Îl face pe Iona să gândească, spunându-i că lui îi părea rău de o biată plantă apărută peste noapte, pe care nu o sădise şi nu o făcuse să crească. Atunci ‘lui Iehova să nu-i pară rău de Ninive, oraşul cel mare, în care sunt peste o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, ca să nu mai pună la socoteală multele animale de acolo’? (Iona 4:10, 11)d

Înţelegem aşadar ce lecţie a vrut Dumnezeu să-i dea lui Iona? Profetul n-a făcut nimic pentru acea curcubetă. Iehova însă era Dătătorul vieţii niniviţilor, şi le purta de grijă aşa cum se îngrijeşte, de altfel, de toate fiinţele de pe pământ. Cum era posibil ca pentru Iona o plantă să fie mai valoroasă decât viaţa a 120 000 de oameni şi a animalelor lor? Oare nu pentru că Iona permisese ca gândirea-i să devină egoistă? La urma urmei, lui îi părea rău de curcubetă doar pentru că-i fusese de folos. Iar înainte, se supărase din cauză că profeţia despre distrugerea oraşului nu se împlinise. Nu cumva mânia lui avea la bază tot motive egoiste, precum dorinţa orgolioasă de a nu-şi pierde credibilitatea înaintea niniviţilor, de a se fi dovedit profet adevărat?

Ce lecţie profundă! Dar a învăţat profetul ceva din ea? Cartea sa se încheie cu întrebarea pusă de Iehova, al cărei ecou se aude de peste veacuri. Unii erudiţi sugerează că Iona nu a dat un răspuns. În realitate, răspunsul este însăşi cartea Iona, scrisă potrivit dovezilor chiar de profet. Să ni-l imaginăm ajuns cu bine acasă şi aşternându-şi în scris relatarea. Anii au trecut peste el, iar acum e mai înţelept, mai umil. Îl vedem clătinând din cap cu părere de rău în timp ce, mânuind condeiul, îşi istoriseşte greşelile. Cât de răzvrătit a fost, cât de îndărătnic şi de neîndurător! Fără îndoială, Iona şi-a însuşit lecţia dată cu înţelepciune de Iehova. A învăţat să fie îndurător. Vom face şi noi la fel?