Capitolul paisprezece

Cei doi regi îşi schimbă identitatea

1, 2. a) Ce l-a determinat pe Antiochos IV să se supună cerinţelor Romei? b) Când a devenit Siria provincie romană?

MONARHUL sirian Antiochos IV invadează Egiptul şi se încoronează rege. La cererea regelui egiptean Ptolemeu VI, Roma îl trimite pe ambasadorul Caius Popillius Laenas în Egipt. Acesta duce cu el o flotă impresionantă şi ordine, din partea Senatului roman, potrivit cărora Antiochos IV trebuie să renunţe la poziţia de rege al Egiptului şi să se retragă din ţară. Regele sirian şi ambasadorul roman se întâlnesc faţă în faţă la Eleusis, o suburbie a Alexandriei. Antiochos IV cere timp pentru a-şi consulta consilierii, însă Laenas trasează un cerc în jurul regelui şi îi cere să răspundă înainte de a păşi în afara cercului. Umilit, Antiochos IV se supune cerinţelor Romei şi se întoarce în Siria în 168 î.e.n. Astfel ia sfârşit confruntarea dintre regele sirian al nordului şi regele egiptean al sudului.

² Întrucât Roma juca un rol hotărâtor în treburile Orientului Mijlociu, ea continuă să-şi exercite stăpânirea asupra Siriei. De aceea, chiar dacă după moartea lui Antiochos IV, survenită în 163 î.e.n., Siria este guvernată de alţi regi aparţinând dinastiei seleucide, aceştia nu ocupă poziţia de ‘rege al nordului’ (Daniel 11:15, NW). În cele din urmă, în 64 î.e.n., Siria devine provincie romană.

 3. Când şi cum a dobândit Roma supremaţia asupra Egiptului?

³ După moartea lui Antiochos IV, dinastia ptolemeică a Egiptului deţine în continuare poziţia de ‘rege al sudului’ timp de peste 130 de ani (Daniel 11:14). În timpul bătăliei de la Actium, din 31 î.e.n., conducătorul roman Octavian înfrânge forţele militare unite ale ultimei regine ptolemeice, Cleopatra VII, şi ale romanului Marcus Antonius, concubinul acesteia. În anul următor, după sinuciderea Cleopatrei, Egiptul devine şi el provincie romană şi încetează să mai joace rolul de rege al sudului. În anul 30 î.e.n., Roma deţine supremaţia atât asupra Siriei, cât şi asupra Egiptului. Ar trebui să ne aşteptăm acum ca alte guvernări să-şi asume rolurile de rege al nordului şi, respectiv, de rege al sudului?

UN REGE NOU TRIMITE „UN PERCEPTOR“

 4. De ce ar trebui să ne aşteptăm ca o altă entitate cu rol conducător să devină rege al nordului?

⁴ În primăvara anului 33 e.n., Isus Cristos le-a spus discipolilor săi: „Când veţi observa lucrul dezgustător care cauzează pustiire, despre care a vorbit profetul Daniel — stând într-un loc sfânt . . ., atunci cei din Iudeea să înceapă să fugă la munţi“ (Matei 24:15, 16, NW). Citând din Daniel 11:31, Isus şi-a avertizat continuatorii cu privire la un viitor ‘lucru dezgustător care cauzează pustiire’. Această profeţie referitoare la regele nordului a fost rostită la aproximativ 195 de ani de la moartea lui Antiochos IV, ultimul rege sirian care a avut acest rol. Cu siguranţă, o altă entitate cu rol conducător avea să devină rege al nordului. Care urma să fie această entitate?

 5. Cine s-a ridicat ca rege al nordului, ocupând poziţia deţinută cândva de Antiochos IV?

⁵ Îngerul lui Iehova Dumnezeu a prezis: „Cel care îi va lua locul [cel pe care îl deţinea Antiochos IV] va aduce un asupritor [perceptor, NW], în cea mai frumoasă parte a împărăţiei; dar în câteva zile va fi zdrobit şi anume nu prin mânie, nici prin război“ (Daniel 11:20). Cel care ‘i-a luat locul’ în felul acesta s-a dovedit a fi primul împărat roman, Octavian, cunoscut sub numele de Caesar Augustus. — Vezi „Unul onorat, celălalt dispreţuit“, de la pagina 248.

 6. a) Când a fost adus „un perceptor“ în „cea mai frumoasă parte a împărăţiei“, şi ce importanţă a avut acest lucru? b) De ce se poate spune că Augustus a murit „nu prin mânie, nici prin război“? c) Ce schimbare a avut loc în ceea ce priveşte identitatea regelui nordului?

⁶ „Cea mai frumoasă parte a împărăţiei“ lui Augustus cuprindea „ţara cea frumoasă“, adică provincia romană Iudeea (Daniel 11:16, nota de subsol). În anul 2 î.e.n., Augustus a trimis un „perceptor“ prin faptul că a impus înregistrarea populaţiei, sau efectuarea unui recensământ, probabil pentru a putea afla numărul de locuitori în vederea serviciului militar şi a perceperii impozitelor. Datorită acestui decret, Iosif şi Maria au călătorit spre Betleem pentru înregistrare, ceea ce a făcut ca Isus să se nască în acel loc prezis (Mica 5:2; Matei 2:1–12). În luna august, anul 14 e.n. — „în câteva zile“, cu alte cuvinte nu după mult timp de la decretarea recensământului — la vârsta de 76 de ani, Augustus a murit nu „prin mânie“, de mâna vreunui asasin, nici „prin război“, ci ca urmare a unei boli. Regele nordului îşi schimbase într-adevăr identitatea! Acest rege era acum Imperiul Roman reprezentat de împăraţii lui.

‘OMUL DISPREŢUIT SE RIDICĂ’

7, 8. a) Cine s-a ridicat în locul lui Augustus ca rege al nordului? b) De ce „cinstea împărăţiei“ i-a fost acordată împotriva voinţei lui Augustus Caesar succesorului acestuia?

⁷ Continuând profeţia, îngerul a spus: „Şi în locul lui [al lui Augustus] se va ridica un om [care va fi, NW] dispreţuit, căruia nu-i vor da cinstea împărăţiei; dar el se va ridica într-un timp de linişte şi va obţine împărăţia prin intrigi [linguşiri, NW]. Oştile se vor revărsa ca un râu înaintea lui [Cât despre braţele inundaţiei, ele vor fi inundate din cauza lui, NW], dar vor fi zdrobite, împreună cu căpetenia legământului“. — Daniel 11:21, 22.

⁸ Cel „dispreţuit“ a fost Tiberius Caesar, fiul Liviei, cea de-a treia soţie a lui Augustus (vezi „Unul onorat, celălalt dispreţuit“, la pagina 248). Augustus îl ura pe acest fiu vitreg din cauza trăsăturilor lui negative şi nu voia ca acesta să devină următorul Caesar. Împotriva voinţei lui, „cinstea împărăţiei“ i-a fost acordată acestui fiu numai după ce toţi ceilalţi posibili succesori au murit. Augustus l-a adoptat pe Tiberius în anul 4 e.n. şi l-a desemnat moştenitor al tronului. După moartea lui Augustus, Tiberius, în vârstă de 54 de ani — cel dispreţuit — ‘s-a ridicat’, preluând puterea în calitate de împărat roman şi de rege al nordului.

 9. Cum a obţinut Tiberius ‘împărăţia prin linguşiri’?

⁹ În The New Encyclopædia Britannica, se spune că „Tiberius a manipulat Senatul şi nu i-a permis să îl numească împărat timp de aproape o lună [după moartea lui Augustus]“. El a declarat în faţa Senatului că numai Augustus a fost capabil să poarte povara guvernării Imperiului Roman şi le-a cerut senatorilor să reinstituie republica, încredinţând această autoritate mai degrabă unui grup de oameni decât unui singur om. „Neîndrăznind să-l creadă pe cuvânt, Senatul a schimbat cu el false amabilităţi până când, în cele din urmă, el a acceptat puterea“, a scris istoricul Will Durant. Apoi, el a adăugat: „Piesa a fost jucată bine de ambele părţi. Tiberius voia principatul, căci altfel ar fi găsit o modalitate de a-l evita; Senatul se temea de el şi îl ura, dar nu avea curajul să restabilească o republică bazată, asemenea fostei republici, pe adunări ale poporului aşa-zis suverane“. Astfel, Tiberius ‘a obţinut împărăţia prin linguşiri’.

10. Cum au fost ‘zdrobite braţele inundaţiei’?

¹⁰ „Cât despre braţele inundaţiei“, adică forţele militare ale regatelor învecinate, îngerul a spus: „Ele vor fi inundate . . ., dar vor fi zdrobite“. Când Tiberius a devenit regele nordului, nepotul său, Germanicus Caesar, era comandantul trupelor romane de la Rin. În anul 15 e.n., Germanicus şi-a condus trupele, cu un oarecare succes, împotriva eroului german Arminius. Cu toate acestea, cele câteva victorii au fost obţinute cu un preţ mare, iar Tiberius şi-a încheiat operaţiunile militare în Germania. În schimb, făcând să izbucnească acolo un război civil, el a încercat să împiedice unirea triburilor germanice. Tiberius a dus în general o politică externă defensivă şi s-a concentrat asupra întăririi frontierelor. Această orientare politică a dus la rezultate cât se poate de bune. În felul acesta, „braţele inundaţiei“ au fost ţinute sub control şi au fost „zdrobite“.

11. Cum a fost ‘zdrobită căpetenia legământului’?

¹¹ ‘Zdrobită’ a fost şi „căpetenia legământului“ pe care Iehova îl încheiase cu Avraam în vederea binecuvântării tuturor familiilor de pe pământ. Sămânţa lui Avraam, sămânţă promisă în acel legământ, a fost Isus Cristos (Geneza 22:18; Galateni 3:16). La 14 nisan 33 e.n., Isus a stat înaintea lui Pontius Pilatus, în palatul din Ierusalim al acestui guvernator roman. Preoţii evrei îl acuzaseră pe Isus de trădare. Însă Isus i-a spus lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. . . . Împărăţia Mea nu este de aici“. Vrând ca guvernatorul roman să nu-l poată elibera pe nevinovatul Isus, evreii au strigat: „Dacă eliberezi pe Omul Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat se opune Cezarului“. După ce au cerut executarea lui Isus, ei au spus: „N-avem împărat decât pe Cezarul“. Pilat l-a predat pe Isus ca să fie ‘zdrobit’, sau ţintuit pe un stâlp de tortură, potrivit legii romane care pedepsea crima de „lezmaiestate“, lege al cărei domeniu de aplicare fusese lărgit de Tiberius pentru a sancţiona orice insultă la adresa lui Caesar. — Ioan 18:36; 19:12–16; Marcu 15:14–20.

UN TIRAN ‘URZEŞTE PLANURI’

12. a) Cine s-a unit cu Tiberius? b) Cum a devenit Tiberius ‘puternic cu ajutorul unei naţiuni mici’?

¹² Profeţind în continuare cu privire la Tiberius, îngerul a spus: „După ce se vor uni cu el, el va lucra cu viclenie; va porni şi va deveni puternic cu puţină lume [ajutorul unei naţiuni mici, NW]“ (Daniel 11:23). Membrii Senatului roman ‘s-au unit’ prin Constituţie cu Tiberius, iar acesta depindea de ei în mod oficial. Însă el a fost viclean, devenind în realitate ‘puternic cu ajutorul unei naţiuni mici’. Mica naţiune a fost garda pretoriană, campată în apropierea zidurilor Romei. Situarea acesteia în apropiere a intimidat Senatul şi l-a ajutat pe Tiberius să ţină sub control orice răscoală a populaţiei împotriva autorităţii sale. Astfel, cu ajutorul a aproximativ 10 000 de soldaţi, Tiberius a rămas puternic.

13. În ce privinţă şi-a depăşit Tiberius strămoşii?

¹³ Îngerul a adăugat în mod profetic următoarele: „În timp de pace va intra în locurile cele mai roditoare ale ţinutului; va face ce nu făcuseră nici părinţii lui, nici părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi planuri împotriva cetăţuilor, dar aceasta pentru un timp“ (Daniel 11:24). Tiberius era extrem de suspicios, motiv pentru care în timpul domniei lui au fost numeroase condamnări la moarte. În mare măsură din cauza influenţei lui Seianus, comandantul gărzii pretoriene, ultima parte a domniei lui a fost marcată de teroare. În cele din urmă, Seianus însuşi a căzut victimă suspiciunilor împăratului şi a fost executat. În ceea ce priveşte adoptarea unui comportament tiranic faţă de popor, Tiberius şi-a depăşit strămoşii.

14. a) Cum a împărţit Tiberius „prada, jafurile şi bogăţiile“ în toate provinciile romane? b) Cum a fost considerat Tiberius la moartea lui?

¹⁴ Însă Tiberius a împărţit „prada, jafurile şi bogăţiile“ în toate provinciile romane. La moartea lui, toate popoarele cucerite de el se bucurau de prosperitate. Impozitele nu erau împovărătoare, iar Tiberius se putea dovedi generos faţă de cei aflaţi în zone afectate de condiţii vitrege. Dacă soldaţii sau funcţionarii persecutau pe cineva sau recurgeau la practici necinstite pentru a rezolva problemele, ei se puteau aştepta la pedeapsă din partea împăratului. Un control sever menţinea siguranţa publică, iar sistemul de comunicaţii îmbunătăţit favoriza comerţul. Tiberius a avut grijă ca afacerile să fie administrate cu imparţialitate şi în siguranţă atât în interiorul Romei, cât şi în afara acesteia. Legile au fost îmbunătăţite, iar normele morale şi sociale au fost îmbogăţite prin continuarea reformelor instituite de Augustus Caesar. Cu toate acestea, Tiberius a ‘urzit planuri’, ceea ce l-a determinat pe istoricul roman Tacit să-l descrie ca fiind un om ipocrit, maestru al disimulării. La moartea sa, în martie 37 e.n., Tiberius a fost considerat un tiran.

15. Care era situaţia Romei spre sfârşitul secolului I şi la începutul secolului al II-lea?

¹⁵ Printre succesorii lui Tiberius care au îndeplinit rolul de rege al nordului s-au numărat Gaius Caesar (Caligula), Claudiu I, Nero, Vespasian, Titus, Domiţian, Nerva, Traian şi Hadrian. În The New Encyclopædia Britannica se spune: „În general, succesorii lui Augustus au continuat politica administrativă şi programul de construcţie iniţiate de el, chiar dacă au dovedit mai puţină inventivitate şi mai multă ostentaţie“. În aceeaşi lucrare de referinţă se mai arată că: „Spre sfârşitul secolului I şi la începutul secolului al II-lea, Roma se afla la apogeu în ceea ce priveşte grandoarea şi numărul de locuitori“. Deşi în această perioadă au existat unele probleme la frontierele imperiului, prima confruntare a Romei cu regele sudului, confruntare care a fost prezisă, nu a avut loc decât în secolul al treilea al erei noastre.

STÂRNIT ÎMPOTRIVA REGELUI SUDULUI

16, 17. a) Cine a preluat rolul de rege al nordului, rege despre care se vorbeşte în Daniel 11:25? b) Cine a ajuns să ocupe poziţia de rege al sudului, şi cum s-a întâmplat acest lucru?

¹⁶ Îngerul lui Dumnezeu a continuat profeţia, spunând: „Apoi [regele nordului] va porni cu puterea şi curajul lui, împotriva împăratului de la miazăzi [regelui sudului, NW], cu o armată mare. Şi împăratul de la miazăzi va porni la război cu o armată şi mai mare şi foarte puternică; dar [regele nordului] nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui. Aceia care vor mânca bucate alese de la masa lui îl vor zdrobi; armatele lui se vor împrăştia şi morţii vor cădea în mare număr“. — Daniel 11:25, 26.

¹⁷ La aproximativ 300 de ani după ce Octavian transformase Egiptul în provincie romană, împăratul roman Aurelian a preluat rolul de rege al nordului. În acelaşi timp, regina coloniei romane Palmyra, Septimia Zenobia, a ocupat poziţia de rege al suduluia (vezi „Zenobia, regina războinică a Palmyrei“, la pagina 252). Armata Palmyrei a ocupat Egiptul în 269 e.n., sub pretextul că îl face mai sigur pentru Roma. Zenobia a vrut să facă din Palmyra cel mai puternic oraş al răsăritului şi să guverneze asupra provinciilor răsăritene ale Romei. Îngrijorat din cauza ambiţiilor ei, Aurelian a pornit „cu puterea şi curajul lui“ pentru a acţiona împotriva Zenobiei.

18. Ce deznodământ a avut conflictul dintre împăratul Aurelian, regele nordului, şi regina Zenobia, regele sudului?

¹⁸ În calitate de entitate cu rol conducător având-o în frunte pe Zenobia, regele sudului ‘a pornit’ la război împotriva regelui nordului „cu o armată şi mai mare şi foarte puternică“, aflată sub conducerea a doi generali, Zabdas şi Zabai. Însă Aurelian a cucerit Egiptul şi a început o expediţie militară în Asia Mică şi Siria. Zenobia a fost înfrântă la Emesa (în prezent, Homs), iar imediat după aceea s-a retras la Palmyra. Când Aurelian a asediat acest oraş, Zenobia l-a apărat cu curaj, însă fără succes. Ea a fugit spre Persia împreună cu fiul ei, dar a fost prinsă de către romani la fluviul Eufrat. Palmyrenii au predat oraşul în 272 e.n. Aurelian nu a ucis-o pe Zenobia, ci a făcut-o principala atracţie a procesiunii sale triumfale prin Roma, în anul 274 e.n. Ea şi-a petrecut restul vieţii ca matroană.

19. Cum a fost înfrânt Aurelian ‘din cauza planurilor rele care s-au urzit împotriva lui’?

¹⁹ Aurelian însă ‘nu a putut să ţină piept din cauza planurilor rele care s-au urzit împotriva lui’. În 275 e.n., el a început o expediţie militară împotriva perşilor. În timp ce se afla în Tracia, aşteptând ocazia de a traversa una dintre cele două strâmtori pentru a ajunge în Asia Mică, cei care ‘au mâncat la masa lui’ au urzit planuri rele împotriva lui şi l-au „zdrobit“. El intenţionase să-l pedepsească pe secretarul său, Eros, pentru unele abateri. Eros însă a întocmit o listă cu numele anumitor demnitari, pretinzând că aceştia erau condamnaţi la moarte. Aflând de această listă, demnitarii au complotat împotriva lui Aurelian şi l-au asasinat.

20. Cum au fost „armatele“ regelui nordului ‘împrăştiate’?

²⁰ Cariera regelui nordului nu a luat sfârşit odată cu moartea împăratului Aurelian. Au urmat alţi conducători romani. Pentru un timp, a existat un împărat al apusului şi altul al răsăritului. Sub conducerea acestora, „armatele“ regelui nordului au fost ‘împrăştiate’b şi mulţi ‘au căzut morţi’ din cauza invaziilor triburilor germanice din nord. În secolul al IV-lea e.n., goţii au încălcat frontierele romane. Invaziile lor au continuat una după alta. În 476 e.n., conducătorul german Odoacru l-a înlăturat pe ultimul împărat care domnea la Roma. La începutul secolului al VI-lea, partea apuseană a Imperiului Roman s-a desprins, Britannia, Galia, Italia, nordul Africii şi Spania fiind apoi guvernate de regi germani. Partea răsăriteană a imperiului a existat până în secolul al XV-lea.

UN MARE IMPERIU ESTE ÎMPĂRŢIT

21, 22. Ce schimbări a întreprins Constantin în secolul al IV-lea e.n.?

²¹ Fără să furnizeze detalii inutile referitoare la scindarea Imperiului Roman, care a durat timp de secole, îngerul lui Iehova a continuat să prezică unele fapte de vitejie pe care le vor face regele nordului şi regele sudului. Însă o scurtă trecere în revistă a anumitor evenimente care au avut loc în Imperiul Roman ne va ajuta să-i identificăm pe cei doi regi rivali de mai târziu.

²² În secolul al IV-lea, împăratul roman Constantin a acordat recunoaştere oficială creştinismului apostat. El chiar a convocat şi a prezidat un conciliu al bisericii la Niceea, Asia Mică, în 325 e.n. Ulterior, Constantin a mutat reşedinţa imperială de la Roma la Bizanţ, sau Constantinopol, făcând din acest oraş noua lui capitală. Imperiul Roman a fost guvernat în continuare de un singur împărat, până la moartea împăratului Theodosius I, la 17 ianuarie 395 e.n.

23. a) Cum a fost împărţit Imperiul Roman după moartea lui Theodosius? b) Când a luat sfârşit Imperiul de Răsărit? c) Cine a guvernat Egiptul începând din 1517?

²³ După moartea lui Theodosius, Imperiul Roman a fost împărţit între fiii acestuia. Honorius a primit partea apuseană, iar Arcadius partea răsăriteană, cu capitala la Constantinopol. Britannia, Galia, Italia, Spania şi nordul Africii s-au numărat printre provinciile părţii apusene. Provinciile Macedonia, Tracia, Asia Mică, Siria şi Egiptul au aparţinut părţii răsăritene. În 642 e.n., capitala Egiptului, Alexandria, a fost ocupată de sarazini (arabi), iar Egiptul a devenit o provincie a califilor. În ianuarie 1449, Constantin XI a devenit ultimul împărat al răsăritului. Otomanii conduşi de sultanul Mahomed II au cucerit Constantinopolul la 29 mai 1453, punând capăt Imperiului Roman de Răsărit. În 1517, Egiptul a devenit provincie turcească. Cu timpul însă, această ţară a regilor sudului din vechime avea să ajungă în stăpânirea altui imperiu din vest.

24, 25. a) Potrivit unor istorici, ce anume a marcat începutul Sfântului Imperiu Roman? b) Ce s-a întâmplat în cele din urmă cu titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman?

²⁴ În aripa apuseană a Imperiului Roman s-a ridicat episcopul catolic al Romei, remarcabilul papă Leon I, care a fost recunoscut pentru impunerea autorităţii papale în secolul al V-lea e.n. Cu timpul, papa şi-a arogat dreptul de a-l încorona pe împăratul părţii apusene a imperiului. Acest lucru s-a petrecut la Roma, în ziua de Crăciun a anului 800 e.n., când Papa Leon III l-a încoronat pe regele francez Carol cel Mare (Charlemagne) împărat al noului Imperiu Roman de Apus. Această încoronare a făcut să renască la Roma autoritatea imperială şi, potrivit unor istorici, a marcat începutul Sfântului Imperiu Roman. Începând de atunci, au existat Imperiul de Răsărit, iar la vest Sfântul Imperiu Roman, ambele pretinzând a fi creştine.

²⁵ Cu trecerea timpului, succesorii lui Carol cel Mare s-au dovedit conducători incapabili. Tronul imperial chiar a rămas neocupat pentru o vreme. Între timp, regele german Otton I a luat în stăpânire o mare parte din nordul şi centrul Italiei. El s-a autoproclamat rege al Italiei. La 2 februarie 962 e.n., papa Ioan XII l-a încoronat pe Otton I împărat al Sfântului Imperiu Roman. Capitala imperiului era în Germania, iar împăraţii erau germani, ca, de altfel, majoritatea supuşilor lor. Cinci secole mai târziu, casa austriacă Habsburg a obţinut titlul de împărat şi l-a păstrat aproape tot timpul cât a mai durat Sfântul Imperiu Roman.

CEI DOI REGI SUNT IDENTIFICAŢI DIN NOU CU CLARITATE

26. a) Ce se poate spune despre sfârşitul Sfântului Imperiu Roman? b) Cine a devenit rege al nordului?

²⁶ Napoléon I a dat o lovitură de moarte Sfântului Imperiu Roman când, în urma victoriilor repurtate în Germania pe parcursul anului 1805, a refuzat să-i recunoască existenţa. Incapabil să-şi apere coroana, împăratul Francisc II a renunţat la statutul de împărat roman la 6 august 1806 şi s-a retras la guvernul naţiunii sale, ca împărat al Austriei. După 1 006 ani, Sfântul Imperiu Roman — fondat de Leon III, un papă romano-catolic, şi de Carol cel Mare, un rege francez — lua sfârşit. În 1870, Roma a devenit capitala regatului Italiei, fiind independentă de Vatican. În anul următor a luat naştere un imperiu germanic, condus la început de Wilhelm I, care a fost numit caesar, sau kaizer. Astfel, regele nordului din zilele noastre, Germania, era prezent pe scena lumii.

27. a) Cum a devenit Egiptul protectorat britanic? b) Cine a ajuns să ocupe poziţia de rege al sudului?

²⁷ Însă care a fost identitatea regelui sudului în zilele noastre? Istoria arată că Marea Britanie a preluat puterea imperială în secolul al XVII-lea. Vrând să distrugă rutele comerciale britanice, Napoléon I a cucerit Egiptul în anul 1798. A urmat un război, iar alianţa britanico-otomană care se formase i-a obligat pe francezi să se retragă din Egipt, care, la începutul conflictului, fusese identificat ca rege al sudului. Pe parcursul secolului care a urmat, influenţa britanică exercitată asupra Egiptului a crescut. După 1882, Egiptul era, de fapt, colonie britanică. În 1914, când a izbucnit primul război mondial, acesta aparţinea Turciei şi era condus de un kediv, sau vicerege. Însă, după ce Turcia s-a aliat cu Germania în acel război, Marea Britanie l-a îndepărtat pe kediv şi a declarat Egiptul protectorat britanic. Legând treptat relaţii strânse, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii au devenit Puterea Mondială Anglo-Americană. Împreună, acestea au ajuns să ocupe poziţia de rege al sudului.

[Note de subsol]

CE AŢI ÎNŢELES?

• Cine a fost primul împărat roman care s-a ridicat ca rege al nordului, şi când a adus el „un perceptor“?

• Cine a ocupat poziţia de rege al nordului după Augustus, şi cum a fost ‘zdrobită căpetenia legământului’?

• Ce deznodământ a avut conflictul dintre Aurelian, ca rege al nordului, şi Zenobia, ca rege al sudului?

• Ce s-a întâmplat cu Imperiul Roman, şi ce puteri au ocupat poziţiile celor doi regi la sfârşitul secolului al XIX-lea?

[Chenarul/Ilustraţia de la paginile 248–251]

UNUL ONORAT, CELĂLALT DISPREŢUIT

UNUL a transformat o republică sfâşiată de conflicte într-un imperiu mondial. Celălalt, în 23 de ani, i-a sporit bogăţiile de douăzeci de ori. Unul a fost onorat la moarte, pe când celălalt a fost dispreţuit. Domniile acestor doi împăraţi ai Romei au cuprins perioada în care a trăit şi şi-a desfăşurat ministerul Isus. Cine au fost ei? Şi de ce unul a fost onorat, iar celălalt nu?

EL ‘A GĂSIT ROMA UN ORAŞ DE CĂRĂMIDĂ ŞI L-A LĂSAT ÎMBRĂCAT ÎN MARMURĂ’

În 44 î.e.n., când Iulius Caesar a fost asasinat, nepotul surorii lui, Caius Octavianus, era în vârstă de numai 18 ani. Fiind adoptat de Iulius Caesar şi desemnat ca principal moştenitor al acestuia, tânărul Octavian a pornit imediat spre Roma pentru a-şi cere moştenirea. Acolo, el a întâlnit un adversar de temut în persoana locţiitorului lui Caesar, Marcus Antonius, care se aştepta ca el să fie principalul moştenitor. Intrigile politice şi lupta pentru putere care au urmat au durat 13 ani.

Octavian a ajuns să fie privit drept conducătorul necontestat al Imperiului Roman numai după înfrângerea forţelor militare unite ale reginei egiptene Cleopatra şi ale concubinului ei, Marcus Antonius (în 31 î.e.n.). În anul următor, Antonius şi Cleopatra s-au sinucis, iar Octavian a anexat Egiptul. Astfel, ultimul vestigiu al Imperiului Grec a fost înlăturat, iar Roma a devenit putere mondială.

Amintindu-şi că, din cauza felului despotic în care îşi exercitase autoritatea, Iulius Caesar fusese asasinat, Octavian a avut grijă să nu repete greşeala acestuia. Astfel, pentru a nu răni sentimentele romanilor care militau pentru înfiinţarea republicii, el a dat monarhiei lui aspectul unei guvernări republicane. El a refuzat titlurile de rege şi dictator. Mai mult decât atât, el a făcut cunoscută Senatului roman intenţia sa de a renunţa să-şi exercite autoritatea asupra tuturor provinciilor şi s-a oferit să demisioneze din funcţiile pe care le deţinea. Această tactică a dat rezultate. Dovedindu-şi aprecierea, Senatul l-a îndemnat pe Octavian să-şi păstreze şi funcţiile şi autoritatea asupra câtorva provincii.

În plus, la 16 ianuarie 27 î.e.n., Senatul i-a acordat lui Octavian titlul de Augustus însemnând „cel vrednic de cinste, cel venerabil“. Octavian nu numai că a acceptat acest titlu, dar a şi dat uneia dintre lunile anului numele său şi a luat o zi de la luna februarie pentru ca luna august să aibă tot atâtea zile cât luna iulie, care era denumită după Iulius Caesar. Octavian a devenit astfel primul împărat al Romei, fiind cunoscut ulterior drept Caesar Augustus sau „Cel slăvit“. Mai târziu, el a preluat şi titlul de pontifex maximus (mare preot), iar în anul 2 î.e.n. — anul naşterii lui Isus — Senatul i-a acordat titlul de Pater Patriae, adică „Părintele Patriei“.

În acelaşi an „a ieşit o poruncă de la Cezar August: să se facă recensământ în toată lumea. . . . Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui“ (Luca 2:1–3). Datorită acestui decret, Isus s-a născut în Betleem, împlinindu-se astfel profeţia biblică. — Daniel 11:20; Mica 5:2.

Guvernul condus de Augustus a fost caracterizat, într-o oarecare măsură, de cinste, precum şi de stabilitate monetară. De asemenea, Augustus a pus bazele unui sistem poştal eficient şi a construit drumuri şi poduri. El a reorganizat armata, a creat o flotă militară permanentă şi a format un detaşament de elită din garda personală imperială, detaşament cunoscut sub numele de garda pretoriană (Filipeni 1:13). Sub patronajul său s-au afirmat poeţi precum Virgiliu şi Horaţiu, iar sculptorii au creat lucrări splendide într-o manieră numită astăzi stilul clasic. Augustus a terminat de construit edificiile lăsate nefinalizate de către Iulius Caesar şi a restaurat multe temple. Pax Romana („pacea romană“) instituită de el a durat peste 200 de ani. La 19 august 14 e.n., la vârsta de 76 de ani, Augustus s-a stins din viaţă şi, ulterior, a fost zeificat.

Augustus s-a lăudat că ‘a găsit Roma un oraş de cărămidă şi l-a lăsat îmbrăcat în marmură’. Nedorind ca Roma să revină la zilele de conflict ale fostei republici, Augustus intenţiona să-l pregătească pe viitorul împărat. Însă nu avea prea multe posibilităţi în privinţa alegerii unui succesor. Doi nepoţi, încă un nepot, un ginere şi un fiu vitreg muriseră. Nu mai rămăsese să preia domnia decât celălalt fiu vitreg al său, Tiberius.

CEL „CARE VA FI DISPREŢUIT“

După mai puţin de o lună de la moartea lui Augustus, Senatul roman l-a desemnat împărat pe Tiberius, care era în vârstă de 54 de ani. Tiberius a trăit şi a domnit până în martie 37 e.n. Prin urmare, el a fost împărat al Romei în perioada în care Isus şi-a desfăşurat ministerul public.

Ca împărat, Tiberius avea atât virtuţi, cât şi vicii. Printre virtuţile lui s-a numărat reţinerea de a cheltui pentru obiectele de lux. Drept urmare, imperiul a prosperat, iar el a dispus de fonduri de ajutorare pentru a îndepărta efectele unor dezastre sau ale unor condiţii vitrege. Spre meritul lui, Tiberius s-a considerat un simplu om, a renunţat la multe titluri onorifice şi, în general, a orientat cultul împăratului spre persoana lui Augustus, nu spre propria persoană. El nu a dat numele său niciuneia dintre lunile anului, aşa cum făcuseră Augustus şi Iulius Caesar, şi nici nu a permis altora să-l onoreze în felul acesta.

Viciile lui Tiberius însă îi eclipsau virtuţile. Era extrem de suspicios şi de ipocrit în relaţiile cu alţii, iar de-a lungul domniei lui au existat nenumărate condamnări la moarte, printre victimele lui aflându-se mulţi dintre foştii săi prieteni. El a extins domeniul de aplicare a legii care pedepsea crima de lezmaiestate, astfel încât aceasta să includă, pe lângă actele de sediţiune, chiar şi simple cuvinte defăimătoare la adresa persoanei sale. Se presupune că, în virtutea acestei legi, evreii au exercitat presiuni asupra guvernatorului roman Pontius Pilatus ca să-l ucidă pe Isus. — Ioan 19:12–16.

Tiberius a concentrat garda pretoriană în apropierea Romei, construind cazărmi fortificate la nord de zidurile oraşului. Prezenţa acestei gărzi a intimidat Senatul, care reprezenta o ameninţare la adresa puterii lui, şi a ţinut sub control chiar şi cel mai mic act de nesupunere al poporului. Tiberius a încurajat, de asemenea, denunţurile, iar ultima parte a domniei lui a fost caracterizată de teroare.

La moartea sa, Tiberius a fost considerat un tiran. Când a murit, romanii s-au bucurat, iar Senatul a refuzat să îl zeifice. Pentru aceste motive şi pentru altele, vedem în persoana lui Tiberius o împlinire a profeţiei potrivit căreia cel „care va fi dispreţuit“ se va ridica în calitate de ‘rege al nordului’. — Daniel 11:15, 21, NW.

CE AŢI ÎNŢELES?

• Cum a ajuns Octavian primul împărat al Romei?

• Ce se poate spune despre realizările din timpul guvernării lui Augustus?

• Care au fost virtuţile şi viciile lui Tiberius?

• Cum s-a împlinit în persoana lui Tiberius profeţia privitoare la cel „care va fi dispreţuit“?

[Legenda ilustraţiei]

Tiberius

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 252–255]

ZENOBIA — REGINA RĂZBOINICĂ A PALMYREI

„AVEA tenul închis . . . Dinţii ei erau de un alb sidefat, iar ochii ei mari şi negri aveau o strălucire nemaivăzută, îndulcită de cea mai încântătoare blândeţe. Vocea îi era plină şi armonioasă. Discernământul ei bărbătesc a fost consolidat şi înnobilat prin studiu. A fost o bună cunoscătoare a limbii latine, dar stăpânea în egală măsură limbile greacă, siriană şi egipteană.“ Acestea sunt laudele pe care istoricul Edward Gibbon le-a adus Zenobiei — regina războinică a oraşului sirian Palmyra.

Soţul Zenobiei a fost un aristocrat din Palmyra, pe nume Odenat, căruia i se acordase rangul de consul al Romei în 258 e.n., deoarece dusese cu succes, în folosul Imperiului Roman, o campanie militară împotriva Persiei. Doi ani mai târziu, Odenat a primit din partea împăratului roman Gallienus titlul de corrector totius Orientis (guvernator peste întregul Orient). Acest titlu i-a fost acordat în semn de apreciere pentru victoria repurtată asupra regelui Sapor I al Persiei. Odenat şi-a luat în cele din urmă titlul de „rege al regilor“. Aceste succese ale lui Odenat se pot atribui în mare măsură curajului şi prudenţei Zenobiei.

ZENOBIA ASPIRĂ SĂ CREEZE UN IMPERIU

În anul 267 e.n., când Odenat se afla în culmea gloriei, el şi moştenitorul său au fost asasinaţi. Zenobia a luat locul soţului ei, întrucât fiul său era prea tânăr pentru a face acest lucru. Fiind frumoasă, ambiţioasă, capabilă să îndeplinească funcţia de administrator, obişnuită să lupte în campanii militare alături de soţul ei şi vorbind fluent câteva limbi, ea a reuşit să câştige respectul şi sprijinul supuşilor ei. Zenobiei îi plăcea să înveţe şi s-a înconjurat de intelectuali. Unul dintre consilierii săi a fost filozoful şi oratorul Cassius Longinus, despre care s-a spus că era „o bibliotecă vie şi un muzeu ambulant“. În cartea Palmyra and Its Empire — Zenobia’s Revolt Against Rome (Palmyra şi imperiul lui — Revolta condusă de Zenobia împotriva Romei), scriitorul Richard Stoneman notează: „După moartea lui Odenat, într-o perioadă de numai cinci ani, . . . Zenobia ajunsese să fie considerată de supuşii săi suverana Orientului“.

De o parte a regatului Zenobiei se afla Persia, pe care ea şi soţul ei o distruseseră, iar de cealaltă parte Roma, aflată în declin. Cu privire la situaţia în care se afla Imperiul Roman la acea vreme, istoricul John Roberts a spus: „Secolul al III-lea a fost o perioadă tumultuoasă pentru hotarele de est şi de vest ale Romei, iar în Roma începuse o nouă perioadă de războaie civile şi succesiuni disputate. La tron s-au succedat douăzeci şi doi de împăraţi (fără a-i pune la socoteală pe pretendenţi)“. Cât despre suverana Siriei, ea era un monarh absolut, ferm stabilit în regatul său. „Ţinând sub control stabilitatea a două imperii [cel persan şi cel roman], a explicat istoricul Stoneman, ea putea aspira să întemeieze un al treilea imperiu, care să le domine pe acestea două.“

Posibilitatea ca Zenobia să-şi extindă puterea regală s-a ivit în anul 269 e.n., când în Egipt a apărut un pretendent care contesta stăpânirea romană. Imediat, armata Zenobiei s-a îndreptat spre Egipt, l-a zdrobit pe rebel şi a luat ţara în stăpânire. Proclamându-se regină a Egiptului, Zenobia a bătut monedă cu numele ei. Regatul său se întindea acum de la fluviul Nil până la fluviul Eufrat. În acest moment al vieţii sale, ea a ajuns să ocupe poziţia „împăratului de la miazăzi [regelui sudului, NW]“. — Daniel 11:25, 26.

CAPITALA ZENOBIEI

Zenobia şi-a întărit şi şi-a înfrumuseţat capitala, Palmyra, atât de mult, încât aceasta ajunsese să rivalizeze cu marile oraşe ale lumii romane. Se estimează că populaţia capitalei se ridica la peste 150 000 de locuitori. Edificii publice somptuoase, temple, grădini, coloane şi monumente umpleau Palmyra, oraşul înconjurat de ziduri, care, după cum se spune, aveau o circumferinţă de 21 de kilometri. Drumul principal era mărginit de o colonadă alcătuită din coloane în stil corintic, iar dintre aceste coloane aproximativ 1 500 aveau o înălţime de peste 15 metri. Oraşul era plin de statui şi busturi ale eroilor şi binefăcătorilor înstăriţi. În anul 271 e.n., Zenobia şi-a ridicat statuie ei şi fostului ei soţ.

Templul Soarelui era una dintre cele mai impunătoare construcţii din Palmyra şi, fără îndoială, avea un rol dominant în viaţa religioasă a oraşului. Se pare că Zenobia însăşi se închina la zeul Soare. Cu toate acestea, Siria secolului al III-lea era o ţară în care se practicau o mulţime de religii. În regatul Zenobiei existau evrei, închinători la soare şi la lună şi alţii care se pretindeau creştini. Care a fost atitudinea ei faţă de aceste forme de închinare? Scriitorul Stoneman explică: „Un conducător înţelept nu va trece cu vederea nici un obicei care pare a fi potrivit pentru supuşii săi. . . . Se credea . . . că zeii stăteau adunaţi deasupra Palmyrei“. După cât se pare, Zenobia tolera toate religiile.

Având o personalitate extraordinară, Zenobia a reuşit să câştige admiraţia multora. Şi mai semnificativ este faptul că ea a reprezentat o entitate politică prezisă în profeţia lui Daniel. Domnia ei însă nu a durat mai mult de cinci ani. În 272 e.n., Zenobia a fost înfrântă de împăratul roman Aurelian, apoi oraşul Palmyra a fost distrus fără a mai putea fi refăcut. Zenobiei i s-a acordat clemenţă. Se spune că Zenobia s-a căsătorit cu un senator şi se presupune că şi-a petrecut restul vieţii departe de lume.

CE AŢI ÎNŢELES?

• Cum a fost descrisă personalitatea Zenobiei?

• Care au fost unele fapte de vitejie ale Zenobiei?

• Care a fost atitudinea Zenobiei faţă de religie?

[Legenda fotografiei]

Regina Zenobia adresându-se soldaţilor ei

[Tabelul/Fotografiile de la pagina 246]

REGII MENŢIONAŢI ÎN DANIEL 11:20–26

Daniel 11:20 Augustus

Daniel 11:21–24 Tiberius

Daniel 11:25, 26 Aurelian Regina Zenobia

[Legenda fotografiei]

Tiberius

[Legenda fotografiei]

Aurelian

[Legenda fotografiei]

Statuetă a lui Carol cel Mare

[Legenda fotografiei]

Augustus

[Legenda fotografiei]

Vas de război britanic din sec. al XVII-lea

[Ilustraţie pe toată pagina 230]

[Legenda fotografiei de la pagina 233]

Augustus

[Legenda ilustraţiei de la pagina 234]

Tiberius

[Legenda ilustraţiei de la pagina 235]

Iosif şi Maria au călătorit spre Betleem, datorită decretului emis de Augustus

[Legenda ilustraţiei de la pagina 237]

Aşa cum s-a prezis, Isus a fost ‘zdrobit’ în moarte

[Legenda fotografiilor de la pagina 245]

1. Carol cel Mare 2. Napoléon I 3. Wilhelm I 4. Soldaţi germani în primul război mondial