Psalmii

Dumnezeu îl salvează pe cel ce manifestă consideraţie

AŢI observat oare că în mod obişnuit oamenii se strîng în jurul celor bogaţi şi care se bucură de poziţii proeminente în societate? În schimb ei îi evită pe cei ruinaţi, pe cei bolnavi şi pe cei care sînt lipsiţi de putere în vreun alt mod.

O întîmplare de felul acesta este relatată în Psalmul 41. Acest psalm poate fi împărţit în trei părţi. În partea întîi sînt amintite binecuvîntările lui Iehova pe care le revarsă asupra acelor care îi tratează cu consideraţie pe cei smeriţi (Ps 41 vers. 1–3). Este descrisă apoi o boală necruţătoare şi trădarea din partea prietenilor, lucruri suferite chiar de către psalmist. (Ps 41 vers. 4–9). În sfîrşit partea a treia conţine o rugăciune prin care este solicitat ajutorul divin şi prin care se dă totodată expresie unei neclintite încrederi în faptul că rugăciunea se va bucura de un răspuns favorabil. (Ps 41 vers. 10–12). Versetul final (Ps 41 vers. 13) pare a fi o încheiere a celei dintîi dintre cele cinci „cărţi“ mai mici în care este împărţită cartea Psalmilor.

Antetul Psalmului 41 declară că acesta este „o cîntare a lui David“. Împrejurările descrise în acest psalm se potrivesc bine cu anii tulburi ai vieţii lui David care au urmat păcatului său cu Bat-şeba (2 Samuel cap. 11–18). El relatează însă întîmplări ca acelea prin care servii devotaţi ai lui Iehova au trecut în oricare perioadă din istorie.

Psalmul începe astfel: „Fericit este omul care se poartă plin de consideraţie faţă de cel smerit“ (Psalm 41:1a). Cuvîntul ebraic pentru „smerit“ sau „umil“ înseamnă literalmente „subţire“, „slab“, „firav“. Acest cuvînt indică fragilitatea cuiva care este slab din cauza mizeriei, a bolii sau a împrejurărilor apăsătoare, şi care are nevoie de ajutor. Cel care „se poartă plin de consideraţie“ vede necesitatea unui asemenea om umil. În loc să treacă nepăsător pe lîngă acesta, el îi poartă de grijă, arată consideraţie şi manifestă faţă de el sentimente de camaraderie. Un astfel de om plin de consideraţie este într-adevăr „fericit“, pe de o parte pentru că se bucură de o stare de deosebită prosperitate, de care are parte cel care este generos şi care se bucură de favoarea Dumnezeului Atotputernic a cărui generozitate o imită. — Fapte 20:35; Iacob 1:17.

Psalmistul continuă prin a spune despre cel care manifestă consideraţie: „În ziua nenorocirii Iehova se va îngriji de [un mod de] scăpare pentru el. Iehova îl va păzi el însuşi şi-l va păstra în viaţă. El îl va numi fericit pe pămînt; şi nu este cu putinţă să-l laşi [la discreţia] sufletului duşmanilor săi.“ — Psalm 41:1b, 2.

„Ziua nenorocirii“ se referă probabil la vreo ocazie dezastruoasă sau chiar la vreo perioadă mai întinsă de greutăţi. Versetul 3 arată că psalmistul avea în minte îndeosebi boala care l-a redus pe cel care le-a arătat consideraţie celor smeriţi, la o stare de cumplită slăbiciune. Unul ca acesta şi-a exprimat încrederea că Iehova îl va păzi în timpul infirmităţii lui şi îl va trece cu viaţă prin ea. Cînd alţii vor vedea dovada salvării efectuate de Dumnezeu dintr-o asemenea situaţie în aparentă deznădăjduită, ei îl vor numii fericit pe pămînt răspîndind pretutindeni vestea despre îndurarea cu care a procedat Dumnezeu faţă de el.

Psalmistul continuă astfel: „Iehova însuşi îl va suştine [pe cel plin de consideraţie] pe aşternutul său de boală; tu îi vei schimba, desigur, patul pe de-a-ntregul în timpul bolii sale. Cît despre mine eu am zis: ‘O, Iehova, arată-mi favoare. Vindecă-mi sufletul, căci am păcătuit împotriva ta.’“ — Psalm 41:3, 4.

Experienţa prin care a trecut psalmistul, „pe un aşternut de boală“ trebuie să fi avut loc în timp ce fiul său Absalom plănuia să-i smulgă tronul. Biblia arată că în aceea perioadă a domniei lui David afacerile de stat erau în dezordine. Aceasta probabil pentru că boala regelui l-a împiedecat să conducă în mod corespunzător (2 Samuel 15:1–6). Răscoala lui Absalom şi alte evenimente catastrofale din casa lui David au împlinit sentinţa lui Dumnezeu rostită împotriva regelui din pricina adulterului săvîrşit cu Bat-şeba şi a manevrelor sale în vederea uciderii soţului ei (2 Samuel 11:1—12:12). Dar într-o stare de slabiciune fizică, era natural să îi revină în minte faptul că păcătuise atît de grav.

Însă psalmistul îşi dădea seama că de vreme ce urmase în general o cale a manifestării de consideraţie faţă de cei umili, Dumnezeu îl va „suştine“, dîndu-i sprijin şi putere în timp ce zăcea fără ajutor pe patul său de boală. (Compară cu Psalm 18:24–26.) Deşi doborît de o boală primejdioasă, scriitorul biblic şi-a păstrat încrederea că Dumnezeu va schimba patul său de boală nu printr-o înlăturare miraculoasă a bolii sale, ci întărindu-l pe suferind cu gînduri mîngîietoare care generează speranţa restabilirii. Lucrul acesta era ca şi cum Dumnezeu i-ar fi transformat patul dintr-unul de suferinţă într-unul de convalescenţă. Recunoaşterea faptului că a „păcătuit împotriva“ lui Dumnezeu l-a pus pe David într-o situaţie în care se putea bucura să primească din nou favoarea divină. În consecinţă, el îi putea cere lui Dumnezeu să-i vindece sufletul sau să-i ajute la însănătoşire. — Compară cu Psalm 32:1–5.

Psalmistul continuă să povestească despre trădarea pe care a suferit-o din partea prietenilor atunci cînd a ajuns într-o stare de slăbiciune: „În ce-i priveşte pe duşmanii mei, ei spun lucruri rele cu privire la mine: ‘Cînd va muri şi cînd îi va pierii cu adevărat numele?’ Iar cînd vine [cîte] unul să mă vadă, inima lui va vorbi neadevăruri; el va aduna în sinea lui ceva dăunător; el va pleca; afară [însă] va vorbi.“ — Psalm 41:5, 6.

Duşmanii lui David nu aveau nimic bun de spus despre el. Ei vorbeau despre el cu răutate. Ei aşteptau cu nerăbdare să moară şi să nu-şi mai aducă aminte de el. Chiar dacă venea vreunul să-l vadă pe patul de suferinţă, cuvintele de compasiune ale aceluia erau neadevăr pornit dintr-o inimă care dorea în realitate moartea bolnavului. În loc să caute să-i dea mîngîiere, ipocritul vizitator aduna în sinea lui ceva dăunător căutînd în cuvintele bolnavului, în felul lui de a-şi suporta suferinţele sau în starea sa fizică ceva ce putea fi folosit într-un mod dăunător împotriva lui. Dar de îndată ce se afla „afară“ din reşedinţa regelui neputincios, el avea să vorbească adică să răspîndească pretutindeni veştile nefavorabile cu privire la rege, pe care le acumulase în timpul vizitei.

Arătînd cît de repede se răspîndeau asemenea palavre răutăcioase, psalmistul spune în continuare: „Uniţi cu toţii împotriva mea, cei care mă urăsc îşi şoptesc unul altuia; ei pun la cale cu toţii împotriva mea ceva rău pentru mine: ‘S-a turnat peste el ceva ce nu e bun de nimic; acum, că zace, nu se va mai scula.’“ — Psalm 41:7, 8.

Conspiratorii împotriva lui David se adunau laolaltă şi îşi şopteau sau discutau cu glas înăbuşit punînd în circulaţie rezervele lor comune de zvonuri, spre paguba regelui. Ei puneau la cale ceva rău pentru psalmist prin răspîndirea unor vorbiri rele în sensul că „ceva ce nu e bun de nimic“, şi anume boala, l-a cuprins în aşa fel pe rege ca şi cum ar fi fost „turnat(ă) peste el!’. Această boală părea la fel cu ceva de care n-ar fi putut scăpa niciodată şi nu s-ar mai fi putut scula. Lucrul acesta a adăugat din belşug benzină pe focul răscoalei împotriva regalităţii lui David.

Dar David a avut parte de o şi mai dureroasă trădare. El scrie: „Chiar şi omul care [trăia] în pace cu mine, în care mă încredeam, care mînca din pîinea mea, şi-a semeţit călcîiul împotriva mea.“ — Psalm 41:9.

Pînă şi un prieten intim, unul care mînca din pîinea regelui în calitate de beneficiar obişnuit al ospitalităţii regale, s-a întors împotriva lui. Trădătorul „şi-a semeţit călcîiul“ împotriva regelui aşa cum un cal s-ar putea întoarce să-l lovească pe acela care îl hrăneşte. Aceasta se pare a fi o aluzie la consilierul personal al lui David, Ahitofel, al cărui sfat era preţuit ca şi cum ar fi fost de-a dreptul cuvîntul lui Iehova (2 Samuel 15:12; 16:23). Ahitofel a devenit trădător şi i s-a alăturat lui Absalom în lovitura de stat împotriva regelui (2 Samuel 15:31; 16:15)a. Astfel niciunul dintre aceşti oameni care complotau împotriva lui David nu s-au dovedit a fi acei fericiţi care se poartă plini de consideraţie faţă de cel smerit, la care se referă versetul întîi al psalmului.

Psalmistul continuă astfel: „Cît despre tine, o, Iehova, arată-mi favoare şi fă-mă să mă ridic, ca să le răsplătesc cum se cuvine.“ — Psalm 41:10.

Regele slăbit de boală i se adresează acum lui Dumnezeu. Întrucît cei din preajma lui David pretindeau că el „nu se va mai scula“ (Vers. 8), psalmistul îi cere lui Dumnezeu să-l facă să se ridice, adică să-l ajute să se întoarcă din nou la sănătate şi vigoare. Dorinţa de a le răsplăti cum se cuvine duşmanilor săi nu a fost o dorinţă în spiritul răzbunării personale. În schimb regele, ca magistrat de căpetenie a naţiunii sale, ştia că asemenea conspiratori şi trădători trebuia să fie pedepsiţi prin cuvenitul proces în faţa instanţelor, spre binele tuturor. — Vezi Deuteronom 19:15–21.

Apoi David îşi exprimă încrederea că Dumnezeu îi va asculta rugăciunea. El spune: „Prin aceasta cunosc că ţi-ai găsit plăcerea în mine, că duşmanii mei nu izbucnesc în strigăte de triumf asupra mea. În ce mă priveşte, tu m-ai sprijinit din cauza integrităţii mele şi mă vei aşeza înaintea feţei tale pentru un timp nelimitat.“ — Psalm 41:11, 12.

Că Dumnezeu şi-a găsit plăcerea în psalmist reiese în mod evident „prin aceasta“ şi anume din faptul că Dumnezeu i-a dat asigurarea lăuntrică sau interioară că duşmanii săi nu vor izbucni înstrigăte de triumf asupra lui ca luptători victorioşi în război. În timpul bolii lui David, Dumnezeu i-a îndrumat gîndurile spre convingerea fermă că va fi sprijinit din integrităţii sale. Prin această exprimare psalmistul nu îşi neagă propria stare de păcat şi nedreptatea actelor sale, ci exprimă doar justa sa pretenţie la un mod general de viaţă caracterizat printr-o devoţiune pornită din inimă faţă de Dumnezeu. În loc să aibă parte de o moarte prematură, psalmistul a arătat anticipat continuarea pentru mult timp (pentru un timp nelimitat) a vieţii sale înaintea feţei lui Dumnezeu, adică în relaţii prieteneşti cu Creatorul şi în calitate de beneficiar al protecţiei sale.

Versetul final declară: „Binecuvîntat să fie Iehova, Dumnezeul lui Israel, din timp nelimitat şi pînă într-un timp nelimitat. Amin şi Amin.“ (Psalm 41:13). Cu aceasta se încheie cea dintîi dintre cele cinci cărţi ale Psalmilor, versetul al 13-lea fiind o doxologie sau o formă de exprimare prin care i se atribuie sau i se aduce laudă lui Iehova Dumnezeu şi care corespunde doxologiei cu care se încheie fiecare dintre celelalte cărţi care urmează şi anume după Psalmii 72, 89, 106 şi 150.

[Notă de subsol]