PALESTINA
Regiunea situată la est de Marea Mediterană, ocupată odinioară de antica națiune Israel. Numele provine din latinescul Palaestina și din grecescul Palaistínē. La rândul lui, termenul grecesc provine din ebraicul Peléșet. În Scripturile ebraice, Peléșet (tradus „Filistia”) apare doar cu referire la teritoriul de coastă ocupat de filisteni (Ex 15:14; Ps 60:8; 83:7; 87:4; 108:9; Is 14:29, 31; Ioe 3:4). Însă, în secolul al V-lea î.e.n., Herodot, iar mai târziu alți scriitori laici (Filon, Ovidiu, Pliniu, Josephus, Ieronim) au folosit termenul grecesc și pe cel latinesc cu referire la întregul teritoriu cunoscut mai înainte ca „țara Canaanului” sau „țara lui Israel” (Nu 34:2; 1Sa 13:19). Întrucât Iehova i-a promis această „țară” lui Avraam și descendenților săi (Ge 15:18; De 9:27, 28), ea a fost pe bună dreptate numită Țara Promisă și Țara Promisiunii (Ev 11:9). Începând din Evul Mediu, teritoriul este numit adesea Țara Sfântă.
Într-un anumit sens, Palestina era veriga de legătură între trei continente: Europa, Asia și Africa. Astfel, se poate spune că era situată în centrul unui cerc pe marginea căruia s-au aflat puterile mondiale ale lumii antice: Egiptul, Asiria, Babilonul, Persia, Grecia și Roma (Eze 5:5). Mărginită la sud și la est de deșerturi întinse, iar la vest de Marea cea Mare, sau Mediterană, Palestina a constituit o punte de legătură între Nil și Eufrat, punte pe unde treceau caravanele ce călătoreau pe rutele continentale ale comerțului internațional. Ea a prezentat un interes deosebit cu atât mai mult cu cât era situată în regiunea numită Semiluna Fertilă, fiind un teritoriu cu regiuni frumoase, bogat în resurse naturale și cu caracteristici unice.
Termenul „Palestina”, așa cum îl folosim azi, se referă la o regiune fără delimitări precise. La sud s-ar putea trasa o linie imaginară de la capătul sudic al Mării Moarte până la extremitatea sud-estică a Mării Mediterane, iar la nord, o altă linie de la versanții sudici ai muntelui Hermon până la un punct din apropierea orașului Tir. Această regiune măsura de la nord la sud, „de la Dan până la Beer-Șeba” (1Sa 3:20; 2Sa 3:10), aproximativ 240 km lungime. De la Marea Mediterană, aflată în vest, Palestina se întindea spre est până la Deșertul Arabiei. Astfel, suprafața totală era de aproximativ 25 500 km2, mai mică decât suprafața Belgiei, dar un pic mai mare decât suprafața Siciliei.
Caracteristici geografice. (HARTĂ, vol. 1, p. 333, engl.) Pentru o înțelegere mai bună a configurației geografice a Palestinei, teritoriul ar putea fi împărțit longitudinal, pe direcția N-S, în patru regiuni oarecum paralele.
Prima regiune e constituită dintr-o fâșie de câmpie fertilă, situată de-a lungul coastei mediteraneene, care are foarte puține porturi naturale. Câmpia de coastă este împărțită în două de promontoriul impresionantului lanț muntos Carmel, ale cărui stânci aproape că pătrund în mare. Partea de nord era cunoscută cu numele de Câmpia lui Așer. Partea de sud a câmpiei ocolea dunele de nisip de lângă țărm și era constituită din câmpia Saron și Câmpia Filistiei, care se lărgea spre sud.
A doua regiune geografică, de lângă câmpia de coastă, e alcătuită din principalele lanțuri muntoase, care se întind de la nord la sud, asemenea unei coloane vertebrale. În nord se aflau munții lui Neftali, numiți și Dealurile Galileii. Aceștia erau o prelungire a munților Liban, cunoscuți pentru pădurile de cedri și pentru impunătorul munte Hermon, ce atinge o altitudine de 2 814 m. Munții din nordul Palestinei au înălțimi cuprinse între 1 208 m, cât are Har Meronul (în Galileea de Sus), și 562 m, cât are Taborul, care a devenit bine-cunoscut pe vremea lui Barac (Ju 4:12). La sud de muntele Tabor era o vale — o câmpie centrală relativ întinsă — ce tăia transversal țara de la vest la est, separând munții din nord de cei din sud. În Valea Izreelului, sau Esdraelon, s-au purtat multe bătălii decisive. Ea era împărțită în două: la vest era valea Meghido, iar la est era Câmpia Izreelului (Ios 17:16; 2Cr 35:22).
La vest și la nord de valea Meghido (un bazin de colectare pentru torentul Chison) se află lanțul Carmel, care se întinde de la țărmul mării spre sud-est până la munții lui Efraim (sau ai Samariei), din care fac parte Garizimul și Ebalul (peste 900 m), munți cu rezonanță istorică (De 11:29). Porțiunea cu care acest lanț se continuă spre sud era cunoscută ca „regiunea muntoasă a lui Iuda”. Chiar dacă atinge înălțimi ce variază între 600 și 1 000 m, regiunea este alcătuită în mare parte din platouri și dealuri rotunjite, cu pante domoale (2Cr 27:4; Lu 1:39). Aici se află orașe precum Ierusalimul, Betleemul și Hebronul.
În sud, munții lui Iuda lasă loc treptat pustiului Neghev, o regiune ce se întinde până la valea torențială Egipt și constituie partea de sud a Palestinei. Despre numele „Neghev” se crede că derivă dintr-o rădăcină care înseamnă „a fi pârjolit”. În extremitatea nordică a Neghevului se află orașul-oază Beer-Șeba, iar în extremitatea sudică, Cades-Barnea (Ge 12:9; 20:1; 22:19).
Pentru a se ajunge la munții lui Iuda, venind dinspre vest, se traversează o regiune deluroasă numită Șefela, care este străbătută de câteva văi înguste (pe direcția V-E, de la câmpia de coastă la munți) (Ios 9:1). Majoritatea dealurilor Șefelei erau bune pentru pășunatul vitelor și oilor datorită izvoarelor din văi, care asigurau apa necesară.
A treia regiune a Palestinei era numită Araba (De 11:30). Ea reprezenta o parte a Văii Riftului și tăia țara longitudinal, de la un capăt la altul. Această depresiune adâncă începe în nord, din Siria, și se întinde spre sud până la Marea Roșie, la golful Aqaba. Ea este cu atât mai spectaculoasă cu cât este străjuită de-o parte și de alta de stânci și de lanțuri muntoase.
Valea Riftului, asemănătoare unui șanț adânc, coboară abrupt spre sud, de la dealurile submontane ale Hermonului până la bazinul Hula (Huleh), unde izvoarele Iordanului formau odinioară un lac mic. De acolo, pe o distanță de numai 16 km, Iordanul coboară peste 270 m până la Marea Galileii, care se află la aproximativ 210 m sub nivelul mării. Porțiunea din acest mare rift de la Marea Galileii până la Marea Moartă reprezintă Valea Iordanului propriu-zisă, numită de arabi Ghor (care înseamnă „depresiune”). Ea este un „defileu”, care atinge în unele locuri 19 km lățime. Albia prin care curge efectiv Iordanul se află la aproximativ 45 m mai jos de baza acestei văi. Urmând un traseu sinuos până la Marea Moartă, Iordanul continuă să coboare circa 180 m (IMAGINE, vol. 1, p. 334, engl.). Nivelul Mării Moarte este la aproximativ 400 m sub nivelul Mării Mediterane, Marea Moartă fiind astfel locul aflat la cea mai joasă altitudine de pe pământ.
Porțiunea Văii Riftului care se întinde de la sud de Marea Moartă până la golful Aqaba (pe o distanță de 160 km) reprezenta Araba propriu-zisă (De 2:8). La jumătatea distanței, ea atinge punctul cel mai înalt, aproximativ 200 m deasupra nivelului mării.
A patra regiune geografică a Palestinei consta din dealurile și platourile de la est de marele rift (De 2:36, 37; 3:8-10). În nord, acest teren arabil are în dreptul Mării Galileii o lățime de circa 100 km, în timp ce spre sud are o lățime de numai aproximativ 40 km. Apoi devine o zonă pustie cu stepe aride, care lasă loc în cele din urmă Deșertului Arabiei. Partea de nord, mai largă, a acestei regiuni vălurite, aflată mai sus de Ramot-Galaad, se numea ținutul Basanului și avea o altitudine medie de circa 600 m. La sud de Basan era Galaadul, o regiune care atinge o înălțime de 1 000 m. Galaadul se învecina la sud cu platoul din nordul văii torențiale Arnon, unde se afla muntele Nebo, cu o înălțime de peste 800 m. La rândul lui, acest platou, aflat odinioară sub stăpânirea amoniților, se învecina cu țara Moabului, aflată la sud de valea torențială Arnon (Ios 13:24, 25; Ju 11:12-28).
Denumiri geografice. Numele ebraice vechi ale multor orașe, munți și văi s-au pierdut, în parte din cauza ocupației arabe sub care s-a aflat Palestina o perioadă îndelungată, începând din 638 e.n. Însă, întrucât araba este limba vie cel mai strâns înrudită cu ebraica, în unele cazuri este posibil să se identifice cu mare acuratețe localități și locuri unde s-au petrecut evenimente importante în timpurile antice.
Pe pagina următoare se găsește o listă cu termeni geografici uzuali din limbile arabă și ebraică, termeni ce sunt utili în identificarea unor locuri biblice.
Clima. Clima Palestinei este la fel de variată ca relieful ei. Pe o distanță de circa 160 km, de la Marea Moartă până la muntele Hermon, diferențele de altitudine sunt atât de mari, încât generează condiții climaterice care, în mod normal, se întâlnesc în zone aflate la mii de kilometri distanță una de alta, de la tropice până la regiunea arctică. Piscurile Hermonului sunt acoperite cu zăpadă în cea mai mare parte a anului, în timp ce pe țărmul Mării Moarte se înregistrează uneori temperaturi de până la 50°C. În regiunea muntoasă centrală, temperatura este moderată de briza ce bate dinspre Marea Mediterană. De aceea, la Ierusalim, rareori se înregistrează temperaturi mai mari de 32°C și mai mici de 0°C. În ianuarie, temperatura medie este în jur de 10°C. În această parte a țării, ninsorile sunt un fenomen rar. (Compară cu 2Sa 23:20.)
În această țară a contrastelor, și cantitatea de precipitații variază mult de la o zonă la alta. De-a lungul coastei, cantitatea anuală de precipitații este de circa 380 mm, în timp ce pe culmile Carmelului, în regiunea centrală și în regiunea înaltă de la est de Iordan este chiar de două ori mai mare. În schimb, în Neghev, în valea joasă a Iordanului și în zona Mării Moarte predomină clima deșertică, cu o cantitate anuală de precipitații de 50–100 mm. Majoritatea precipitațiilor cad în lunile de iarnă (decembrie, ianuarie și februarie) și doar 6-7% în lunile de vară (din iunie până în octombrie). Datorită ploii „timpurii”, o ploaie ușoară de toamnă care cade în lunile octombrie și noiembrie, solul uscat și întărit din cauza soarelui verii poate fi arat și pregătit pentru însămânțarea cerealelor de iarnă. Ploaia „târzie”, sau de primăvară, cade în martie și în aprilie (De 11:14; Ioe 2:23; Za 10:1; Iac 5:7).
Un mare avantaj al Palestinei, îndeosebi în lunile secetoase de vară, este roua abundentă, care se formează în mare parte datorită maselor de aer umed ce vin dinspre Mediterană și dinspre muntele Hermon (Ps 133:3). Fără această rouă, viile și pășunile s-ar usca (Hag 1:10; Za 8:12). În unele zone, roua nopții este atât de abundentă, încât vegetația absoarbe suficientă umiditate pentru a compensa ceea ce pierde din cauza căldurii din timpul zilei. (Compară cu Iov 29:19.) Roua este importantă mai ales în Neghev și în regiunea înaltă a Galaadului, unde precipitațiile sunt minime. (Vezi ROUĂ.)
Flora și fauna. Botaniștii sunt fascinați de marea varietate de plante, arbori și arbuști ce se întâlnește într-o regiune atât de mică cum este Palestina. Potrivit unui botanist, aici se găsesc circa 2 600 de specii de plante. Diversitatea florei se explică în parte prin diversitatea climei, a reliefului și a solului. Unele plante cresc în zona alpină rece, altele în zona deșertică toridă, iar altele în câmpiile aluvionare sau pe platourile stâncoase, fiecare înflorind și producând semințe la timpul ei. De asemenea, se găsesc palmieri, specifici zonelor calde, iar la distanțe relativ scurte, stejari și pini, specifici zonelor reci; de-a lungul cursurilor de apă cresc sălcii, iar în pustiuri, arbuști de tamarix. Palestina este renumită și pentru podgoriile sale, pentru livezile de măslini și de smochini, precum și pentru culturile de grâu, orz și mei. Aici se mai cultivă mazăre, fasole, linte, vinete, ceapă și castraveți, precum și bumbac și in. Dacă nu vizitează regiunea Palestinei primăvara, când câmpurile oferă un adevărat spectacol floral, turiștii sunt deseori dezamăgiți. În cea mai mare parte a anului, dealurile stâncoase sunt lipsite de vegetație și constituie o priveliște dezolantă. Odinioară însă, unele porțiuni ale Palestinei erau mult mai împădurite decât în prezent, fiind pline de vegetație, ca „grădina lui Iehova”; erau o adevărată grădină botanică primitoare și plăcută, în care ‘curgea lapte și miere’ (Ge 13:10; Ex 3:8; Nu 13:23, 24; De 8:7-9).
În trecut, în această regiune asemănătoare unei grădini, și fauna era mai bogată. Leul, ursul, taurul sălbatic și hipopotamul au dispărut, însă mai pot fi găsiți lupi, porci mistreți, pisici sălbatice, șacali, iepuri-de-câmp și vulpi. Printre animalele domestice pot fi amintite oile, caprele, vacile, caii, măgarii și cămilele. Se estimează că în actualul Israel există aproximativ 85 de specii de mamifere, 350 de specii de păsări și 75 de specii de reptile.
Resurse naturale. Palestina nu era doar o țară cu sol roditor și bine udată; munții săi ascundeau în adâncuri zăcăminte de fier și de cupru (De 8:9). Aurul, argintul, cositorul și plumbul trebuiau importate, însă Palestina avea mari zăcăminte de sare, iar în Valea Iordanului se găsea argilă, folosită la fabricarea cărămizilor și a obiectelor ceramice, precum și în turnătorii (1Re 7:46). De asemenea, existau calcare de bună calitate, ce erau folosite în construcții, precum și aflorimente de bazalt negru, foarte apreciat pentru duritatea și granulația lui fină.