al contemporanilor săi, el nu ar fi fost văzut, nu s–ar fi întors la casa lui, nu ar fi fost recunoscut, nu s–ar fi întors la viaţă, nici nu ar fi avut vreo speranţă de a face aceasta mai înainte de timpul stabilit de Dumnezeu. De la sine, fără intervenţia lui Dumnezeu, lui Iov şi tuturor celorlalţi descendenţi ai lui Adam le era cu neputinţă să se scoale din morţi.a — Iov 7:9, 10; 10:21; 14:12.