Psalmii

Apreciezi tu faptul de a fi împreună cu servii lui Dumnezeu?

CUM te-ai simţi dacă ai fi împiedecat să ai legături cu fraţii tăi după spirit? Nu ai fi oare plin de dorinţa arzătoare de a participa împreună cu ei la închinare?

Psalmul 42 ne descrie situaţia unui levit, a unui bărbăt dintre descendenţii lui Core, care se afla în exil. Cuvintele sale inspirate ne pot fi de mare folos în vederea menţinerii unei înalte aprecieri faţă de societatea tovăraşilor de credinţă şi faţă de necesitatea răbdării în împrejurări nefavorabile.

Psalmistul a declarat: „Cum tînjeşte ciuta după şuvoaiele de apă aşa tînjeşte sufletul meu după tine, o, Dumnezeul meu. Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu. Cînd voi ajunge să mă înfăţişez înaintea lui Dumnezeu?“ (Psalmii 42:1, 2). O ciută sau o cerboaică nu poate supravieţui mult timp fără apă. Aceasta făptură va căuta lichidul sau băutura suştinătoare de viaţă chiar cu riscul de a se expune atacului animalelor de pradă. Ca şi ciuta care tînjeşte mult după apă, şi psalmistul tînjeşte după Iehova.

Într-un ţinut uscat în care vegetaţia se usucă repede în cursul anotimpului fără ploi, apa este foarte preţioasă şi nu se găseşte lesne. Iată de ce vorbeşte psalmistul despre sine spunînd că însetează după Cel Atotputernic. Fiind lipsit de privilegiul de a se duce la sanctuar, el întreabă cînd va ajunge să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu.

Cînd îngrădirile datorate persecuţiei îl împiedică pe cineva să se bucure de societatea tovarăşilor săi de credinţă, lucrul acesta poate fi foarte deprimant. Versetul 3 al Psalmului 42 arată că exilul levitului l-a afectat pe acesta din punct de vedere emoţional. Astfel citim: „Lacrimele mele mi-au devenit hrana zi şi noapte, pe cînd ei îmi spun cît e ziua de lungă: Unde e Dumnezeul tău?“ Din cauza situaţiei nefavorabile în care se găsea, psalmistul era atît de mîhnit încît îşi pierduse apetitul. Astfel hrană îi erau propriile lacrimi. Zi şi noapte îi şiroiau lacrimile pe obraji şi în jurul gurii. Batjocoritorii ziceau: „Unde e Dumnezeul tău?“ Cu alte cuvinte, ei întrebau: De ce nu îţi ajută Dumnezeul în care te încrezi? Această bătaie de joc adăuga şi mai mult la durerea psalmistului.

Cum a căutat el să se autoîncurajeze, ca să nu fie copleşit de pre multă mîhnire? El continuă astfel: „Îmi voi aduce aminte de aceste lucruri, şi îmi voi vărsa sufletul înăuntrul meu. Căci eu treceam împreună cu mulţimile, mergeam încet în fruntea lor spre casa lui Dumnezeu, dînd glas unui strigăt de bucurie şi exprimînd mulţumiri împreună cu mulţimea ce ţinea o sărbătoare. De ce eşti deznădăjduit, o suflete al meu şi de ce eşti tulburat înăuntrul meu? Aşteaptă–l pe Dumnezeu căci eu totuşi îl voi lăuda ca pe marea salvare a făpturii mele. O, Dumnezeul meu, înăuntrul meu sufletul îmi este deznădăjduit ... Iată de ce îmi aduc aminte de tine din ţara Iordanului şi de pe culmile Hermonului, de pe muntele cel mic.“ — Psalmii 42:4–6.

Observaţi că psalmistul medit la trecut, la vremea cînd nu se afla în exil. El îşi varsă sufletul, însăşi fiinţa să, cu o mare intensitate a sentimentelor şi dă expresie bucuriilor sale de odinioară. Acest levit evocă obiceiul din ţara sa natală potrivit căruia el, în asociere cu compatrioţii săi israeliţi, mergeau la sanctuarul lui Iehova, pentru a-şi ţine sărbătorile. Ce bucurie şi ce puternic sentiment de recunoştinţă simţea atunci!

Iniţial, această meditare la trecut nu-i aduce nici o mîngîiere psalmistului, ci doar îi accentuează şi mai mult durerea, gîndindu-se cît de mult îi lipsesc acele lucruri. El se întreabă de ce este atît de tulburat înăuntrul său, şi atît de deprimat. Însă gîndurile sale cu privire la trecut îl face conştient cu privire la Dumnezeul său. În aceasta stă mîngîierea sa. În felul acesta el se autoîncurajează să aştepte cu răbdare ca Iehova să acţioneze. Psalmistul nu permite ca împrejurările nefavorabile să-i întunece convingerea că Iehova, exact la vreme, îi va veni în ajutor, dîndu-i astfel psalmistului posibilitatea de a-i aduce laude Celui Preaînalt pentru marea salvare sau eliberare efectuată de el. Cu toate că se află departe de aria templului şi anume probabil pe undeva prin Muntele Hermon cu vîrfurile sale, psalmistul şi-a adus totuşi aminte de Iehova.

Dacă tu însuţi, cititorule, eşti descurajat din pricina împrejurărilor nefavorabile, procedează la fel ca psalmistul. Adu-ţi aminte că Iehova nu-i va părăsi pe servii săi. El îţi va veni în ajutor. Însă poate tu resimţi totuşi profund efectele nefavorabile ale încercărilor prin care ai trecut. Aceasta nu înseamnă că ţi-ai pierdut credinţa. În ciuda încrederii psalmistului că Iehova va veni să-l izbăvească, el încă tot mai simţea o durere profundă, căci tot ce îl înconjura în zona exilului său, înseşi frumuseţile locurilor, îi aduceau aminte de trista situaţie în care se afla! Astfel citim: „Un adînc de apă cheamă alt adînc de apă la sunetul volburilor tale [de apă]. Toate talazurile tale şi toate valurile tale au trecut peste mine.“ — Psalmii 42:7.

Aceste cuvinte pot constitui o descriere a aceea ce se întîmplă atunci cînd se topesc zăpezile de pe Muntele Hermon. Se produc înspăimîntătoare căderi de apă, iar acestea curg în rîul Iordan, făcîndu-l să se umfle. Un val pare a-i vorbi altui val. Această impresionantă manifestare de putere îi aminteşte psalmistului de faptul că este copleşit de necazuri, ca şi cum ar fi înghiţit de o revărsare.

Apoi el îşi exprimă din nou încrederea pe Cel Preaînalt, spunînd: „Ziua Iehova va dispune de bunătatea sa iubitoare, iar noaptea cîntarea sa va fi cu mine; rugăciunea va fi [adresată] Dumnezeului vieţii mele“ (Psalmii 42:8). Levitul corahit (din familia lui Core) nu se îndoieşte că Iehova îşi va exprima bunătatea iubitoare sau compasiunea sa activă faţă de el, aducîndu-i alinare. El va fi făcut în stare să îl laude pe Iehova prin cîntări şi să-i aducă rugăciuni de mulţumire.

Dar psalmistul încă tot nu se poate sustrage gîndurilor referitoare la situaţia sa nefericită din prezent. El continuă astfel: „Îi voi spune lui Dumnezeu, stîncii mele: De ce m-ai uitat? De ce umblu trist din cauza apăsării duşmanului? Cei care îmi arată duşmănie m-au insultat cu [acţiuni] criminale împotriva oaselor mele în timp ce îmi spun cît e ziua de lungă: Unde e Dumnezeul tău? De ce eşti deznădăjduit, o, suflete al meu, şi de ce eşti tulburat înăuntrul meu?“ — Psalmii 42:9–11a.

Cu toate că psalmistul îl privea pe Iehova drept o stîncă puternică la care cineva urmărit de duşmani poate afla siguranţă, el întreabă, totuşi, de ce pare a fi părăsit. Da, Cel Preaînalt a permis ca psalmistul să fie mîhnit sau deprimat în continuare, pe cînd duşmanii săltau de bucuria triumfului. Psalmistul vorbeşte despre sine ca fiind insultat într-un fel odios. Aşa de gravă era batjocura ce i se adusese încît putea fi asemănată cu [acţiuni] criminale împotriva oaselor psalmistului sau chiar împotriva întregii sale alcătuiri. În consecinţă, el pune din nou întrebarea de ce este atît de mîhnit. El însă nu este şovăielnic în credinţă, căci conchide astfel: „Aşteaptă–l pe Dumnezeu, căci eu îl voi lăuda totuşi ca marea salvare a făpturii mele şi ca Dumnezeul meu.“ — Psalmii 42:11b.

Indiferent ce ni s-ar putea întîmpla, noi, ca şi psalmistul, trebuie să privim încontinuu spre Iehova Dumnezeu după ajutor. Noi trebuie să apreciem, de asemenea, orice asociere spirituală de care ne putem bucura împreună cu alţii.