Capitolul şase

O relatare antică despre creaţie — Puteţi avea încredere în ea?

„CINE ştie să spună de unde au apărut toate lucrurile şi cum a avut loc procesul creării?“ Această întrebare se găseşte în poemul „Cântecul creaţiei“. Compus în sanscrită cu mai bine de 3 000 de ani în urmă, poemul face parte din Rig-Veda, o carte sacră hindusă. Poetul punea la îndoială chiar şi faptul că numeroşii zei hinduşi puteau şti „cum a avut loc procesul creării“, întrucât „zeii înşişi sunt mai tineri decât creaţia“. — Sublinierea noastră.

Scrieri babiloniene şi egiptene conţin mituri despre naşterea zeilor acelor popoare într-un univers deja existent. Totuşi, demn de remarcat este faptul că acele mituri nu au putut spune cum a apărut universul. Cu toate acestea, veţi descoperi că există o relatare despre creaţie diferită. Această relatare deosebită, Biblia, începe cu următoarele cuvinte: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul“. — Geneza 1:1.

Aceste cuvinte simple şi sugestive au fost scrise de Moise cu aproximativ 3 500 de ani în urmă. Ele îndreaptă atenţia spre un Creator, Dumnezeu, care transcende universul material, întrucât el l-a făcut şi, prin urmare, există dinainte de apariţia acestuia. Aceeaşi carte învaţă că „Dumnezeu este Spirit“, ceea ce înseamnă că el există într-o formă invizibilă ochilor noştri (Ioan 4:24, NW). O asemenea entitate poate fi, probabil, mai bine înţeleasă astăzi, întrucât oamenii de ştiinţă au descris puternicele stele neutronice şi găurile negre din spaţiu, acestea fiind invizibile şi putând fi detectate pe baza efectelor lor.

În mod semnificativ, Biblia oferă următoarele informaţii: „Există corpuri cereşti şi corpuri pământeşti; dar gloria corpurilor cereşti este de un fel, iar gloria corpurilor pământeşti este de un fel diferit“ (1 Corinteni 15:40, 44, NW). Prin corpuri cereşti nu se înţelege materia cosmică invizibilă studiată de astronomi. „Corpurile cereşti“ menţionate aici sunt corpuri spirituale inteligente. „Dar cine, în afară de Creator, are un corp spiritual“, vă întrebaţi probabil?

Creaturile cereşti invizibile

Potrivit relatării biblice, domeniul vizibil nu a fost primul lucru creat. Această relatare antică despre creaţie consemnează faptul că prima operă de creaţie a constat în aducerea în existenţă a altei persoane spirituale, şi anume, Fiul întâi-născut. El a fost „Cel întâi-născut peste toată creaţia“ sau „începutul creaţiei lui Dumnezeu“ (Coloseni 1:15; Apocalipsa 3:14). Această primă creatură era unică.

El a fost prima operă de creaţie pe care Dumnezeu a făcut-o în mod direct şi a înzestrat-o cu o mare înţelepciune. De fapt, un scriitor de mai târziu, un rege vestit pentru înţelepciunea lui, l-a numit pe acest Fiu „maestrul“ care a luat parte la toate lucrările de creaţie ulterioare (Proverbele 8:22, 30; vezi şi Evrei 1:1, 2). Despre el, un învăţător din secolul întâi pe nume Pavel a scris: „Prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute“. — Coloseni 1:16; compară cu Ioan 1:1–3.

Ce sunt lucrurile nevăzute din ceruri pe care Creatorul le-a adus în existenţă prin intermediul acestui Fiu? În timp ce astronomii vorbesc de existenţa a miliarde de stele şi găuri negre invizibile, Biblia menţionează aici sute de milioane de creaturi spirituale, care au corpuri spirituale. „De ce a creat Dumnezeu aceste fiinţe invizibile inteligente?“, ar putea întreba unii.

Întocmai cum în urma unui studiu al universului se pot găsi răspunsuri la unele întrebări referitoare la Cauza acestuia, un studiu al Bibliei ne poate furniza informaţii importante despre Autorul ei. De exemplu, Biblia ne spune că el este „fericitul Dumnezeu“, ale cărui intenţii şi acţiuni reflectă iubire (1 Timotei 1:11; 1 Ioan 4:8). Aşadar, în mod logic, putem trage concluzia că Dumnezeu a dorit să fie în compania altor persoane spirituale inteligente, care, de asemenea, să se poată bucura de viaţă. Fiecare creatură spirituală urma să îndeplinească o muncă satisfăcătoare în folosul celorlalte creaturi spirituale şi avea să contribuie la îndeplinirea scopului Creatorului.

Nimic nu sugerează că aceste creaturi spirituale trebuiau să fie asemenea unor roboţi în ce priveşte supunerea lor faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă, el le-a înzestrat cu inteligenţă şi cu libertate de acţiune. Relatările biblice indică faptul că Dumnezeu încurajează libertatea de gândire şi de acţiune, convins fiind că această libertate nu constituie o ameninţare permanentă la adresa păcii şi a armoniei din univers. Folosind numele propriu al Creatorului, aşa cum apare în Biblia ebraică, Pavel a scris: „Acum Iehova este Spiritul; şi unde este spiritul lui Iehova, acolo este libertate“. — 2 Corinteni 3:17, NW.

Lucrurile vizibile din ceruri

Care sunt lucrurile vizibile pe care Dumnezeu le-a creat prin intermediul Fiului său întâi-născut? Printre ele se numără soarele nostru şi toate celelalte miliarde de stele şi elemente care alcătuiesc universul. Ne ajută oare Biblia să ne formăm o idee despre modul în care a adus Dumnezeu în existenţă toate acestea din nimic? Să vedem acest lucru examinând Biblia în lumina ştiinţei moderne.

În secolul al XVIII-lea, savantul Antoine-Laurent Lavoisier a studiat greutatea materiei. El a observat că, după producerea unei reacţii chimice, masa substanţei obţinute este egală cu suma maselor substanţelor care au intrat în reacţie. De exemplu, dacă ardem hârtie în prezenţa oxigenului, masa cenuşii şi a gazelor rezultate este egală cu masa hârtiei dinainte de a fi arsă şi a oxigenului consumat. Lavoisier a propus elaborarea unei legi: „legea conservării masei sau a materiei“. În 1910, The Encyclopædia Britannica a dat următoarea explicaţie: „Materia nu poate fi nici creată, nici distrusă“. Afirmaţia părea logică, cel puţin la vremea aceea.

Cu toate acestea, explozia din 1945 a unei bombe atomice peste oraşul japonez Hiroshima a scos la iveală o carenţă a legii lui Lavoisier. În timpul unei asemenea explozii a unei mase supercritice de uraniu se formează substanţe diferite, însă suma maselor acestora este mai mică decât masa uraniului iniţial. De ce această pierdere? Deoarece o parte din masa uraniului se transformă într-o explozie puternică de energie.

O altă carenţă a legii lui Lavoisier referitoare la conservarea materiei a ieşit la iveală în 1952, odată cu explozia unui mecanism termonuclear (bomba cu hidrogen). În acea explozie, atomii de hidrogen s-au combinat formând heliu. Totuşi masa heliului rezultat a fost mai mică decât masa hidrogenului iniţial. O parte din masa hidrogenului s-a transformat într-o energie explozivă, rezultatul fiind o explozie mult mai distrugătoare decât cea produsă de bomba lansată asupra Hiroshimei.

Aşa cum au demonstrat aceste explozii, o cantitate mică de materie echivalează cu o enormă cantitate de energie. Această relaţie dintre materie şi energie explică puterea soarelui, care contribuie la menţinerea vieţii şi a sănătăţii noastre. Care este această relaţie? Cu aproximativ 40 de ani înainte, în 1905, Einstein a dedus existenţa unei relaţii între materie şi energie. Mulţi cunosc ecuaţia lui: E=mc².a Imediat după ce Einstein a stabilit această relaţie, oamenii de ştiinţă au putut să explice de ce soarele continuă să strălucească de miliarde de ani. În interiorul soarelui au loc încontinuu reacţii termonucleare. Astfel, în fiecare secundă, soarele transformă circa 564 de milioane de tone de hidrogen în 560 de milioane de tone de heliu. Aceasta înseamnă că aproximativ 4 milioane de tone de substanţă sunt transformate în energie solară, din care o infimă parte ajunge pe pământ şi întreţine viaţa.

Semnificativ este faptul că şi procesul invers este posibil. „Energia se transformă în materie când particulele subatomice se ciocnesc cu viteze mari, creând noi particule mai grele“, explică The World Book Encyclopedia. Oamenii de ştiinţă au realizat acest proces la scară redusă, folosind maşini uriaşe numite acceleratoare de particule, în care particulele subatomice se ciocnesc cu viteze fabuloase, dând naştere la materie. „Noi repetăm unul dintre miracolele universului: transformarea energiei în materie“, a explicat fizicianul dr. Carlo Rubbia, laureat al Premiului Nobel.

„Aşa este, dar ce legătură există între aceste informaţii şi relatarea despre creaţie din Biblie?“, ar putea întreba cineva. Biblia nu este în sine un manual ştiinţific, totuşi ea s-a dovedit a fi o carte de actualitate şi în armonie cu faptele ştiinţifice. De la început până la sfârşit, Biblia îndreaptă atenţia asupra Celui care a creat întreaga materie din univers, cel mai mare Savant (Neemia 9:6; Faptele 4:24; Apocalipsa 4:11). În plus, ea arată în mod clar care este relaţia dintre energie şi materie.

De exemplu, Biblia le face cititorilor următoarea invitaţie: „Ridicaţi-vă ochii în sus şi vedeţi. Cine a creat aceste lucruri? Este Acela care face să iasă armata lor după număr, care le cheamă pe toate pe nume. Datorită abundenţei energiei dinamice, el fiind şi viguros în putere, nici unul dintre ele nu lipseşte“ (Isaia 40:26, NW). Da, Biblia spune că o sursă de energie dinamică extraordinar de mare — Creatorul — a determinat apariţia universului material. Această afirmaţie concordă în totalitate cu tehnologia modernă. Chiar şi numai pentru acest motiv, relatarea biblică despre creaţie merită respectul nostru profund.

După ce a creat în ceruri atât lucruri invizibile, cât şi lucruri vizibile, Creatorul şi Fiul său unic-născut şi-au îndreptat atenţia asupra pământului. Cum a apărut acesta? Varietatea de elemente chimice care alcătuiesc planeta noastră ar fi putut fi produsă în mod direct prin transformarea energiei dinamice nelimitate a lui Dumnezeu în materie, proces pe care fizicienii din zilele noastre îl consideră posibil. Sau, potrivit părerii multor oameni de ştiinţă, pământul s-ar fi putut forma din materia rezultată în urma exploziei unei supernove. Totuşi, cine poate şti dacă ar fi putut fi o combinare de metode, a metodelor pe care tocmai le-am menţionat şi a altor metode pe care oamenii de ştiinţă nu le-au descoperit încă? Indiferent care a fost mecanismul creării, important este că Creatorul este Sursa dinamică a elementelor care alcătuiesc planeta noastră, inclusiv toate mineralele care ne sunt indispensabile.

Putem înţelege că procesul de întemeiere a pământului a presupus mult mai mult decât furnizarea tuturor elementelor în proporţii exacte. Dimensiunile pământului, mişcarea lui de rotaţie şi distanţa faţă de soare, precum şi înclinaţia axei lui şi forma aproape circulară a orbitei pe care se deplasează în jurul soarelui trebuiau, de asemenea, să fie exacte — aşa cum şi sunt. În mod clar, Creatorul a creat cicluri naturale, datorită cărora planeta noastră poate să întreţină o abundenţă de viaţă. Avem toate motivele să fim uluiţi de aceste lucruri. Dar imaginaţi-vă reacţia fiilor spirituali cereşti în timp ce asistau la procesul creării pământului şi a vieţii de pe el! O carte a Bibliei spune că ei „scoteau împreună strigăte de bucurie“ şi „strigau aplaudând“. — Iov 38:4, 7, NW.

Înţelegerea capitolului 1 din Geneza

Primul capitol al Bibliei ne furnizează câteva detalii cu privire la unele acţiuni importante întreprinse de Dumnezeu pentru a pregăti pământul ca să fie stăpânit de om. Acest capitol nu ne furnizează toate detaliile; în timp ce îl citim, nu ar trebui să ne neliniştească gândul că acesta omite detalii pe care cititorii din vechime oricum nu le-ar fi înţeles. De exemplu, când Moise a scris acest capitol, el nu a vorbit despre alge şi bacterii microscopice. Aceste forme de viaţă au fost văzute pentru prima dată de om după inventarea microscopului, în secolul al XVI-lea. Moise nu a vorbit în mod concret nici despre dinozauri, a căror existenţă a fost stabilită prin deducţie în secolul al XIX-lea, pe baza fosilelor găsite. Însă Moise a fost inspirat să folosească cuvinte care puteau fi înţelese de către oamenii din zilele lui — iar aceste cuvinte transmiteau informaţii exacte despre crearea pământului.

În timp ce citiţi capitolul 1 din Geneza, începând cu versetul 3, veţi remarca faptul că acest capitol este împărţit în şase „zile“ de creare. Unii susţin că acestea au fost zile literale de 24 de ore, ceea ce ar însemna că întregul univers şi viaţa de pe pământ au fost create în mai puţin de o săptămână! Totuşi, puteţi descoperi cu uşurinţă faptul că Biblia nu învaţă acest lucru. Cartea Geneza a fost scrisă în ebraică. În această limbă, termenul „zi“ desemnează o perioadă de timp. Poate fi vorba fie de o perioadă de timp foarte lungă, fie de o zi literală de 24 de ore. Chiar şi în Geneza, despre toate cele şase „zile“ se vorbeşte ca despre o perioadă de timp foarte lungă — „ziua în care Iehova a făcut pământul şi cerul“ (Geneza 2:4, NW; compară cu 2 Petru 3:8). Cert este că Biblia dezvăluie faptul că „zilele“, sau erele de creare, sunt formate din mii de ani.

O persoană poate să înţeleagă acest lucru din ceea ce spune Biblia referitor la a şaptea „zi“. Pentru fiecare dintre primele şase „zile“, relatarea se încheie cu cuvintele: „A fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi“ şi aşa mai departe. Totuşi, aceste cuvinte nu le veţi găsi în încheierea relatării despre a şaptea „zi“. În plus, în secolul întâi e.n., după aproximativ 4 000 de ani de istorie, Biblia a arătat că cea de-a şaptea „zi“ de odihnă continuă (Evrei 4:4–6). Aşadar, cea de-a şaptea „zi“ reprezintă o perioadă formată din mii de ani, de unde putem deduce în mod logic că la fel stau lucrurile şi cu primele şase „zile“.

Prima şi a patra „zi“

După cât se pare, pământul a fost aşezat pe orbita lui în jurul soarelui ca glob acoperit cu apă înainte de începerea celor şase „zile“, sau perioade, în care s-au efectuat lucrări de creare deosebite. „Pe suprafaţa talazurilor adâncului era întuneric“ (Geneza 1:2, NW). În acel moment de început, ceva — probabil un amestec de vapori de apă, gaze şi cenuşă vulcanică — a împiedicat lumina soarelui să ajungă pe suprafaţa pământului. Biblia descrie prima perioadă de creare astfel: „Dumnezeu a zis: «Să fie lumină»; şi lumina a venit treptat în existenţă“, sau a ajuns pe suprafaţa pământului. — Geneza 1:3, în traducerea lui J. W. Watts.

Expresia „a venit treptat“ arată cu exactitate că aici a fost folosită o formă a unui verb ebraic care exprimă o acţiune progresivă, desfăşurată în timp. Oricine ştie să citească în limba ebraică poate întâlni această formă verbală de aproximativ 40 de ori în Geneza, capitolul 1, ea fiind o cheie a înţelegerii capitolului. Ceea ce Dumnezeu începea în aşa-zisa seară a unei perioade de creare, sau ere, devenea treptat clar, sau vizibil, după dimineaţa „zilei“ respective.b De asemenea, ceea ce era început într-o perioadă nu trebuia să fie complet terminat când începea următoarea perioadă. Să exemplificăm acest lucru: Lumina a început să apară treptat în prima „zi“, totuşi soarele, luna şi stelele au putut fi văzute de-abia în a patra perioadă de creare. — Geneza 1:14–19.

A doua şi a treia „zi“

Înainte ca Creatorul să facă să apară uscatul în a treia „zi“ de creare, el a ridicat o parte din ape. Drept rezultat, pământul a fost înconjurat de un strat de vapori de apă.c Relatarea antică nu descrie mecanismele folosite, şi nici nu este nevoie de acest lucru. Însă Biblia îndreaptă atenţia asupra întinderii dintre apele de deasupra şi cele de pe suprafaţa pământului. Ea o numeşte cer. Chiar şi astăzi, oamenii folosesc acest termen cu privire la atmosferă, locul unde zboară păsările şi avioanele. La momentul potrivit, Dumnezeu a umplut această atmosferă cu un amestec de gaze indispensabile vieţii.

Totuşi, în timpul „zilelor“ de creare, nivelul apelor a scăzut, astfel încât a apărut uscatul. Folosind, probabil, forţele geologice care şi acum determină deplasarea plăcilor tectonice ale pământului, se pare că Dumnezeu a împins în sus dorsalele suboceanice pentru a forma continente. În urma acestui proces, deasupra nivelului apei s-a format uscatul, iar dedesubt, bazinele oceanice adânci, pe care acum oceanografii le marchează pe hărţi şi le studiază cu pasiune (compară cu Psalmul 104:8, 9). După formarea uscatului a avut loc un alt eveniment extraordinar. Astfel putem citi următoarele: „Şi Dumnezeu a zis: «Pământul să producă vegetaţie, plante cu sămânţă, pomi roditori care să facă rod după specia lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.» Şi aşa a fost“. — Geneza 1:11.

Aşa cum s-a arătat în capitolul precedent, „Lucrarea — Ce ne dezvăluie ea?“, fotosinteza este un proces vital pentru plante. O celulă vegetală verde conţine un anumit număr de structuri mai mici numite cloroplaste, care îşi iau energia necesară din lumina solară. „Aceste uzine microscopice, se explică în cartea Planet Earth (Planeta noastră), produc glucide şi granule de amidon . . . Nici un om nu a proiectat vreodată o uzină mai eficientă, sau ale cărei produse să aibă o mai mare căutare, decât un cloroplast.“

Într-adevăr, mai târziu, viaţa animalelor avea să depindă de cloroplaste. De asemenea, fără vegetaţie verde, atmosfera pământului ar avea un conţinut excesiv de dioxid de carbon, iar noi am muri din cauza căldurii şi a lipsei de oxigen. Unii specialişti dau explicaţii surprinzătoare cu privire la dezvoltarea vieţii dependente de fotosinteză. De exemplu, ei spun că, atunci când hrana organismelor unicelulare acvatice s-a terminat, „câteva celule-pionier au găsit, în cele din urmă, o soluţie. Fotosinteza“. Dar aşa au stat într-adevăr lucrurile? Fotosinteza este un proces atât de complex, încât oamenii de ştiinţă încearcă şi acum să-i afle secretele. Credeţi că formele de viaţă cu reproducere asexuată care depind de fotosinteză au apărut într-un mod inexplicabil şi spontan? Sau consideraţi că este mult mai raţional să credeţi că acestea sunt rezultatul unui act de creare inteligent şi intenţionat, după cum relatează Geneza?

Noile varietăţi de plante nu au încetat, probabil, să apară în a treia „zi“ de creare. Acest proces ar fi putut continua până în a şasea „zi“, când Creatorul „a sădit o grădină în Eden“ şi „a făcut să crească din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni de mâncare“ (Geneza 2:8, 9). Şi, aşa cum se menţionează, atmosfera pământului trebuie să fi devenit mai curată în „ziua“ a patra, astfel încât planeta noastră a primit mai multă lumină de la soare şi de la alte corpuri cereşti.

A cincea şi a şasea „zi“

În a cincea „zi“ de creare, Creatorul a umplut oceanele şi atmosfera cu o nouă formă de viaţă — „suflete vii“ —, diferită de plante. Este interesant faptul că biologii menţionează, printre altele, regnul vegetal şi regnul animal, pe care le împart în subclase. Termenul ebraic tradus prin „suflet“ se referă la „o fiinţă care respiră“. Biblia spune, de asemenea, că „sufletele vii“ au sânge. Aşadar, putem trage concluzia că creaturile care au atât un aparat respirator, cât şi un sistem circulator — vieţuitoarele marine şi păsările, care respiră — au început să apară în a cincea perioadă de creare. — Geneza 1:20, NW; 9:3, 4.

În a şasea „zi“, Dumnezeu a acordat o şi mai mare atenţie pământului. El a creat animale „domestice“ şi animale „sălbatice“, acestea fiind denumiri semnificative în momentul când Moise şi-a aşternut în scris relatarea (Geneza 1:24, NW). Aşadar, mamiferele terestre au fost create în cea de-a şasea perioadă de creare. Dar ce putem spune despre oameni?

Relatarea antică ne spune că, în cele din urmă, Creatorul a dorit să creeze pe pământ o formă de viaţă cu adevărat unică. El i-a spus Fiului său ceresc: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ“ (Geneza 1:26). Aşadar, omul avea să fie o reflectare a imaginii spirituale a Făuritorului său, manifestând calităţile Acestuia. În plus, omul urma să acumuleze un bagaj uriaş de cunoştinţe. Astfel, oamenii puteau să aibă o inteligenţă superioară celei a oricărui animal. De asemenea, spre deosebire de animale, omul a fost creat cu capacitatea de a acţiona potrivit liberului arbitru cu care a fost înzestrat, nefiind condus în primul rând de instinct.

În ultimii ani, oamenii de ştiinţă au făcut cercetări amănunţite asupra genelor umane. Comparând modelele genetice umane de pe tot pământul, ei au găsit dovezi evidente ale faptului că toţi oamenii au un strămoş comun, existând o sursă comună de ADN pentru toţi oamenii care au trăit vreodată, inclusiv pentru fiecare dintre noi. În 1988, revista Newsweek a prezentat aceste descoperiri într-un articol intitulat „În căutarea lui Adam şi a Evei“. Subiectul acelor studii l-a constituit un anumit tip de ADN mitocondrial, material genetic transmis numai de femeie. În 1995, rapoartele referitoare la ADN-ul masculin îndreptau atenţia asupra aceleiaşi concluzii, şi anume, că „a existat un «Adam» ancestral, al cărui material genetic pe cromozom [Y] se întâlneşte la fiecare om de pe pământ“, aşa cum s-a arătat în revista Time. Indiferent că aceste descoperiri sunt sau nu exacte în cele mai mici detalii, ele demonstrează că evenimentele istorice consemnate în Geneza prezintă un grad înalt de credibilitate, fiind înfăptuite de Acela care era prezent atunci.

Ce moment important a fost acela când Dumnezeu a pus împreună câteva dintre elementele pământului pentru a-l alcătui pe primul său fiu uman, pe care l-a numit Adam (Luca 3:38)! Relatarea istorică ne spune că Creatorul pământului şi al vieţii de pe el l-a aşezat pe omul pe care l-a făcut într-un loc asemănător unei grădini, „ca s-o lucreze şi s-o păzească“ (Geneza 2:15). În acel timp, Creatorul se poate să fi creat şi alte specii de animale. Biblia spune: „Dumnezeu făcuse din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele“ (Geneza 2:19). Biblia nu lasă deloc să se înţeleagă că primul om, Adam, a fost doar un personaj mitic. Dimpotrivă, el a fost o persoană reală — un om înzestrat cu gândire şi cu sentimente — care găsea bucurie în faptul de a munci în acea locuinţă paradiziacă. În fiecare zi, el învăţa tot mai multe lucruri despre ce făcuse Creatorul şi despre cum era Acesta — calităţile şi personalitatea lui.

Apoi, după o perioadă de timp nespecificată, Dumnezeu a creat prima femeie, pentru a fi soţia lui Adam. Ulterior, Dumnezeu a făcut ca viaţa lor să aibă un scop mai nobil, dându-le următoarea însărcinare importantă: „Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Geneza 1:27, 28). Nimic nu poate schimba acest scop declarat al Creatorului, şi anume, ca întregul pământ să devină un paradis plin cu oameni fericiţi, care să trăiască în pace unii cu alţii şi cu animalele.

Universul material, inclusiv planeta noastră şi viaţa de pe ea, mărturiseşte în mod clar despre înţelepciunea lui Dumnezeu. Aşadar, datorită acestei înţelepciuni, el a putut, evident, să prevadă faptul că, la un moment dat, unii oameni puteau alege să acţioneze într-un mod independent şi rebel, în pofida faptului că el este Creatorul şi Dătătorul Vieţii. Această atitudine de răzvrătire putea să distrugă măreaţa operă de construire a unui paradis global. Relatarea spune că Dumnezeu le-a pus în faţă lui Adam şi Evei un test simplu, test care avea să le reamintească faptul că trebuiau să asculte. Potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, neascultarea urma să aibă drept consecinţă pierderea vieţii pe care el le-o dăduse. Prevenindu-i pe primii noştri strămoşi cu privire la urmarea unei căi greşite care avea să influenţeze fericirea întregii familii umane, Creatorul a dat dovadă de grijă. — Geneza 2:16, 17.

La sfârşitul celei de-a şasea „zile“, Creatorul a făcut tot ceea ce era necesar pentru a-şi duce la îndeplinire scopul. Pe bună dreptate, el a putut spune că toate lucrurile făcute de el erau „foarte bune“ (Geneza 1:31). În acest moment, Biblia introduce o altă perioadă de timp importantă, spunând că „în ziua a şaptea [Dumnezeu] S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse“ (Geneza 2:2). Dacă Creatorul „nu se epuizează, nici nu oboseşte“, de ce se spune despre el că s-a odihnit (Isaia 40:28, NW)? Această expresie arată că el a încetat să mai creeze lucruri materiale; în plus, el se odihneşte ştiind că nimic, nici măcar un act de răzvrătire în cer sau pe pământ, nu poate zădărnici îndeplinirea scopului său măreţ. Plin de încredere, Dumnezeu a binecuvântat cea de-a şaptea „zi“ de creare. Prin urmare, creaturile inteligente loiale lui Dumnezeu — oamenii şi creaturile spirituale invizibile — pot fi sigure că, la sfârşitul celei de-a şaptea „zile“, în întregul univers vor domni pacea şi fericirea.

Puteţi avea încredere în relatarea Genezei?

Puteţi într-adevăr să daţi crezare acestei relatări despre creaţie şi perspectivelor pe care le oferă ea? După cum am observat, cercetările genetice moderne se îndreaptă spre concluzia menţionată de Biblie cu mult timp înainte. De asemenea, unii oameni de ştiinţă au remarcat ordinea în care sunt prezentate evenimentele în Geneza. De exemplu, renumitul geolog Wallace Pratt a spus: „Dacă mie, ca geolog, mi s-ar cere să explic pe scurt teoriile noastre moderne despre originea pământului şi despre dezvoltarea vieţii pe el unui simplu popor de păstori, asemenea triburilor cărora le-a fost adresată Cartea Geneza, nu aş reuşi să fac lucrul acesta decât dacă aş folosi cu minuţiozitate o mare parte din limbajul folosit în primul capitol al Genezei“. De asemenea, el a remarcat că ordinea evenimentelor descrise în Geneza referitoare la apariţia oceanelor, a uscatului, a vieţii marine, a păsărilor şi a mamiferelor corespunde, în esenţă, succesiunii principalelor diviziuni ale timpului geologic.

Gândiţi-vă la următorul lucru: De unde a aflat Moise — cu mii de ani în urmă — această ordine exactă, dacă sursa lui de informaţii nu a fost Creatorul şi Proiectantul însuşi?

Biblia afirmă că „prin credinţă înţelegem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, încât tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd“ (Evrei 11:3). Mulţi nu sunt dispuşi să accepte acest fapt, preferând să creadă în întâmplare sau în procese oarbe, în urma cărora se presupune că au apărut universul şi viaţa.d Totuşi, după cum am văzut, motivele pentru a crede că universul şi viaţa terestră — inclusiv viaţa noastră — provin de la o Cauză Primă inteligentă, de la un Creator, Dumnezeu, sunt multe şi variate.

Biblia recunoaşte în mod deschis că „credinţa nu este o posesie a tuturor oamenilor“ (2 Tesaloniceni 3:2, NW). Totuşi, credinţa nu este credulitate. Credinţa se bazează pe esenţă. În următorul capitol vom analiza alte motive valabile şi convingătoare, menite să vă ajute să înţelegeţi de ce putem avea încredere în Biblie şi în Marele Creator, care se interesează de noi în mod personal.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 86]

Discurile de praf, asemănătoare acestuia din galaxia NGC 4261, sunt o dovadă a existenţei puternicelor găuri negre, care nu se pot vedea. Biblia afirmă că într-un alt domeniu există creaturi puternice, dar care nu se pot vedea

[Legenda fotografiei de la pagina 89]

Experimentele susţin teoria ştiinţifică potrivit căreia masa poate fi transformată în energie, iar energia în masă

[Legenda fotografiei de la pagina 94]

Lucrările de creaţie din prima până în a treia „zi“ au făcut posibilă apariţia unei vegetaţii de o varietate uluitoare

[Legenda fotografiilor de la pagina 99]

Biblia descrie cu exactitate în termeni simpli apariţia succesivă a formelor de viaţă de pe pământ

[Legenda fotografiei de la pagina 101]

„Ca geolog . . . nu aş reuşi să fac lucrul acesta decât dacă aş folosi cu minuţiozitate o mare parte din limbajul folosit în primul capitol al Genezei.“ — Wallace Pratt