Iubirea ca „legătură a unirii“ — se dovedeşte „perfectă“

 1. În ce sens poate fi Iehova comparat cu un forjor? Şi în ce sens orice familie îi datorează numele?

CEL mai mare Forjor din univers, Iehova, Dumnezeul cel Atotputernic, poate să execute o „legătură de unire“ care nu se rupe niciodată. Legăturile de familie, chiar şi cele de pe pămînt, pot fi foarte puternice, iar despre Iehova Dumnezeu se spune că este Tatăl „căruia orice familie din cer şi de pe pămînt îi datorează numele“ (Efeseni 3:14, 15). De la potopul mondial din timpul patriarhului Noe, orice familie umană provine din acel bărbat credincios pe care Dumnezeu l-a aprobat ca fiind demn de a supravieţui, împreună cu familia sa, inundaţiei mondiale. Datorită acestei salvări, orice familie umană care trăieşte astăzi pe pămînt îi datorează lui Noe numele „ei“ adică faptul că trăieşte şi poartă un nume. În trecut, Iehova Dumnezeu a dat nume unor anumite persoane de pe pămînt, dar el nu a dat personal nume familiilor umane. Totuşi aceste familii îi datorează lui numele lor, deoarece ele nu ar fi putut veni în existenţă ca familii care poartă un nume, dacă nu ar fi existat el în calitate de Dătătorul de viaţă universal. — Geneza 5:1, 2, 32.

 2. Cum a devenit rebelul care s-a răsculat împotriva familiei lui Dumnezeu tatăl unei familii? Astfel, ce întrebare ar trebui să-şi pună fiecare dintre noi?

² Omul s-a rupt de familia universală a Tatălui ceresc. Această ruptură a fost cauzată de un rebel supraomenesc şi îndreptată împotriva familiei creaturilor spirituale, a lui Dumnezeu. Acest rebel a primit numele de Satan Diavolul. Adunîndu-şi adepţi dintre creaturile spirituale, el a devenit, într-un anumit sens, tată, dar nu iubirea îi uneşte pe membrii familiei sale. La un moment dat Isus Cristos, un membru foarte fidel al familiei universale a lui Iehova, le-a spus împotrivitorilor săi de origine iudaică: „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, m-aţi iubi, căci de la Dumnezeu am ieşit eu şi sînt aici . . . Voi veniţi de la tatăl vostru, Diavolul, şi vreţi să împliniţi dorinţele tatălui vostru. El a fost un ucigaş cînd a început şi nu a persistat în adevăr, pentru că nu există adevăr în el. Cînd spune o minciună, el vorbeşte potrivit propriilor sale înclinaţii, căci este mincinos şi tatăl minciunii’ (Ioan 8:42, 44). În această privinţă, fiecare om îşi poate pune întrebarea: Conform acestui principiu, cine este „tatăl“ meu?

 3. Ce deosebire există între situaţia lui Satan, de la primul război mondial încoace, şi situaţia sa înainte de acest război? La ce rugăciune trebuie, în mod deosebit, să primească răspuns toţi membrii organizaţiei lui Dumnezeu?

³ În urma răzvrătirii sale, Satan Diavolul a fost aruncat afară din familia universală a lui Iehova Dumnezeu, iar mai tîrziu la fel s-a întîmplat şi cu demonii săi care şi l-au ales drept tată. În grădina Eden el s-a prezentat creaturilor umane în calitate de Ispititor şi i s-a permis, chiar şi după ce şi-a dus planul la îndeplinire, să umble de-a lungul şi de-a latul pămîntului, în campania de răspîndire a răutăţii şi împotrivirii faţă de adevăr (Iov 1:7; 2:2). Dar odată cu „războiul“ profeţit, care a izbucnit după naşterea regatului lui Dumnezeu în ceruri, şi după ce s-au încheiat „timpurile fixate ale naţiunilor“, în 1914, Satan Diavolul şi demonii lui au fost aruncaţi afară din cer, din imediata apropiere a îngerilor cereşti şi anume — jos pe pămînt. Niciodată ei nu vor mai putea intra în cerurile locuite de îngeri. De aceea putem înţelege foarte bine mînia pe care Satan o manifestă împotriva organizaţiei universale a lui Iehova şi a membrilor ei loiali (Apocalips 12:1–12; Luca 21:24). Astfel timpul prezent este cel mai potrivit pentru ca membrii loiali care fac parte din organizaţia lui Iehova şi care trăiesc actualmente pe pămînt să primească răspuns la rugăciunea plină de iubire a apostolului Pavel, consemnată în Coloseni 1:2: „Să aveţi favoare nemeritată şi pace din partea lui Dumnezeu, Tatăl nostru“. Această rugăciune prin care creştinii loiali cer ca pacea să fie în mijlocul lor nu poate fi împlinită dacă lipseşte unitatea din adunarea creştină. Pacea presupune armonie în interiorul organizaţiei vizibile a Dumnezeului care dă pace. Într-adevăr, între membrii organizaţiei lui Dumnezeu trebuie să existe coeziune.

 4. Pentru ce îi mulţumesc lui Iehova martorii săi unificaţi? În ce anume trebuie ei să continue să umble?

⁴ Pentru a realiza unitatea organizaţiei, fapt care aduce pacea şi care constituie o notă distinctivă a organizaţiei Martorilor lui Iehova de astăzi, membrii organizaţiei pot să facă ceea ce li s-a spus membrilor adunării din Colose şi anume: să mulţumească Tatălui „care v-a făcut potriviţi să participaţi la moştenirea sfinţilor în lumină“ (Coloseni 1:12). Trebuie să continuăm să umblăm în lumina crescîndă. De asemenea, în aceste „zile din urmă“ ale vechiului sistem de lucruri trebuie să facem eforturi deosebite pentru a ne păstra „potriviţi“ pentru a fi şi mai mult iluminaţi, indiferent de moştenirea pe care o vom primi în noul sistem. — 2 Timotei 3:1.

UNIŢI CA O SINGURĂ TURMĂ

 5. De unde provin Martorii lui Iehova de astăzi, în ciuda tuturor trăsăturilor individuale care ar putea cauza dezbinare? Ce anume a contribuit la unitate acestei „singure turme“ a unui „singur păstor“?

⁵ În comparaţie cu creştinii din primul secol, Martorii lui Iehova de astăzi provin dintr-un număr mai mare de familii umane. Altfel spus, ei se trag din toate rasele omenirii şi aparţin tuturor categoriilor sociale. Aceste deosebiri evidente ar fi putut constitui un factor de dezbinare în mijlocul Martorilor lui Iehova. Dar nu a fost aşa! Toţi Martorii lui Iehova recunosc că, indiferent de rasă, culoare a pielii, limbă, naţionalitate şi clasă socială, organizaţia lor şi lumina adevărului au un izvor comun. În mijlocul Martorilor lui Iehova se află o rămăşiţă a creştinilor născuţi de spirit, care au perspectiva de a trăi în cer şi „o mare mulţime“ de oameni pe care Păstorul Excelent, Isus Cristos, i-a numit „alte oi“ ale sale (Ioan 10:16; Apocalips 7:9–17; Matei 25:31–46). Dar cu toate acestea, profeţia pe termen lung a lui Isus Cristos nu a eşuat, chiar dacă el a spus: „Şi ei vor deveni o singură turmă [şi] un singur păstor“. Păstorul excelent şi-a demonstrat priceperea în ceea ce priveşte menţinerea tuturor urmaşilor săi asemănători oilor şi iubitori de pace într-o „singură turmă“, indiferent de speranţele lor de viitor. Toţi aceşti urmaşi îl iubesc în unitate şi îi sînt loiali singurului lor păstor, care, plin de iubire, şi-a jertfie viaţa umană pentru ei.

 6. De ce membrii rămăşiţei, care au speranţă cerească, nu s-au reţinut să anunţe adevărurile biblice care se referă la „alte oi“?

⁶ „Adevărul“ biblic pe care toate oile de astăzi îl iubesc în mod deosebit are multe de spus despre speranţa într-un paradis pe care o împărtăşeşte numărul în continuă creştere a „marii mulţimi“ de „alte oi“ care aparţin Păstorului excelent. Astfel, ca oameni iubitori ai întregului „adevăr“ al Cuvîntului lui Dumnezeu, membrii rămăşiţei spirituale nu au fost invidioşi, astfel încît să reţină din adevăr vreun lucru care le-ar fi de folos celor care sînt „alte oi“. Dimpotrivă, dînd dovadă de iubire faţă de „alte oi“, ei au anunţat pe întregul pămînt, îndeosebi din anul 1935, grandioasa speranţă într-un paradis terestru. Membrii rămăşiţei ştiu că în prezent ei trăiesc în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor profeţi din antichitate“ (Faptele 3:21). Pentru membrii rămăşiţei revelarea acestui adevăr face parte din „moştenirea sfinţilor în lumină“. De la începutul publicării acestei reviste în iulie 1879, ea a fost un mijloc pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a redeştepta această măreaţă speranţă într-un Paradis pentru omenirea răscumpărată. Celelalte publicaţii editate de Watchtower Bible and Tract Society au contribuit la întărirea şi confirmarea acelei speranţe de care se bucură atît de mult „marea mulţime“ de „alte oi“, manifestînd apreciere iubitoare faţă de rămăşiţă.

 7. Ce speranţă, în afară de aceea dată lor, au vestit în 1935 membrii rămăşiţei unse? De ce au îngăduit ei botezul acelora care aveau o speranţă diferită de a lor?

⁷ Pînă în primăvara anului 1935 martorii dedicaţi şi botezaţi ai lui Iehova împărtăşiseră în credinţa adevărată „singura speranţă“ care a fost pusă înaintea lor în Efeseni 4:4–6 şi anume: „Există un singur corp şi un singur spirit, tot aşa cum şi voi aţi fost chemaţi într-o singură speranţă la care aţi fost chemaţi; [există] un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor.“ Dar în acel memorabil an 1935, la congresul ţinut la Washington D.C., „marea mulţime“, aşa cum este ea înfăţişată în Apocalipsa 7:9–17 (Authorized Version), a fost identificată cu „alte oi“ ale Păstorului Excelent, după cum arată Ioan 10:16. Membrii rămăşiţei unse, care şi-au păstrat „singura speranţă“ valabilă pentru ei, s-au bucurat mult de această lumină în continuă creştere asupra Sfintelor Scripturi şi au început să acţioneze cu hotărîre în privinţa strîngerii acelor „alte oi“. Ei nu au considerat că „alte oi“ abuzau de „singurul botez“ prin faptul că se lăsau cufundaţi în apă, deoarece botezul acestor „alte oi“ era şi el un simbol al dedicării lor lui Iehova Dumnezeu prin Cristos, tot aşa cum fusese şi botezul membrilor rămăşiţei unse. Iubirea cu care fuseseră îmbrăcaţi membrii rămăşiţei s-a extins şi asupra acestor „alte oi“ demne de a fi iubite ale propriului lor Păstor.

 8. Cu a cui iubire din zilele Israelului antic poate fi comparată iubirea existentă între cele două clase ale „singurei turme“?

⁸ Între toţi aceia care fac parte din „singura turmă“ sub conducerea Marelui David, Isus Cristos, s-a dezvoltat şi s-a consolidat o iubire reciprocă. Această legătură unificatoare a iubirii corespunde cu acea iubire statornică, nepieritoare, pe care David, regele uns, ales din tribul lui Iuda a manifestat-o faţă de Ionatan, fiul altruist şi demn de a fi iubit al regelui Saul, care se afla atunci la conducerea regatului (2 Samuel 1:25–27). Cu puţin timp înainte de ultima lor despărţire, „Ionatan i-a jurat din nou lui David, datorită iubirii sale faţă de el; pentru că el îl iubea ca pe propriul său suflet“ (1 Samuel 20:17). Cînd a auzit că Ionatan a murit împreună cu tatăl său, Saul, în luptă, David s-a simţit îndemnat să compună o cîntare funebră pe care a încheiat-o cu aceste cuvinte: „Mă doare pentru tine, fratele meu Ionatan, [căci] tu erai plin de farmec pentru mine. Iubirea ta era pentru mine mult mai minunată decît iubirea femeilor“ (2 Samuel 1:26). Iubirea lor reciprocă a fost o „legătură perfectă a unirii“. Numai moartea i-a despărţit.

 9. De cine au fost prefigurate „alte oi“? Cum vor fi despărţite în final cele două clase, fără, totuşi, ca iubirea dintre ele să se diminueze?

⁹ Ionatan le-a prefigurat pe acele „alte oi“ din timpul nostru despre care am vorbit. Într-o zi, din viitor, după „războiul zilei celei mari a Dumnezeului cel Atotputernic“ de la Har-Maghedon, clasa supravieţuitoare Ionatan va fi despărţită de clasa David, rămăşiţa (Apocalips 16:14, 16). Aceasta se va întîmplă deoarece preaiubita rămăşiţă va fi luată prin moarte, adică membrii ei vor fi, ca să spunem astfel, „răpiţi (. . .) în nori pentru a-l întîmpina pe Domnul în aer“, datorită învierii lor instantanee la viaţă spirituală“ (1 Tesaloniceni 4:17). Ei vor continua să le iubească pe acele „alte oi“ rămase pe pămînt. De fapt, ei îşi vor manifesta iubirea cu o intensitate şi mai mare!

„CEA MAI MARE DINTRE ACESTEA ESTE IUBIREA“

10, 11. De ce, în conformitate cu 1 Corinteni 13:13, credinţa şi speranţa nu sînt la fel de mari ca iubirea?

¹⁰ Titlul acestui subcapitol ne reaminteşte cuvintele menţionate de Pavel la încheierea superbei descrieri din 1 Corinteni, capitolul 13. Iată-le: „Totuşi, acum rămîn: credinţa, speranţa, iubirea, — acestea trei; dar cea mai mare dintre acestea este iubirea“ (1 Corinteni 13:13). Dar ce înseamnă aceasta? Ei bine, să analizăm întîi ce se spune în Evrei 11:1: „Credinţa este aşteptarea garantată a lucrurilor sperate, demonstrarea evidentă a realităţilor, cu toate că nu se văd.“ Cu siguranţă, deci, speranţa legată de aceste lucruri este valabilă atîta timp cît ele nu se „văd“. Să luăm, de pildă, cazul lui Avraam. El şi-a demonstrat credinţa în Iehova Dumnezeu şi în capacitatea Lui de a învia morţii. Astfel Avraam a aşteptat încrezător lucrurile pe care el nu le văzuse înainte de a muri. Astfel, datorită puternicei credinţe în Dumnezeu, Martorii lui Iehova de astăzi speră în lucruri pe care încă nu le-au văzut şi, în consecinţă, le aşteaptă. Cînd, pe parcursul timpului, ei văd „lucrurile sperate“, credinţa şi speranţa lor cu privire la aceste lucruri încetează, deoarece ele s-au împlinit. Această situaţie este prezentată de Pavel în Romani 8:24, 25 unde citim:

¹¹ „Căci noi am fost salvaţi în această speranţă; dar speranţa care se vede nu este speranţă; căci atunci cînd cineva vede un lucru, [mai] speră el în acesta? Dar dacă sperăm în ceea ce nu vedem, noi continuăm să aşteptăm cu rădbare.“

12. În ce fel au văzut Martorii lui Iehova „restabilirea lucrurilor“ despre care se vorbeşte în Faptele 3:21? Care calităţi vor înceta şi care calitate nu va înceta niciodată?

¹² De asemenea, din anul postbelic 1919 Martorii lui Iehova de pe pămînt văd restabilirea „tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi profeţi din antichitate“. Ei au văzut refacerea organizaţiei vizibile a lui Iehova şi apoi consolidarea ei după lovitura de moarte pe care a primit-o din partea primului război mondial. A fost restabilită închinarea la Iehova Dumnezeu într-un paradis spiritual, aici, pe pămînt (Isaia, capitolul 35). A urmat eliberarea din Babilonul cel mare, imperiul mondial al religiei false (Apocalips 18:1–4). Multe dintre lucrurile profeţite în Apocalipsa, ultima carte a Bibliei, s-au împlinit sau se împlinesc sub ochii noştri. Astfel, credinţa şi speranţa bazată pe credinţa biblică îşi ating scopul şi îndată ce scopul lor va fi împlinit în totalitate, ele vor înceta. Totuşi, poate că vă întrebaţi: Bine, dar cum rămîne cu iubirea? Iubirea a rămas şi va rămîne. În timp ce lumea se află într-un proces de dezintegrare, iar elementele lumii sînt pe cale de a se topi din cauza căldurii intense, „legătura unirii“ bazată pe iubirea care vine de la Dumnezeu, nu se va dizolva. Dimpotrivă, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de organizaţia aprobată de el va rămîne intactă şi tot intactă va rămîne şi iubirea dintre rămăşiţa „turmei mici“ şi „marea mulţime“, binevenită, a celorlalte „oi“. Iubirea se dovedeşte „perfectă“. Iubirea, ca „legătură“, este un fruct al spiritului lui Dumnezeu.

13. De ce iubirea nu va pieri niciodată?

¹³ Dumnezeu este personificarea iubirii şi deoarece Dumnezeu nu moare niciodată, iubirea nu va muri nici ea. Afirmaţia „Dumnezeu este iubire“, pe care o face Biblia, este exactă!

14. Ce adevăr poate fi reafirmat cu privire la puterea unificatoare a iubirii?

¹⁴ Iar în ce priveşte puterea unificatoare a iubirii, adevărul inspirat şi consemnat la 1 Ioan 4:8, 16, ar putea fi repetat şi lărgit: „Dumnezeu este iubire, şi cel care rămîne în iubire, rămîne în unire cu Dumnezeu iar Dumnezeu rămîne în unire cu el.“

15. Care a fost motivaţia lui Dumnezeu cînd l-a creat pe om? De ce poate omul să aprecieze şi să reacţioneze în mod corespunzător la această motivaţie puternică?

¹⁵ Aşadar, cînd Dumnezeu a adus în existenţă prima creatură umană pe pămînt, el a făcut aceasta avînd ca motivaţie iubirea, după cum relatează Geneza 1:27: „Şi Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu l-a creat.“ Aceasta nu înseamnă că primul om îi era asemănător lui Dumnezeu în ce priveşte înfăţişarea fizică sau corporală, ci prin faptul că omul a fost înzestrat cu acele calităţi pe care le are însuşi Dumnezeu, respectiv calităţi mintale, spirituale, precum şi calităţile inimii, care, toate laolaltă, îl deosebesc pe om de creaturile inferioare care trăiesc pe pămînt. De aceea creatura umană înzestrată cu aceste calităţi a putut să aprecieze iubirea pe care Creatorul o manifesta faţă de ea, şi putea să răspundă acestei iubiri într-un mod corespunzător, aşa cum face un fiu faţă de tatăl său. Deci între ei a existat o legătură familială care devenise reală în urmă unei comunicări care se efectua cu regularitate şi în mod reciproc, în ciuda faptului că Tatăl era invizibil pentru fiul său pămîntesc. De fapt, nici un om nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi totuşi să trăiască — o regulă pe care Dumnezeu a afirmat-o mai tîrziu faţă de Moise: „Nici un om nu poate să mă vadă şi totuşi să trăiască.“ (Exod 33:20). Această regulă nu s-a schimbat, deoarece, cu peste 1 500 de ani mai tirziu, apostolul Ioan le-a scris fraţilor săi creştini: „Nici un om nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dumnezeul unic-născut, care este în poziţia sînuluia faţă de Tatăl, este cel care l-a explicatb.“ — Ioan 1:18.

16. Cum au răspuns Ioan şi ceilalţi discipoli la iubirea paternă a lui Dumnezeu? Cum s-a dovedit a fi ‘legătura iubirii’ dintre membrii rămăşiţei unse şi „alte oi“?

¹⁶ În calitate de fiu al lui Dumnezeu, fiind născut de spirit, apostolul Ioan era în relaţii familiale cu Iehova şi cu Fiul său, „dumnezeul unic-născut“, Isus Cristos. Ioan şi fraţii săi creştini au răspuns la afecţiunea paternă a lui Dumnezeu printr-o iubire proprie copiilor. Această iubire era o „legătură de unire“ între ei şi Tatăl lor ceresc invizibil. De asemenea, ea a cimentat unitatea fiilor născuţi de spirit, apropiindu-i pe unii de ceilalţi, ca fii spirituali ai lui Dumnezeu şi ca fraţi şi surori creştine. Dacă analizăm acum acea „legătură de unire“ vedem că ea s-a dovedit a fi „perfectă“, deoarece membrii rămăşiţei unse au rămas nedespărţiţi ca fraţi de închinare şi ca martori ai lui Iehova. Această iubire îi menţine în familia lui Dumnezeu şi în asociaţia creştină a fraţilor. Demn de remarcat este faptul că fraţii lor de credinţă, „marea mulţime“ de „alte oi“ ale lui Cristos, care slujesc în templul lui Dumnezeu, manifestă aceeaşi iubire nesecată care îi leagă în mod perfect pe Martorii lui Iehova de astăzi. Fie ca, plini de hotărîre, să împărtăşim aceeaşi convingere pe care a exprimat-o apostolul Pavel şi anume că nici o „creaţie nu [va] fi în stare să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru.“ — Romani 8:38, 39.

[Note de subsol]

Ştiţi să răspundeţi?

□ Cum se explică faptul că orice familie îi datorează lui Dumnezeu numele ei?

□ Cum trebuie să reacţioneze la acest fapt toţi membrii adunării creştine?

□ Pe cine a prefigurat Ionatan?

□ De ce iubirea este mai mare decît credinţa şi speranţa?

□ Cum ne leagă de Dumnezeu iubirea?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 25]

Iubirea profundă dintre David şi Ionatan a prefigurat iubirea dintre cei unşi şi „alte oi“