Capitolul 25

Predicarea în public şi din casă în casă

CÂND şi-a trimis discipolii, Isus Cristos le-a dat această instrucţiune: „Pe drum, predicaţi, zicând: «Regatul cerurilor s-a apropiat»“ (Mat. 10:7, NW). De asemenea, în porunca profetică pe care le-a dat-o adevăraţilor creştini care vor trăi în timpul încheierii sistemului de lucruri, el a spus: „Această veste bună a regatului va fi predicată pe tot pământul locuit, ca mărturie“ (Mat. 24:14, NW). Ce semnificau aceste cuvinte?

Isus nu a vrut să spună că discipolii săi trebuiau să construiască biserici, să bată clopotele şi să aştepte ca o adunare de credincioşi să se strângă o dată pe săptămână pentru a asculta o predică ţinută de ei. Sensul de bază al verbului grecesc redat aici prin „a predica“ (kerýsso) este „a face o declaraţie în calitate de mesager“. Acest cuvânt nu înseamnă a ţine predici înaintea unui grup mic de discipoli, ci, mai degrabă, a face o declaraţie publică, directă.

Isus însuşi a dat exemplu cu privire la modul în care trebuia să se predice. El se ducea în locurile unde putea găsi oameni. În secolul I, oamenii se adunau cu regularitate în sinagogi pentru a auzi citirea Scripturilor. Isus s-a folosit de ocazia de a le predica în aceste locuri, nu numai într-un singur oraş, ci în oraşele şi satele de pe tot cuprinsul Galileei şi Iudeei (Mat. 4:23; Luca 4:43, 44; Ioan 18:20). Evangheliile arată că el predica, chiar mai frecvent, pe ţărmul mării, pe versanţii munţilor, pe stradă, în sate şi în casele celor care îl primeau. Oriunde găsea oameni, el le vorbea despre scopul lui Dumnezeu cu privire la omenire (Luca 5:3; 6:17–49; 7:36–50; 9:11, 57–62; 10:38–42; Ioan 4:4–26, 39–42). Iar când şi-a trimis discipolii, el i-a instruit să meargă la casele oamenilor pentru a-i căuta pe cei merituoşi şi pentru a le depune mărturie despre Regatul lui Dumnezeu. — Mat. 10:7, 11–13.

În timpurile moderne, Martorii lui Iehova s-au străduit să urmeze modelul stabilit de Isus şi de discipolii săi din secolul I.

Anunţarea prezenţei lui Cristos

Când au început să înţeleagă modelul armonios al adevărului formulat în Cuvântul lui Dumnezeu, Charles Taze Russell şi asociaţii săi au fost profund mişcaţi de ceea ce au învăţat despre scopul şi modul întoarcerii lui Cristos. Fratele Russell a înţeles atât necesitatea de a face cunoscute aceste lucruri, cât şi marea urgenţă a acestei lucrări. De aceea, şi-a organizat în aşa fel activităţile, încât să poată călători acolo unde existau oameni cărora le putea vorbi despre aceste adevăruri biblice. El a participat la întruniri religioase ţinute în aer liber şi s-a folosit de aceste ocazii pentru a le vorbi oamenilor, aşa cum Isus predicase în sinagogi. Însă el şi-a dat imediat seama că se putea depune o mărturie şi mai amplă în alte moduri. Studiind Scripturile, el a înţeles că Isus şi apostolii săi au realizat cea mai mare parte a lucrării lor de predicare vorbind în particular cu oamenii şi efectuând vizite din casă în casă. De asemenea, el a înţeles importanţa faptului de a urmări îndeaproape interesul manifestat, lăsându-i interlocutorului o publicaţie.

În 1877, el publicase deja broşura The Object and Manner of Our Lord’s Return (Scopul şi modul întoarcerii Domnului nostru). Doi ani mai târziu a început să publice revista Zion’s Watch Tower and Herald of Christ’s Presence (Turnul de veghere al Sionului şi Mesagerul prezenţei lui Cristos). Da, obiectivul era acela de a predica sau de a fi mesagerul veştilor importante despre prezenţa lui Cristos.

Încă din 1881, Studenţii în Biblie şi-au distribuit în mod gratuit publicaţiile lângă biserici, nu chiar la intrare, ci în apropierea acestora, pentru ca oamenii cu înclinaţii religioase să le primească. Numeroşi Studenţi în Biblie le-au oferit aceste publicaţii cunoştinţelor sau le-au expediat prin poştă. În 1903, Turnul de veghere le-a recomandat să se străduiască să ajungă la fiecare persoană, distribuind tracte din casă în casă, în loc să-şi îndrepte atenţia numai spre oamenii care frecventau bisericile. Chiar dacă nu toţi Studenţii în Biblie au făcut lucrul acesta, mulţi au reacţionat cu un zel adevărat. De exemplu, s-a raportat că în mai multe oraşe mari din Statele Unite, precum şi în suburbiile lor, care se întindeau pe o distanţă de 16 kilometri sau mai mult, a fost vizitată aproape fiecare casă. Milioane şi milioane de tracte sau broşuri au fost distribuite în acest mod. Pe atunci, majoritatea Studenţilor în Biblie care luaseră parte la răspândirea veştii bune s-au folosit de numeroase modalităţi pentru a distribui gratuit tracte şi alte publicaţii.

Alţi Studenţi în Biblie, al căror număr a fost mai restrâns, au slujit ca evanghelizatori-colportori, consacrând o bună parte din timpul lor numai pentru această lucrare.

Colportori zeloşi iau iniţiativa

În aprilie 1881 a fost lansat primul apel către bărbaţii şi femeile dedicate care puteau să-şi petreacă o bună parte din timpul lor în acest serviciu. Ei le ofereau locatarilor şi oamenilor de afaceri o cărticică ce explica adevărurile biblice şi un abonament la Turnul de veghere. Obiectivul lor era acela de a-i căuta pe cei dornici să cunoască adevărul şi de a-i învăţa. Un timp, ei au încercat să spună doar atât cât era necesar pentru a trezi interesul, lăsând la fiecare locuinţă un pachet cu publicaţii, pentru a fi examinate de locatar, iar apoi reveneau după câteva zile. Unii locatari le înapoiau, alţii doreau să le cumpere; de cele mai multe ori existau ocazii de a purta discuţii. Iată ce afirma Turnul de veghere cu privire la obiectivul lor: „Scopul lor nu este acela de a vinde pachete cu cărţi, nici de a face abonamente, ci de a răspândi adevărul, determinându-i pe oameni să citească“.

Numărul evanghelizatorilor-colportori a fost relativ mic. Pe parcursul primilor 30 de ani, numărul lor a variat de la câţiva la aproape 600. Aceşti colportori au fost pionieri în adevăratul sens al cuvântului, fiind deschizători de noi teritorii. Anna Andersen a perseverat în acest serviciu zeci de ani; ea se deplasa, de obicei, cu bicicleta şi a ajuns cu vestea bună în aproape toate orăşelele din Norvegia. Alţi colportori au călătorit în străinătate şi au fost primii care au dus mesajul în ţări ca: Finlanda, Barbados, El Salvador, Guatemala, Honduras şi Birmania (azi Myanmar). Alţii nu au avut posibilitatea să se mute în alte zone, dar au slujit ca evanghelizatori-colportori în ţara lor.

Colportorii au efectuat o lucrare remarcabilă. Unul dintre aceştia, care slujea pe coasta de vest a Statelor Unite, a scris în 1898 că, pe parcursul celor 33 de luni anterioare, călătorise 12 800 de kilometri cu calul şi cu trăsura, depusese mărturie în 72 de orăşele, făcuse 18 000 de vizite, distribuise 4 500 de cărţi, obţinuse 125 de abonamente, oferise gratuit 40 000 de tracte şi vizitase 40 de persoane care nu numai că au acceptat mesajul, ci au început să-l împărtăşească şi altora. În Australia, doi vestitori, soţ şi soţie, au reuşit în numai doi ani şi jumătate să le plaseze 20 000 de cărţi persoanelor interesate de adevăr.

Era oare o excepţie faptul că fuseseră distribuite atât de multe publicaţii? Raportul pe anul 1909 arată că aproximativ 625 de colportori (numărul lor total de atunci) au primit din partea Societăţii 626 981 de cărţi legate pentru a le distribui publicului (în medie peste 1 000 pentru fiecare colportor), pe lângă alte publicaţii gratuite. Deseori, ei nu puteau să transporte suficiente cărţi din casă în casă, de aceea mai întâi luau comenzile, iar apoi se întorceau pentru a aduce cărţile.

Cu toate acestea, unii au obiectat: „Aceasta nu este predicare!“ De fapt, aşa cum a spus fratele Russell, aceasta a fost o predicare mult mai eficientă. În loc să asculte o singură predică, oamenii primeau mai multe predici tipărite, pe care le puteau citi şi reciti, având totodată posibilitatea să le verifice conţinutul în propria lor Biblie. Aceasta a fost o metodă de evanghelizare care se baza pe faptul că instruirea generală îi permitea publicului să citească. În cartea Noua Creaţiune se arăta: „Faptul că aceşti evanghelizatori lucrează în condiţii adaptate epocii noastre, în loc să folosească metode din trecut, nu este un argument împotriva acestei lucrări, aşa cum nu este nici faptul că ei călătoresc cu vehicule acţionate cu abur sau cu energie electrică, în loc să meargă pe jos sau cu cămila. Evanghelizarea se realizează prin prezentarea Adevărului . . . , Cuvântul lui Dumnezeu“.

Studenţii în Biblie au fost sincer interesaţi să-i ajute pe semenii lor, fapt dovedit de minuţiozitatea cu care predicau şi care, cu timpul, a devenit o caracteristică a lucrării lor. Ediţia engleză a Turnului de veghere din 1 martie 1917 descria activitatea lor după cum urmează: Mai întâi, colportorii vizitau casele dintr-o regiune şi ofereau volumele Studii în Scripturi. Apoi, lucrătorii pastoralia vizitau persoanele care fuseseră notate de colportori sau pe cele care îşi dădeau adresa la întrunirile publice. Ei se străduiau să le stimuleze acestora dorinţa de a citi publicaţiile, încurajau persoanele interesate să asiste la cuvântările special pregătite şi depuneau eforturi cu scopul de a forma clase pentru studiul bereean al Bibliei. După aceea, în măsura posibilităţilor, colportorii parcurgeau din nou întreaga regiune; ei erau urmaţi de lucrătorii pastorali care menţineau legătura cu cei interesaţi de mesaj. Mai târziu, o altă clasă de lucrători le făceau vizite aceloraşi persoane, pentru a le oferi „literatură gratuită“, cum numeau ei tractele şi alte publicaţii pe care le distribuiau gratuit. Astfel, fiecare putea primi cel puţin o publicaţie care i-ar fi putut trezi dorinţa de a învăţa mai mult despre scopul lui Dumnezeu.

Când într-o regiune nu erau decât unul sau doi colportori şi nu exista nici o congregaţie, tot ei cultivau interesul manifestat. Astfel, în 1908, când Hermann Herkendell şi însoţitorul său au slujit în calitate de colportori în Bielefeld (Germania), ei au primit instrucţiuni precise pentru a lua măsuri ca cei interesaţi din zona respectivă să facă cunoştinţă unii cu alţii pentru a forma o congregaţie. Câţiva ani mai târziu, în Turnul de veghere au fost menţionaţi alţi colportori care le acordau o atenţie personală celor interesaţi până când formau o clasă de Studenţi în Biblie în fiecare orăşel sau oraş în care slujeau.

În 1921 a apărut un auxiliar foarte valoros pentru îndeplinirea acestei activităţi: cartea Harfa lui Dumnezeu. Special concepută pentru a le aduce foloase începătorilor, cartea a avut, în cele din urmă, un tiraj de 5 819 037 de exemplare, în 22 de limbi. Pentru a veni în ajutorul celor care îşi procurau această carte, Societatea a pregătit un curs prin corespondenţă, care permitea studierea Bibliei pe subiecte. Cursul era alcătuit din 12 chestionare, care erau trimise pe parcursul unei perioade de 12 săptămâni. De asemenea, s-au luat măsuri pentru a se purta discuţii biblice în grup pe baza acestei cărţi la domiciliul persoanelor interesate. De obicei, numeroşi Studenţi în Biblie asistau la acest gen de studiu.

Cu toate acestea, Martorii erau pe deplin conştienţi că ei erau puţini la număr, iar terenul era imens. — Luca 10:2.

Numeroşi oameni aud mesajul, chiar dacă predicatorii sunt puţini

Turnul de veghere a subliniat că cei care erau cu adevărat creştini unşi cu spirit au primit de la Dumnezeu responsabilitatea de a-i găsi şi de a-i ajuta pe toţi cei care erau creştini sinceri, indiferent dacă aceştia erau sau nu persoane care mergeau la biserică (Is. 61:1, 2). Cum se putea realiza lucrul acesta?

Cei doi Studenţi în Biblie (J. Sunderlin şi J. Bender), care au fost trimişi în Anglia în 1881, nu ar fi putut face mare lucru singuri; însă, cu ajutorul sutelor de tineri care au fost plătiţi pentru serviciile lor, ei au reuşit să distribuie într-un timp scurt 300 000 de exemplare ale broşurii Food for Thinking Christians (Hrană pentru creştinii care gândesc). Adolf Weber, care s-a întors în Elveţia la mijlocul anilor 1890, a trebuit să predice vestea bună într-un teritoriu uriaş ce cuprindea mai multe ţări. Cum a procedat el ca să-l poată parcurge în întregime? În calitate de colportor, el însuşi a călătorit mult, dar a dat şi anunţuri în ziare şi a luat măsuri ca vânzătorii de cărţi să includă în colecţiile lor publicaţiile Watch Tower. În 1907, micul grup de Studenţi în Biblie din Germania a făcut demersuri pentru a expedia 4 850 000 de tracte de patru pagini împreună cu ziarele. La scurt timp după primul război mondial, un frate leton care era membru al personalului de la sediul Societăţii din New York a plătit publicarea unor anunţuri în ziarele din ţara sa natală. Un bărbat care a răspuns la unul dintre aceste anunţuri a devenit primul Student în Biblie din Letonia. Totuşi, folosirea acestor mijloace de publicitate nu a înlocuit mărturia depusă în mod individual şi căutarea din casă în casă a celor merituoşi. Mai degrabă, ele au fost folosite pentru ca proclamarea să ia amploare.

Totuşi, în ziare nu au apărut numai anunţuri. În anii care au precedat primul război mondial, predicile fratelui Russell au fost publicate cu regularitate în presă sub supravegherea sa personală. Într-o perioadă scurtă, numărul ziarelor în care apăreau aceste predici a crescut într-un mod uimitor, depăşind cifra de 2 000. Aceste ziare erau citite de 15 000 000 de persoane în Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia şi Africa de Sud. Se putea face mai mult? Fratele Russell era de această părere.

În ianuarie 1914, după doi ani de pregătiri, a fost prezentată pentru prima dată „Foto-Drama Creaţiunii“. „Foto-Drama“ a fost prezentată în patru părţi. Programul dura opt ore şi consta dintr-o proiecţie de filme şi de diapozitive sincronizate cu o coloană sonoră. A fost o realizare cu adevărat extraordinară, al cărei obiectiv a fost acela de a cultiva aprecierea faţă de Biblie şi faţă de scopul lui Dumnezeu prezentat în ea. Proiecţiile au fost astfel organizate, încât vizionarea să poată avea loc în fiecare zi în 80 de oraşe. S-a făcut publicitate prin intermediul ziarelor, al unui număr impresionant de pancarte luminoase puse la ferestre şi prin intermediul distribuirii gratuite a unor mari cantităţi de materiale tipărite, menite să trezească interesul pentru „Foto-Dramă“. Pretutindeni unde a fost prezentată, publicul s-a dus să o vadă. În decurs de un an, „Foto-Drama“ a fost văzută în total de 8 000 000 de spectatori din Statele Unite şi Canada, iar în Marea Britanie şi pe continentul european, precum şi în Australia şi Noua Zeelandă, sălile au fost pline până la refuz. Mai târziu, în orăşele şi în zonele rurale s-a folosit un fel de versiune prescurtată a „Foto-Dramei“ (fără filme). Drama a fost prezentată în continuare în diferite limbi cel puţin două decenii. Ea a trezit un interes deosebit; persoanele care manifestau interes îşi lăsau adresa şi după aceea erau vizitate.

Apoi, în anii ’20, s-a pus la dispoziţie un alt instrument care să facă publicitate mesajului Regatului. Fratele Rutherford era convins că mâna Domnului a contribuit la apariţia lui. Despre ce era vorba? Despre radio. La mai puţin de doi ani după ce prima staţie comercială de radio din lume şi-a început emisiunile radiofonice (în 1920), Joseph Rutherford, preşedintele Societăţii Watch Tower, a vorbit la radio pentru a răspândi adevărul biblic. Acesta era un instrument prin intermediul căruia se putea ajunge simultan la milioane de oameni. După doi ani, în 1924, Societatea avea propria sa staţie de radio, WBBR, la New York. În 1933, 408 staţii, ceea ce a constituit un număr record, erau folosite pentru a transmite mesajul pe şase continente. Pe lângă transmisiunile în direct, erau înregistrate dinainte programe care dezbăteau zeci de subiecte. Prin intermediul anunţurilor tipărite s-a făcut o mare publicitate pentru ca oamenii să fie informaţi cu privire la aceste emisiuni de la radio şi să tragă foloase din ele. Aceste emisiuni radiofonice au înlăturat multe prejudecăţi şi le-au deschis ochii persoanelor sincere. Numeroşi oameni, cărora le-a fost teamă de vecini şi de preoţi, nu au mai mers la întrunirile organizate de Studenţii în Biblie, dar lucrul acesta nu i-a împiedicat să asculte la radio în intimitatea locuinţei lor. Emisiunile radiofonice nu au înlocuit mărturia din casă în casă; însă acestea au transmis adevărul Bibliei în locuri în care se putea ajunge cu greu şi au furnizat o bază excelentă pentru conversaţii când Martorii mergeau personal să-i viziteze pe oameni la locuinţele lor.

Fiecare are responsabilitatea de a depune mărturie

Turnul de veghere a subliniat timp de decenii că fiecare are responsabilitatea de a participa la lucrarea de mărturie. Însă din 1919, acest subiect s-a discutat în mod constant în publicaţii şi la congrese. Cu toate acestea, pentru mulţi nu era uşor să abordeze persoane necunoscute la uşa acestora, iar la început numai puţini Studenţi în Biblie au luat parte cu regularitate la mărturia din casă în casă.

S-au oferit încurajări scripturale călduroase. În numerele din 1 şi 15 august 1919 ale Turnului de veghere, în engleză, a apărut articolul „Binecuvântaţi sunt cei neînfricaţi“. Articolul îi punea în gardă pe cititori cu privire la frica de oameni, îndrepta atenţia spre cei 300 de luptători curajoşi ai lui Ghedeon care au fost vigilenţi şi dispuşi să slujească în felul stabilit de Dumnezeu, oricare a fost acesta, şi împotriva unor forţe aparent de neînvins, şi lăuda încrederea curajoasă a lui Elisei în Iehova (Jud. 7:1–25; 2 Împ. 6:11–19; Prov. 29:25). În 1921, articolul „Să aveţi curaj“ a scos în evidenţă nu numai datoria, ci şi privilegiul de a sluji de partea Domnului împotriva forţelor satanice ale întunericului, participând la lucrarea prezisă în Matei 24:14. Cei cărora situaţia nu le permitea să participe decât într-o măsură limitată la această activitate erau sfătuiţi să nu se descurajeze şi, în acelaşi timp, să nu se reţină să facă tot ce puteau.

Prin intermediul unor articole biblice pline de francheţe, Turnul de veghere i-a conştientizat pe toţi cei care pretindeau că sunt slujitori unşi ai lui Dumnezeu cu privire la responsabilitatea de a fi proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu. Ediţia în engleză a numărului din 15 august 1922 conţinea un articol concis şi clar intitulat „Serviciul este esenţial“. Era vorba despre un serviciu asemănător cu al lui Cristos, serviciu care îl impulsionează pe un creştin să meargă la alţii ca să le vorbească despre Regatul lui Dumnezeu. Mai târziu, în acelaşi an, s-a arătat că, pentru a avea valoare în ochii lui Dumnezeu, acest serviciu trebuie să fie motivat de iubire (1 Ioan 5:3). Un articol apărut în numărul din 15 iunie 1926, în engleză, arăta că Dumnezeu nu este câtuşi de puţin impresionat de o închinare formală; ceea ce vrea el este ascultarea; iar lucrul acesta include apreciere pentru orice mijloc pe care îl foloseşte el pentru a-şi realiza scopul (1 Sam. 15:22). Anul următor, când s-a examinat subiectul „Misiunea creştinilor pe pământ“, atenţia cititorilor a fost îndreptată spre rolul pe care îl are Isus ca ‘Martor credincios şi adevărat’ şi spre faptul că apostolul Pavel a predicat „în public şi din casă în casă“. — Apoc. 3:14; Fap. 20:20, NW.

Vestitorii au fost invitaţi să memoreze prezentările detaliate sugerate în Bulletin, foaia lor lunară cu instrucţiuni pentru serviciu. Ei au fost încurajaţi să ia parte cu regularitate la predicare în fiecare săptămână. La început, numărul celor care depuneau mărturie din casă în casă nu a fost prea mare, iar unii care au început această lucrare nu au perseverat. În Statele Unite, de exemplu, media săptămânală a numărului celor care luau parte la serviciul de teren a fost de 2 712 în 1922. Însă în 1924, această cifră a scăzut la 2 034. În 1926, media a crescut la 2 261, cu un record de 5 937 pe parcursul unei săptămâni speciale de activitate.

Apoi, la sfârşitul anului 1926, Societatea a început să încurajeze congregaţiile să rezerve un anumit timp duminica pentru a depune mărturie în grup şi pentru a oferi nu numai tracte, ci şi cărţi pentru studiu biblic. În 1927, Turnul de veghere i-a îndemnat pe membrii loiali ai congregaţiilor să le retragă privilegiul de a sluji ca bătrâni acelor persoane care, prin vorbire sau acţiuni, demonstrau că nu acceptă responsabilitatea de a depune mărturie în public şi din casă în casă. Astfel, ramurile care nu dădeau roade au fost înlăturate, ca să spunem aşa, iar cele care au rămas au fost curăţate pentru a putea produce mai multe roade spre lauda lui Dumnezeu (compară cu ilustrarea lui Isus din Ioan 15:1–10). A condus realmente acest lucru la o intensificare a laudei aduse lui Iehova în public? În 1928, media celor care luau parte săptămânal la depunerea mărturiei în Statele Unite a crescut cu 53 la sută!

Martorii nu se mai limitau doar să le ofere oamenilor un tract gratuit şi să meargă mai departe. Mulţi dintre ei le vorbeau pe scurt locatarilor, străduindu-se să le trezească interesul faţă de mesajul Bibliei, iar apoi le ofereau cărţi de citit.

Fără îndoială, aceşti primi Martori au fost curajoşi şi, deşi nu toţi au manifestat tact, ei au fost diferiţi de celelalte grupuri religioase. Ei nu s-au mulţumit doar să spună că fiecare trebuie să depună mărturie despre credinţa sa. Ei au şi făcut lucrul acesta într-un număr tot mai mare.

Fişe de mărturie şi fonografe

Spre sfârşitul anului 1933, Martorii au iniţiat o altă metodă de predicare. Ca introducere, Martorii le înmânau oamenilor o fişă de mărturie care conţinea un mesaj scurt ce era citit de locatar. Această fişă le-a fost de mare ajutor în special noilor vestitori, care nu primeau multă instruire pe atunci. În general, după ce locatarul citea fişa, ei nu făceau decât câteva remarce scurte; alţii vorbeau mai mult, folosindu-se de Biblie. Această metodă a continuat să fie utilizată pe parcursul anilor ’40. Ea le-a permis Martorilor să ajungă la mai mulţi oameni, să le ofere mai multe publicaţii biblice valoroase, să depună o mărturie armonioasă şi chiar să prezinte mesajul unor persoane care vorbeau o altă limbă. Această metodă a dus şi la unele situaţii penibile: uneori locatarii luau fişa şi închideau uşa, iar Martorii erau obligaţi să bată din nou pentru a o recupera!

Discursurile biblice înregistrate au avut şi ele un rol de seamă pe parcursul anilor ’30 şi la începutul anilor ’40. În 1934, unii Martori au început să predice cu fonograful portabil. Deoarece fonograful era destul de greu, ei îl lăsau în maşină sau îl duceau într-un loc convenabil până când găseau oameni dispuşi să asculte un discurs biblic înregistrat. Apoi, în 1937, s-a inaugurat folosirea fonografului portabil chiar în pragul uşii locatarului. Procedura era simplă. După ce spunea că are un mesaj biblic important, Martorul punea acul pe disc şi aştepta, în timp ce persoana asculta. Kasper Keim, un pionier german care a slujit în Olanda, era foarte recunoscător pentru „Aaronul“ său, cum îşi numea el fonograful, deoarece îi era greu să depună mărturie în olandeză (compară cu Exodul 4:14–16). Din curiozitate, uneori întreaga familie asculta înregistrările.

În 1940 s-au folosit peste 40 000 de fonografe. În acel an s-a introdus noul model vertical, proiectat şi construit de Martori, care a fost folosit îndeosebi în cele două Americi. Acesta a stârnit o curiozitate şi mai mare deoarece locatarii nu puteau vedea discul atunci când funcţiona. Fiecare disc era de 78 de turaţii pe minut şi avea o durată de patru minute şi jumătate. Titlurile erau scurte şi la subiect: „Regat“, „Rugăciune“, „Calea vieţii“, „Trinitate“, „Purgatoriu“, „De ce se opun preoţii adevărului“. S-au înregistrat peste 90 de discursuri diferite; s-au pus în circulaţie peste un milion de discuri. Prezentările erau clare şi uşor de urmărit. Numeroşi locatari au ascultat cu apreciere; câţiva au reacţionat în mod violent. Cu toate acestea, s-a depus o mărturie eficientă şi temeinică.

Vestea bună este proclamată cu îndrăzneală în locurile publice

Deşi erau lăsate să vorbească fişele de mărturie şi discurile de fonograf, se cerea mult curaj din partea unui Martor în acele zile. Prin însăşi natura ei, lucrarea atrăgea atenţia publicului asupra Martorilor.

După congresul din 1931, ţinut la Columbus (Ohio), Martorii lui Iehova au distribuit broşura The Kingdom, the Hope of the World (Regatul, speranţa lumii), care cuprindea o rezoluţie intitulată „Avertisment din partea lui Iehova“, adresată „Către conducători şi către oameni“. Ei au înţeles că, în calitate de Martori ai lui Iehova, au serioasa responsabilitate de a transmite avertismentul care se află în Cuvântul său (Ezec. 3:17–21). Ei nu s-au limitat doar să expedieze prin poştă aceste broşuri sau să le strecoare sub uşă, ci le-au distribuit personal. Ei i-au vizitat pe toţi clericii şi, în măsura în care a fost posibil, pe politicieni, pe ofiţerii din armată şi pe directorii marilor întreprinderi. În plus, ei au vizitat publicul din cele aproximativ o sută de ţări în care Martorii lui Iehova depuneau mărturie în mod organizat.

În 1933, ei foloseau o aparatură puternică de sonorizare, pentru a face să se audă în locuri publice înregistrări cu discursuri biblice foarte directe. Fraţii Smets şi Poelmans îşi instalau echipamentul pe o tricicletă şi stăteau lângă ea în timp ce mesajul biblic răsuna în pieţele şi lângă bisericile din Liège (Belgia). Deseori, ei efectuau această activitate câte zece ore pe zi. Oamenii din Jamaica se strângeau repede când auzeau muzică, de aceea fraţii de acolo puneau mai întâi muzică. Mulţimi de oameni se revărsau din regiunile cu desişuri spre arterele principale pentru a vedea ce se petrece şi îi găseau pe Martorii lui Iehova care tocmai difuzau mesajul Regatului.

Unele aparate de sonorizare au fost instalate în automobile şi pe ambarcaţiuni, iar difuzorul era pus deasupra, pentru ca sunetul să fie auzit de departe. În Australia, Bert şi Vi Horton au folosit o furgonetă care avea un difuzor enorm montat deasupra, pe care erau scrise cuvintele “Kingdom Message” (Mesajul Regatului). Într-un singur an, ei au făcut să răsune pe aproape toate străzile din Melbourne discursurile care demascau fără ocolişuri religia falsă şi care descriau cu entuziasm binecuvântările Regatului lui Dumnezeu. În acei ani, Claude Goodman făcea pionierat în India. Cu ajutorul unei maşini cu difuzoare şi a unor înregistrări în limbile vorbite de localnici, el a putut ajunge la mulţimi numeroase în bazaruri, în parcuri, pe străzi — oriunde puteau fi găsiţi oameni.

În Liban, când Martorii şi-au parcat maşina cu difuzoare pe un deal şi au transmis cuvântări, sunetul s-a răspândit prin văi. Oamenii din sate, care nu vedeau de unde se auzea vocea, erau uneori speriaţi, crezând că le vorbea Dumnezeu din ceruri!

Totuşi, fraţii s-au confruntat şi cu momente dificile. Odată, în Siria, preotul dintr-un sat s-a ridicat de la masă, şi-a înşfăcat bastonul gros şi a dat buzna în mulţimea care se strângea să asculte un discurs biblic transmis dintr-o maşină cu difuzoare. Agitându-şi cu mânie bastonul şi strigând, el le-a spus: „Încetaţi! Vă ordon să încetaţi!“ Fraţii şi-au dat însă seama că nu toţi oamenii erau de aceeaşi părere cu el; unii doreau să asculte discursul. La scurt timp după aceea, nişte oameni l-au luat pe preot şi l-au dus la casa lui, aşezându-l din nou la masă! În ciuda opoziţiei din partea clericilor, Martorii au avut grijă ca oamenii să aibă ocazia de a auzi mesajul.

În aceeaşi perioadă, în timp ce ofereau invitaţii pentru discursurile speciale, Martorii au folosit din abundenţă în cartierele comerciale şi pancarte pentru publicitate. Această metodă a fost iniţiată în 1936 în Glasgow (Scoţia). În acel an, aceeaşi metodă de publicitate a fost folosită în Londra (Anglia), iar apoi în Statele Unite. După doi ani, metoda a fost îmbunătăţită; pancartele erau fixate la capătul unui băţ. Pe aceste pancarte era scris: „Religia este o cursă şi o escrocherie“b şi „Slujiţi-i lui Dumnezeu şi lui Cristos, Regele“. Cu ocazia unui congres, şirul celor care purtau aceste pancarte era uneori de câţiva kilometri. În timp ce defilau în tăcere, unul în spatele celuilalt, de-a lungul străzilor foarte circulate, ei produceau un efect asemănător cu cel al armatei din Israelul antic care a înconjurat Ierihonul înainte ca zidurile lui să cadă (Ios. 6:10, 15–21). Această îndrăzneaţă metodă de mărturie a fost folosită de la Londra (Anglia) la Manila (Filipine).

Totuşi, în 1940 a fost iniţiată o altă metodă de mărturie publică. În armonie cu versetul care se referă la ‘adevărata înţelepciune care strigă cu putere pe străzi’, în luna februarie a acelui an Martorii lui Iehova au început să distribuie Turnul de veghere şi Mângâiere (azi Treziţi-vă!) la colţul străzilorc (Prov. 1:20, NW). Ei strigau lozinci care îndreptau atenţia spre reviste şi spre mesajul pe care îl conţineau acestea. În oraşele mari şi mici din toate părţile lumii, devenise un lucru obişnuit să-i vezi pe Martorii lui Iehova oferindu-şi revistele. Însă faptul de a lua parte la această lucrare pretindea curaj, mai ales atunci când aceasta se afla la începuturile ei, deoarece în acea perioadă persecuţiile erau aprige, iar febra naţionalismului era accentuată de război.

Când au fost invitaţi să ia parte la această mărturie publică, Martorii au reacţionat cu credinţă. Numărul celor care s-au angajat în această lucrare a continuat să crească. Pentru ei era un privilegiu faptul de a-şi demonstra integritatea faţă de Iehova în acest mod. Însă ei mai aveau multe lucruri de învăţat.

Fiecare este în măsură să-şi justifice credinţa

În 1942 a fost iniţiat un extraordinar program de instruire. Acesta a început la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, iar în anul următor a fost inaugurat în congregaţiile Martorilor din întreaga lume. Convinşi că spiritul lui Dumnezeu era peste ei şi că Dumnezeu şi-a pus cuvântul în gura lor, ei au fost hotărâţi să predice acel cuvânt, chiar dacă persecutorii lor aveau să-i deposedeze de publicaţiile Societăţii Watch Tower şi chiar de Biblie (Is. 59:21). Existau deja ţări, de exemplu Nigeria, unde Martorii nu dispuneau decât de Biblie în lucrarea de predicare, deoarece guvernul interzisese toate publicaţiile Watch Tower şi chiar confiscase publicaţiile pe care mulţi fraţi le aveau în biblioteca personală.

La 16 februarie 1942, fratele Knorr a inaugurat un curs superior de minister teocratic la Betelul din Brooklyn, New York. Cursul oferea instruire în materie de cercetare, exprimare clară şi corectă, pregătirea discursurilor cu ajutorul schiţelor, prezentarea cu eficienţă a expunerilor, dezvoltarea ideilor într-un mod convingător şi manifestarea de tact. Atât fraţii, cât şi surorile au fost bineveniţi la acest curs, dar numai bărbaţii au fost invitaţi să se înscrie şi să ţină cuvântări pe baza cărora erau sfătuiţi. Foloasele nu au întârziat să devină evidente atât în ce priveşte calitatea discursurilor ţinute de pe podium, cât şi în ce priveşte eficienţa predicării din casă în casă.

În anul următor, acest program de şcolarizare a început să fie pus în aplicare în congregaţiile Martorilor lui Iehova din întreaga lume; mai întâi, în limba engleză, apoi în alte limbi. Scopul declarat al şcolii a fost acela de a-l ajuta pe fiecare Martor al lui Iehova să fie în măsură să-i înveţe pe alţii când predica din casă în casă, să facă vizite ulterioare şi să conducă studii biblice. Fiecare Martor urma să fie ajutat să devină ministru calificat (2 Tim. 2:2). În 1959, şi surorilor li s-a dat posibilitatea să se înscrie la şcoală şi să prezinte teme într-un cadru asemănător situaţiilor întâlnite în serviciul de teren — fără să se adreseze întregului auditoriu, ci, mai degrabă, persoanei numite să îndeplinească rolul de locatar. Însă aceasta nu a fost totul.

Începând din 1926, reprezentanţii itineranţi ai Societăţii i-au însoţit pe Martori în serviciul de teren pentru a-i ajuta să-şi perfecţioneze capacităţile. Cu toate acestea, la un congres internaţional ţinut la New York în 1953, în faţa supraveghetorilor de district şi de circumscripţie prezenţi pe podium, fratele Knorr a declarat că principala lucrare a tuturor slujitorilor, sau supraveghetorilor, trebuie să fie aceea de a-l ajuta pe fiecare Martor să participe cu regularitate la ministerul din casă în casă. „Toţi Martorii, a spus el, trebuie să fie în măsură să predice vestea bună din casă în casă.“ S-a început o campanie mondială pentru atingerea acestui scop.

De ce a fost accentuată această idee? Să luăm ca exemplu Statele Unite. În acea perioadă, 28 la sută dintre Martori îşi limitau activitatea la distribuirea de invitaţii sau la faptul de a sta pe străzi cu reviste. Peste 40 la sută dintre Martori nu luau parte cu regularitate la serviciul de teren, lăsând să treacă luni de zile fără să depună deloc mărturie. Era nevoie de ajutor iubitor acordat sub formă de instruire personală. S-au luat măsuri prin care tuturor Martorilor lui Iehova care nu predicau încă din casă în casă să li se ofere ajutor pentru a-i aborda pe oameni la casele lor, pentru a le vorbi din Biblie şi pentru a le răspunde la întrebări. Ei învăţau să pregătească predici scripturale de aproximativ trei minute pentru oamenii care erau ocupaţi sau de aproape opt minute pentru ceilalţi. Obiectivul a fost acela de a-l ajuta pe fiecare Martor să devină un evanghelizator creştin matur.

Supraveghetorii itineranţi nu erau singurii care ofereau această instruire. Slujitorii locali, sau supraveghetorii, făceau şi ei lucrul acesta; iar în anii care au urmat, alţi Martori cu experienţă au fost numiţi să-i instruiască pe unii însoţitori de-ai lor. Ani de zile, la întrunirile de serviciu săptămânale ale congregaţiei se făcuseră demonstraţii care arătau modul în care trebuie efectuată lucrarea. Acum însă se acorda o şi mai mare importanţă instruirii personale în predicare.

Rezultatele au fost remarcabile. A crescut atât numărul Martorilor care predicau din casă în casă, cât şi al celor care participau cu regularitate în ministerul de teren. În decurs de zece ani, numărul total al Martorilor din întreaga lume a crescut cu 100 la sută, numărul vizitelor ulterioare care se făceau pentru a răspunde la întrebările biblice puse de persoanele interesate de adevăr a crescut cu 126 la sută, iar numărul studiilor biblice ţinute cu regularitate la domiciliul celor dornici să cunoască adevărul biblic, cu 150 la sută. Ei s-au dovedit cu adevărat a fi miniştri calificaţi.

Dat fiind că Martorii proveneau din culturi diferite şi aveau diverse grade de instruire şi, în plus, erau răspândiţi în grupuri mici pe tot pământul, se înţelege cu uşurinţă motivul pentru care i-au atribuit ei lui Iehova Dumnezeu, şi nu vreunui om, meritul pentru modul în care au fost echipaţi şi instruiţi să proclame vestea bună. — Ioan 14:15–17.

Predicarea din casă în casă: un semn distinctiv

În diferite perioade, alte grupuri religioase şi-au încurajat membrii să le facă vizite oamenilor din localitatea lor pentru a le vorbi despre religie. Unele persoane au încercat să facă lucrul acesta. Unii sunt chiar misionari pentru câţiva ani, apoi totul se sfârşeşte aici. Totuşi, numai printre Martorii lui Iehova se poate spune că toţi, tineri şi vârstnici, bărbaţi şi femei, participă an de an la ministerul din casă în casă. Numai Martorii lui Iehova se străduiesc cu adevărat să predice mesajul Regatului pe tot pământul locuit, dând ascultare poruncii profetice din Matei 24:14.

Nu toţi Martorii lui Iehova consideră uşoară această lucrared. Dimpotrivă, când au început să studieze Biblia, mulţi dintre ei au spus: „Un singur lucru n-am să-l pot face niciodată: să merg din casă în casă!“ Totuşi, la această activitate iau parte aproape toţi Martorii lui Iehova, dacă sănătatea le permite lucrul acesta. Iar mulţi, chiar dacă au o infirmitate, fac această lucrare aşa cum pot: în scaune cu rotile, sprijinindu-se de un baston ş.a.m.d. Alţii, care sunt complet imobilizaţi la domiciliul lor, care sunt izolaţi temporar sau care doresc să ajungă la cei ce nu pot fi găsiţi altfel, depun mărturie la telefon sau prin intermediul scrisorilor. Pentru ce acest efort hotărât?

Pe măsură ce ajung să-l cunoască pe Iehova, iubirea lor pentru el le schimbă întreaga concepţie despre viaţă. Ei doresc să vorbească despre el. Minunatele lucruri pe care el le rezervă celor ce-l iubesc sunt pur şi simplu prea frumoase ca să le ţină doar pentru ei. În plus, ei sunt conştienţi de marea responsabilitate pe care o au înaintea lui Dumnezeu de a-i avertiza pe oameni cu privire la marele necaz iminent (Mat. 24:21; compară cu Ezechiel 3:17–19). Dar de ce fac ei lucrul acesta mergând din casă în casă?

Ei ştiu că Isus şi-a instruit discipolii să meargă la casele oamenilor pentru a le predica şi pentru a-i învăţa (Mat. 10:11–14). De asemenea, ei ştiu că, după ce spiritul sfânt s-a revărsat la Penticosta din 33 e.n., apostolii au continuat fără întrerupere să declare vestea bună „în templu [în Ierusalim] şi din casă în casă“ (Fap. 5:42, NW). Toţi Martorii cunosc ce scrie în Faptele 20:20, unde se spune că apostolul Pavel a predat „în public şi din casă în casă“ (NW). Iar ei îşi dau seama că Iehova a binecuvântat din abundenţă această lucrare în timpurile moderne. Astfel, pe măsură ce dobândesc experienţă în ministerul din casă în casă, deseori această activitate de care altădată se temeau devine o sursă de multă bucurie.

Iar ei o fac cu conştiinciozitate. Ei ţin o evidenţă atentă pentru a putea reveni şi pentru a vorbi cu persoanele pe care nu le-au găsit acasă. În plus, ei vizitează de repetate ori fiecare locuinţă.

Datorită eficienţei ministerului din casă în casă, împotrivitorii au încercat să-l oprească în multe ţări. Pentru a li se respecta dreptul de a predica de la uşă la uşă, Martorii lui Iehova au apelat la autorităţi. Când s-a dovedit a fi necesar, ei au apelat la tribunale pentru a stabili în mod legal dreptul de a răspândi vestea bună în acest fel (Filip. 1:7). Iar acolo unde unele guverne represive au continuat să le interzică activitatea, Martorii lui Iehova au realizat-o uneori într-un mod discret sau, dacă s-a dovedit necesar, au folosit alte mijloace pentru a le comunica oamenilor mesajul despre Regat.

Deşi s-au folosit de radio şi de televiziune pentru a difuza mesajul Regatului, Martorii lui Iehova şi-au dat seama că mult mai eficientă este comunicarea personală cu ocazia vizitelor din casă în casă. Aceasta dă ocazia de a răspunde la întrebările fiecărui locatar şi de a-i găsi pe cei merituoşi (Mat. 10:11). Acesta este unul dintre motivele pentru care, în 1957, Societatea Watch Tower a vândut staţia de radio WBBR din New York.

Totuşi, după ce le depun personal mărturie oamenilor, Martorii lui Iehova nu consideră că munca lor se încheie aici. Acesta nu este decât începutul.

„Faceţi discipoli . . . învăţându-i“

Isus le-a poruncit discipolilor săi nu numai să predice, ci, imitând exemplul său, şi să-i înveţe pe alţii (Mat. 11:1). Înainte de înălţarea sa la cer, el le-a poruncit: „Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli dintre oamenii tuturor naţiunilor, . . . învăţându-i să respecte toate lucrurile pe care vi le-am poruncit“ (Mat. 28:19, 20, NW). A învăţa pe alţii (în limba greacă, didásko) se deosebeşte de a predica prin faptul că un învăţător nu numai că proclamă, ci şi instruieşte, explică, aduce dovezi.

Încă din aprilie 1881, în Turnul de veghere s-au oferit câteva sugestii concise cu privire la modul de a preda. O parte dintre primii colportori au depus eforturi să-i viziteze din nou pe cei care manifestau interes, să-i încurajeze să citească publicaţiile Societăţii şi să se strângă cu alţii pentru a studia cu regularitate Cuvântul lui Dumnezeu. Cartea Harfa lui Dumnezeu (publicată în engleză în 1921) a fost deseori folosită în acest scop. Totuşi, mai târziu, s-a realizat chiar mai mult în ce priveşte faptul de a le acorda o atenţie personală celor interesaţi. S-au folosit în mod remarcabil discursuri biblice înregistrate şi manuale de studiu. Cum a avut loc lucrul acesta?

Încă de la începutul anului 1933, pe lângă difuzarea programelor radiofonice, Societatea produsese discuri care erau ascultate la fonografe portabile la sălile de întrunire, în parcuri, la porţile fabricilor etc. La scurt timp după aceea, Martorii care au găsit persoane interesate cu ocazia vizitelor din casă în casă au făcut pregătiri pentru a reveni şi pentru a le oferi să asculte unele discuri la locuinţa lor. În 1936, când a apărut cartea Bogăţie, aceasta a devenit baza de discuţii, după ce erau ascultate discurile, cu scopul de a iniţia studii la care puteau participa persoanele interesate de adevăr din zona respectivă. Această lucrare a fost accentuată, avându-se în vedere mai ales faptul de a-i ajuta pe viitorii membri ai ‘marii mulţimi’ să înveţe adevărul. — Apoc. 7:9.

Cam în aceeaşi perioadă, clerul catolic şi-a intensificat presiunea exercitată asupra proprietarilor şi directorilor de staţii de radio, precum şi asupra forurilor guvernamentale, cu scopul de a pune capăt difuzării programelor Societăţii Watch Tower. În Statele Unite, 2 630 000 de persoane au semnat o petiţie prin care se cerea o dezbatere publică între Joseph Rutherford şi un preot de rang înalt din cadrul Bisericii Romano-Catolice. Nici un preot catolic nu a fost dispus să accepte această provocare. Astfel, în 1937, fratele Rutherford a înregistrat discursurile intitulate „Demascat“ şi „Religia şi creştinismul“, care prezentau învăţături biblice fundamentale, în special pentru a combate doctrinele catolice nescripturale. Textul acestor discursuri a fost publicat în broşurile Protecţie şi Descoperit. S-a oferit câte un exemplar al broşurii Descoperit fiecărui semnatar al petiţiei, pentru ca oamenii să poată citi adevărurile biblice pe care clerul catolic căuta să le ascundă.

Pentru a-i ajuta pe oameni să înţeleagă cu claritate aceste adevăruri şi să examineze fundamentul lor scriptural, s-a publicat broşura Model Study No. 1 (Studiu model nr. 1), de care s-au folosit Martorii la întrunirile organizate pentru persoanele interesate. Această broşură cuprindea întrebări şi răspunsuri susţinute de versete biblice. Mai întâi, conducătorul studiului punea unul sau mai multe discursuri cu temele mai sus amintite, pentru ca fiecare să poată asculta toate argumentele. După aceea, urma o discuţie pe baza materialului prezentat în broşura Model Study, discuţie în decursul căreia se examinau versetele biblice. Broşura Model Study No. 1 a fost urmată de numerele 2 şi 3, însoţite de alte discursuri înregistrate. La început, aceste studii erau organizate în locurile unde se puteau aduna grupuri de persoane interesate, dar la scurt timp după aceea, Martorii lui Iehova le-au ţinut şi cu persoane individuale şi cu familii.

De atunci au fost publicate numeroase cărţi excelente pentru a fi folosite de Martorii lui Iehova mai ales la conducerea studiilor biblice la domiciliu. Cele care au avut cel mai mare tiraj au fost: „Dumnezeu să fie găsit adevărat“, Adevărul care conduce la viaţă eternă şi Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ. De asemenea, au fost publicate broşuri de 32 de pagini: „Această veste bună a Regatului“, Calea lui Dumnezeu este iubirea, „Iată, eu fac toate lucrurile noi!“ şi multe altele. Au urmat alte broşuri ca: Bucură-te pentru totdeauna de viaţă pe pământ!, care conţine o prezentare foarte simplă şi uşor de înţeles a învăţăturilor fundamentale ale Bibliei.

Folosirea acestor instrumente, împreună cu un vast program educaţional la nivel de congregaţie şi la nivel individual, a avut drept rezultat o creştere remarcabilă a numărului studiilor biblice conduse la domiciliu. În 1950, media studiilor biblice conduse la domiciliu, în general, în fiecare săptămână, era de 234 952. Dacă persoana cu care se studia nu făcea suficiente progrese, studiul era întrerupt. Numeroşi elevi au progresat atât de mult, încât au devenit şi ei, la rândul lor, învăţători. În ciuda înlocuirii constante a studiilor biblice, numărul lor a continuat să crească, deseori destul de rapid. În 1992, Martorii conduceau în întreaga lume 4 278 127 de studii biblice la domiciliu.

Pentru a îndeplini această vastă lucrare de predicare şi de instruire, în limbile vorbite pe tot pământul, Martorii lui Iehova s-au folosit din plin de tipărituri. Lucrul acesta a pretins o muncă de editare de proporţii uriaşe.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 556]

Oriunde găsea oameni, Isus le vorbea despre scopul lui Dumnezeu cu privire la omenire

[Chenarul de la pagina 559]

Binecuvântări speciale în lucrarea de la uşă la uşă

„La fel ca la prima venire a lui Cristos, lucrarea de la uşă la uşă, şi nu predica ţinută de la amvon, pare să primească binecuvântarea specială a Domnului.“ — „Turnul de veghere“, 15 iulie 1892 (engl.).

[Chenarul de la pagina 570]

De ce revin Martorii mereu

Explicând de ce Martorii lui Iehova fac vizite repetate la fiecare locuinţă, în „Turnul de veghere“ din 1 iulie 1962, în engleză, se spunea: „Situaţiile se schimbă mereu. Poate că astăzi o persoană nu este acasă; data viitoare poate că va fi. Poate că astăzi este prea ocupată ca să asculte, dar poate că data viitoare nu va fi. Astăzi vine la uşă un membru al familiei, data viitoare vine un altul; iar Martorii sunt interesaţi îndeaproape să ajungă nu numai la fiecare casă din teritoriul repartizat lor, ci, dacă este posibil, la fiecare persoană matură din fiecare casă. Deseori, familiile sunt divizate pe plan religios, prin urmare nu este întotdeauna posibil ca un membru să vorbească în numele întregii familii. În plus, oamenii se mută mereu, de aceea Martorii nu pot fi niciodată siguri cine le va deschide următoarea uşă.

Nu numai situaţiile se schimbă, ci şi oamenii. . . . Dintr-un simplu fleac, un om ar putea fi prost dispus şi să nu dorească să discute despre religie sau despre nimic altceva, indiferent cine vine la uşa sa, de aceea nu trebuie trasă concluzia că va avea aceeaşi atitudine mentală şi cu altă ocazie. Sau simplul fapt că un om nu a fost câtuşi de puţin interesat să discute despre religie luna trecută nu înseamnă că nu l-ar putea interesa luna aceasta. De la ultima vizită a Martorilor, poate că acest om a trecut printr-o situaţie disperată sau a învăţat într-un alt mod ceva ce l-a determinat să devină mai degrabă umil decât mândru, însetat şi conştient de necesităţile lui spirituale decât mulţumit de sine.

În plus, mesajul pe care îl transmit Martorii li se pare ciudat multor persoane care nu înţeleg urgenţa lui. Numai ascultându-l mereu ajung treptat să-l înţeleagă“.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 574]

„Prin toate mijloacele posibile“

„Noi, cei care suntem în organizaţia Domnului, ne-am străduit să îndreptăm atenţia [lumii] spre mesajul vieţii folosindu-ne de toate mijloacele posibile: lozinci, pagini întregi de publicitate, radio, maşini cu difuzoare, fonografe portabile, congrese de proporţii uriaşe, marşuri cu panouri publicitare şi o armată din ce în ce mai mare de miniştri care merg din casă în casă. Graţie acestei activităţi a avut loc o separare în rândul oamenilor: pe de o parte cei care susţin Regatul stabilit de Dumnezeu, pe de altă parte cei care sunt împotriva lui. Aceasta a fost lucrarea profeţită de Isus pentru generaţia mea.“ — Rânduri scrise de Melvin Sargent, la vârsta de 91 de ani.

[Legenda fotografiei]

Melvin Sargent

[Graficul de la pagina 574]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Creşterea numărului studiilor biblice la domiciliu

4 000 000

3 000 000

2 000 000

1 000 000

1950 1960 1970 1980 1992

[Legenda fotografiilor de la pagina 557]

Zeci de milioane de tracte de acest fel au fost distribuite în mod gratuit în apropierea bisericilor, din casă în casă şi prin poştă

[Legenda fotografiilor de la pagina 558]

Evanghelizatorii-colportori au distribuit cărţi care explicau Biblia

[Legenda fotografiei de la pagina 559]

Anna Andersen a distribuit publicaţii biblice în aproape toate orăşelele din Norvegia

[Legenda fotografiilor de la pagina 560]

Anunţurile publicate în ziare au constituit un ajutor pentru a ajunge la oamenii cu care nu se putea lua legătura altfel

[Legenda fotografiilor de la pagina 561]

Peste 2 000 de ziare de pe patru continente au publicat simultan predicile fratelui Russell

[Legenda fotografiilor de la pagina 562]

„Foto-Drama Creaţiunii“ a depus o mărturie remarcabilă la milioane de oameni din numeroase ţări

[Legenda fotografiei de la pagina 563]

Prin intermediul radioului, Joseph Rutherford a putut să le depună mărturie la milioane de oameni de pretutindeni chiar în locuinţa lor

[Legenda fotografiei de la pagina 564]

Grup de proclamatori englezi pregătiţi să plece în predicare cu bicicletele

[Legenda fotografiei de la pagina 565]

Începând din anul 1933, Martorii au folosit fişe de mărturie tipărite

[Legenda fotografiei de la pagina 566]

Discursurile biblice înregistrate au depus o mărturie remarcabilă pe parcursul anilor ’30 şi ’40

[Legenda fotografiei de la pagina 567]

S-au folosit maşini cu difuzoare, uneori în număr mare (ca aici în Australia), pentru a transmite adevărul biblic în locurile publice

[Legenda fotografiei de la pagina 568]

Pancarte luminoase puse la ferestrele locuinţelor Martorilor lui Iehova depuneau mărturie zi şi noapte

[Legenda fotografiei de la pagina 568]

O mărturie curajoasă i s-a depus publicului cu ajutorul pancartelor (ca aici în Scoţia)

[Legenda fotografiei de la pagina 569]

Distribuirea stradală a revistelor „Turnul de veghere“ şi „Mângâiere“ (după cum se poate vedea aici, în S.U.A.) a început în 1940

[Legenda fotografiei de la pagina 569]

Începând din 1943, fraţii din congregaţie au primit instruire în arta oratorică

[Legenda fotografiilor de la pagina 571]

Martorii conduc studii biblice la domiciliu cu persoanele interesate. Publicaţiile de mai jos au fost editate în acest scop; ele au apărut mai întâi în engleză, apoi în numeroase alte limbi

[Legenda fotografiilor de la paginile 572, 573]

În întreaga lume, toţi Martorii, tineri şi vârstnici, bărbaţi şi femei, iau parte la predicarea din casă în casă

România

Bolivia

Zimbabwe

Hong Kong

Belgia

Uruguay

Fiji