23. De ce trebuia „Mesia Conducătorul“ să moară, şi când avea să se întâmple aceasta?

²³ Ce trebuia să se realizeze pe parcursul celei de-a 70-a săptămâni? Gabriel a spus că perioada celor „şaptezeci de săptămâni“ fusese stabilită pentru a „înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veacurilor [pe timpuri indefinite, NW], pentru a pecetlui viziunea şi profeţia [profetul, NW] şi pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor“. Pentru ca aceste lucruri să se realizeze, „Mesia Conducătorul“ trebuia să moară. Când? Gabriel a spus: „După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit [tăiat, NW] şi nu va avea nimic. . . . El va încheia un legământ cu [trebuie să menţină în vigoare legământul pentru, NW] mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare“ (Daniel 9:26a, 27a). Momentul critic a fost „la jumătatea săptămânii“, adică la jumătatea ultimei săptămâni de ani.

24, 25. a) Potrivit celor profeţite, când a murit Cristos, şi la ce anume au pus capăt moartea şi învierea lui? b) Ce perspectivă a deschis moartea lui Isus?

²⁴ Ministerul public al lui Isus Cristos a început în a doua jumătate a anului 29 e.n. şi a durat trei ani şi jumătate. Aşa cum fusese profeţit, la începutul anului 33 e.n., Cristos a fost „tăiat“ când a murit pe un stâlp de tortură, dându-şi viaţa umană ca răscumpărare pentru omenire (Isaia 53:8; Matei 20:28). Necesitatea de a aduce jertfele de animale şi darurile de mâncare cerute de Lege a încetat când înviatul Isus i-a prezentat lui Dumnezeu, în cer, valoarea vieţii sale umane depuse ca jertfă. Deşi preoţii evrei au continuat să aducă ofrande până în anul 70 e.n., când templul din Ierusalim a fost distrus, aceste jertfe nu mai erau acceptate de Dumnezeu. Ele fuseseră înlocuite cu o jertfă mai bună, o jertfă care nu trebuia să fie înnoită. Apostolul Pavel a scris: „[Cristos] a adus [pentru totdeauna, NW] o singură jertfă pentru păcate . . . Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi“. — Evrei 10:12, 14.

26. a) Deşi legământul Legii fusese înlăturat, ce legământ a fost ‘menţinut în vigoare timp de o săptămână’? b) Ce s-a întâmplat la sfârşitul celei de-a 70-a săptămâni?

²⁶ În felul acesta, în 33 e.n., Iehova a înlăturat legământul Legii prin intermediul morţii lui Cristos. Dar, de ce s-a putut spune că Mesia „trebuie să menţină în vigoare legământul pentru mulţi, timp de o săptămână“? Pentru că el a păstrat în vigoare legământul Avraamic. Până la sfârşitul celei de-a 70-a săptămâni, Dumnezeu a acordat descendenţilor evrei ai lui Avraam binecuvântările care decurg din acest legământ. La finalul celor „şaptezeci de săptămâni“ de ani însă, în 36 e.n., apostolul Petru i-a predicat italianului devotat, Cornelius, celor din casa acestuia şi altor neevrei. Şi începând din acea zi, vestea bună a început să fie declarată oamenilor naţiunilor. — Faptele 3:25, 26; 10:1–48; Galateni 3:8, 9, 14.

29. Ce trebuia să se întâmple cu Ierusalimul reconstruit, şi de ce?

²⁹ Gabriel profeţise mai înainte că Ierusalimul avea să fie reconstruit. Acum el profeţeşte distrugerea oraşului reconstruit şi a templului lui, spunând: „Poporul unui prinţ care va veni va nimici cetatea şi sfântul locaş şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; până la sfârşit va fi război, o hotărâre de pustiire. . . . şi, pe aripa urâciunilor idoleşti, va veni unul care distruge, până ce prăpădul hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit“ (Daniel 9:26b, 27b). Deşi această pustiire urma să aibă loc după cele „şaptezeci de săptămâni“, ea avea să fie o consecinţă directă a evenimentelor de pe parcursul ultimei ‘săptămâni’, când evreii l-au respins şi l-au omorât pe Cristos. — Matei 23:37, 38.

30. Potrivit documentelor istorice, cum a fost dus la îndeplinire decretul dat de Marele Stăpân al Timpului?

³⁰ Documentele istorice arată că în 66 e.n., legiunile romane conduse de guvernatorul Siriei, Cestius Gallus, au înconjurat Ierusalimul. În pofida rezistenţei opuse de evrei, forţele romane, purtând drapele, sau stindarde idolatre, au pătruns în oraş şi au început să sape sub zidul dinspre nord al templului. Faptul că se aflau acolo a făcut din ele o ‘urâciune’ care putea cauza o pustiire completă (Matei 24:15, 16). În 70 e.n., romanii conduşi de generalul Titus au venit ca un „potop“ şi au pustiit oraşul şi templul din el. Nimic nu i-a putut opri, pentru că acest lucru fusese decretat, „hotărât“, de Dumnezeu. Marele Stăpân al Timpului, Iehova, îşi împlinise din nou cuvântul!