Cum a căutat el să se autoîncurajeze, ca să nu fie copleşit de pre multă mîhnire? El continuă astfel: „Îmi voi aduce aminte de aceste lucruri, şi îmi voi vărsa sufletul înăuntrul meu. Căci eu treceam împreună cu mulţimile, mergeam încet în fruntea lor spre casa lui Dumnezeu, dînd glas unui strigăt de bucurie şi exprimînd mulţumiri împreună cu mulţimea ce ţinea o sărbătoare. De ce eşti deznădăjduit, o suflete al meu şi de ce eşti tulburat înăuntrul meu? Aşteaptă–l pe Dumnezeu căci eu totuşi îl voi lăuda ca pe marea salvare a făpturii mele. O, Dumnezeul meu, înăuntrul meu sufletul îmi este deznădăjduit ... Iată de ce îmi aduc aminte de tine din ţara Iordanului şi de pe culmile Hermonului, de pe muntele cel mic.“ — Psalmii 42:4–6.

Iniţial, această meditare la trecut nu-i aduce nici o mîngîiere psalmistului, ci doar îi accentuează şi mai mult durerea, gîndindu-se cît de mult îi lipsesc acele lucruri. El se întreabă de ce este atît de tulburat înăuntrul său, şi atît de deprimat. Însă gîndurile sale cu privire la trecut îl face conştient cu privire la Dumnezeul său. În aceasta stă mîngîierea sa. În felul acesta el se autoîncurajează să aştepte cu răbdare ca Iehova să acţioneze. Psalmistul nu permite ca împrejurările nefavorabile să-i întunece convingerea că Iehova, exact la vreme, îi va veni în ajutor, dîndu-i astfel psalmistului posibilitatea de a-i aduce laude Celui Preaînalt pentru marea salvare sau eliberare efectuată de el. Cu toate că se află departe de aria templului şi anume probabil pe undeva prin Muntele Hermon cu vîrfurile sale, psalmistul şi-a adus totuşi aminte de Iehova.