URĂ

În Scripturi, termenul „ură” are mai multe sensuri. El se poate referi la ostilitate intensă și de durată, însoțită adesea de răutate. O astfel de ură poate da naștere unei dorințe mistuitoare de a-i face rău persoanei spre care este îndreptată. Cuvântul „ură” poate însemna și aversiune puternică față de cineva sau ceva, fără intenția de a face rău, ci doar de a evita lucrul față de care se simte dezgust. În Biblie, „a urî” poate însemna și „a iubi mai puțin”. (Ge 29:31, 33, n.s.; De 21:15, 16, n.s.) De exemplu, Isus Cristos a spus: „Dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tatăl, mama, soția, copiii, frații și surorile, ba chiar propria viață, nu poate fi discipolul meu”. (Lu 14:26) Evident, Isus nu a vrut să spună că discipolii săi trebuiau să cultive sentimente de ostilitate sau dezgust față de propria persoană sau față de familiile lor, întrucât aceasta nu ar fi fost în armonie cu restul Scripturilor. (Compară cu Mr 12:29-31; Ef 5:28, 29, 33.)

În legea dată de Dumnezeu Israelului se spunea: „Să nu-l urăști în inima ta pe fratele tău”. (Le 19:17) O persoană care susținea că a omorât neintenționat pe cineva putea beneficia de protecție într-unul dintre orașele de refugiu cu condiția ca mai înainte să nu-l fi urât pe cel ucis. (De 19:4, 11-13)

Ar trebui să ne urâm dușmanii? Sfatul dat de Isus de a ne iubi dușmanii este în deplină armonie cu spiritul Scripturilor ebraice. (Mt 5:44) Fidelul Iov a recunoscut că ar fi fost greșit să se bucure cu malițiozitate de nenorocirea cuiva care îl ura cu înverșunare. (Iov 31:29) Legea mozaică le cerea israeliților să le vină în ajutor altor israeliți, chiar dacă îi considerau dușmani. (Ex 23:4, 5) Slujitorii lui Dumnezeu nu ar trebui să se bucure când asupra unui dușman se abate o nenorocire. În schimb, ei sunt îndemnați: „Dacă dușmanului tău îi este foame, dă-i să mănânce pâine, dacă îi este sete, dă-i să bea apă”. (Pr 24:17, 18; 25:21)

Ideea că dușmanii ar trebui urâți a fost adăugată la legea lui Dumnezeu de către învățătorii tradiției iudaice. Întrucât Legea prevedea ca israeliții să-și iubească semenii (Le 19:18), acești învățători au conchis că dușmanii trebuiau urâți. Termenii „prieten” și „semen” au ajuns să fie aplicați exclusiv la evrei, toți ceilalți fiind considerați automat dușmani. Ținând cont de înțelesul pe care tradiția îl dădea termenului „semen” și de ostilitatea pe care o promova față de neevrei, este lesne de înțeles de ce învățătorii iudei au adăugat, cu de la sine putere, la legea lui Dumnezeu cuvintele „și să-l urăști pe dușmanul tău”. (Mt 5:43)

Creștinii au, în schimb, obligația de a-și iubi dușmanii, adică pe cei ce îi tratează cu dușmănie. O astfel de iubire (gr. agápē) nu este sentimentalism și nu se datorează pur și simplu unui atașament personal, cum cred mulți, ci este expresia unei alegeri deliberate, bazată pe principii, pe un simț al datoriei și al corectitudinii, o iubire care caută în mod sincer binele altora, potrivit cu ceea ce este drept. Iubirea agápē determină o persoană să treacă peste animozități, nepermițându-le acestora să devină un motiv pentru a abandona principiile drepte sau pentru a plăti cu aceeași monedă. Mai mult, slujitorii lui Dumnezeu se roagă pentru cei ce se opun din neștiință conduitei lor creștine și îi persecută, astfel încât să li se deschidă ochii și să vadă adevărul referitor la Dumnezeu și la scopurile sale. (Mt 5:44)

Ura potrivită. Totuși, în anumite momente și situații este potrivit să urâm. Există „un timp pentru a iubi și un timp pentru a urî”. (Ec 3:1, 8) Chiar și despre Iehova se spune că l-a urât pe Esau. (Mal 1:2, 3) Însă aceasta nu a fost o ură arbitrară. Esau s-a dovedit nedemn de iubirea lui Iehova. El și-a vândut dreptul de întâi născut, arătând că disprețuia acest privilegiu, precum și promisiunile și binecuvântările divine care-l însoțeau. Mai mult, el și-a propus să-l ucidă pe Iacob, fratele său. (Ge 25:32-34; 27:41-43; Ev 12:14-16) Despre Dumnezeu se mai spune că urăște ochii trufași, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzește planuri rele, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos și pe cel ce stârnește certuri între frați. Așadar, Iehova urăște orice și pe oricine i se opune lui și legilor sale drepte. (Pr 6:16-19; De 16:22; Is 61:8; Zah 8:17; Mal 2:16)

Ce fel de ură trebuie să cultive slujitorii lui Dumnezeu?

Din loialitate față de Iehova, slujitorii săi urăsc orice și pe oricine urăște el. (2Cr 19:2) „Nu îi urăsc eu pe cei ce te urăsc, o, Iehova? Nu sunt eu dezgustat de cei ce se răzvrătesc împotriva ta? Nu simt decât ură față de ei; au ajuns dușmanii mei.” (Ps 139:21, 22) Însă această ură nu stârnește dorința de a le face rău altora și nu este sinonimă cu dușmănia sau malițiozitatea. Mai degrabă, ea se manifestă printr-o aversiune puternică față de ce este rău, prin dorința de a evita răul și pe cei ce îl urăsc pe Iehova. (Ro 12:9, 17, 19) Creștinii sunt îndreptățiți să-i urască pe dușmanii declarați ai lui Dumnezeu, cum sunt Diavolul și demonii săi, precum și pe oamenii care i se opun lui Iehova cu bună-știință și în mod voit.

Deși creștinii nu îi iubesc pe cei ce schimbă bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu într-o scuză pentru o conduită nerușinată, ei nu îi urăsc pe cei ce au comis păcate, dar care merită să li se arate îndurare. Ei nu îi urăsc pe păcătoșii penitenți, ci faptele lor nelegiuite, „urând chiar și cămașa pătată de carne”. (Iuda 4, 23)

Ura nepotrivită trebuie evitată. După ce devin creștini, chiar și cei care înainte se urau între ei, nu mai fac acest lucru. (Tit 3:3) O persoană care își urăște fratele umblă încă în întuneric și ar minți dacă ar pretinde că îl iubește pe Dumnezeu. Ura manifestată față de un frate este echivalentă cu crima. (1Io 2:9, 11; 4:20; 3:15)

Din cauza sentimentalismului, o persoană ar putea ajunge să nu mai aibă un punct de vedere echilibrat cu privire la iubire și la ură, așa cum i s-a întâmplat, se pare, lui David în relația cu fiul său Absalom. (2Sa 18:33; 19:1-6) Așadar, „cine își reține nuiaua își urăște fiul, dar cine îl iubește are grijă să-l disciplineze”. (Pr 13:24)

Respectând intimitatea celorlalți și manifestând considerație și iubire, o persoană poate evita, într-o oarecare măsură, să fie urâtă de alții. În acest sens, Biblia dă următorul sfat: „Calcă rar în casa semenului tău, ca să nu se sature de tine și să te urască”. (Pr 25:17)