Dreptatea nu prin tradiţii orale

„Dacă dreptatea voastră nu abundă mai mult decît aceea a scribilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în regatul cerurilor.“ — MATEI 5:20.

 1, 2. Ce s–a întîmplat cu puţin timp înainte ca Isus să ţină Predica de pe Munte?

ISUS îşi petrecuse noaptea pe un munte. Deasupra sa se întindea cerul înstelat. Tufişurile foşneau de activitatea micilor animale nocturne. Spre est, apele Mării Galileei izbeau domol ţărmul. Dar Isus abia dacă observa frumuseţea, tihna şi pacea locului în care se afla. El îşi petrecuse noaptea rugîndu–se Tatălui său ceresc, Iehova, deoarece avea nevoie de îndrumarea sa. Ziua care îl aştepta era de o importanţă crucială.

² La răsărit, cerul prinse a se lumina. Păsările porniră să zboare încoace şi încolo, ciripind în surdină. Florile cîmpului începură să tremure în adierea brizei. Cînd primele raze ale soarelui străpunseră orizontul, Isus îi chemă la el pe discipoli şi alese din mijlocul lor 12 care să îi fie apostoli. Apoi, cu toţii, începură să coboare panta muntelui. Se puteau vedea deja revărsîndu–se într–acolo mulţimi din Galileea, Tir şi Sidon, Iudeea şi Ierusalim. Ele veneau la el ca să–şi vindece bolnavii. În timp ce mulţi îl atingeau, din Isus ieşea putere de la Iehova, şi erau vindecaţi. Ei veniseră şi ca să asculte cuvintele lui care erau ca un balsam vindecător pentru sufletele lor necăjite. — Matei 4:25; Luca 6:12–19.

 3. De ce aşteptau cu nerăbdare discipolii şi mulţimile cînd Isus a început să vorbească?

³ La adunările solemne la care rabinii învăţau poporul, aceştia obişnuiau să se aşeze, iar în această deosebită dimineaţă din primăvara anului 31 e.n., Isus a făcut, după toate aparenţele, acelaşi lucru pe un loc neted, sus, pe povîrniş. Cînd discipolii săi şi mulţimile au văzut aceasta, şi–au dat seama că avea să se petreacă ceva neobişnuit, astfel că s–au strîns nerăbdători în jurul lui. Apoi, cînd Isus a început să vorbească, ei îi sorbiră cuvintele, iar mai tîrziu, cînd a terminat, au rămas uluiţi de ceea ce auziseră. Să vedem de ce. — Matei 7:28.

Două feluri de dreptate

 4. (a) Care erau cele două feluri de dreptate aduse în discuţie? (b) Care era scopul tradiţiilor orale, şi cum a fost el realizat?

⁴ În Predica sa de pe Munte, consemnată atît în Matei 5:1—7:29, cît şi în Luca 6:17–49, Isus a făcut o deosebire clară între două clase: scribii şi Fariseii, pe de–o parte, şi oamenii de rînd, pe care aceştia îi asupreau, pe de alta. El a vorbit despre două feluri de dreptate: dreptatea ipocrită a Fariseilor şi adevărata dreptate a lui Dumnezeu (Matei 5:6, 20). Dreptatea proprie Fariseilor era înrădăcinată în tradiţiile orale. Acestea fuseseră instituite în secolul al doilea î.e.n., ca „un gard împrejurul Legii“ pentru a o apăra de influenţele elenismului (cultura greacă). Tradiţiile respective ajunseseră să fie considerate drept parte din Lege. De fapt, scribii chiar considerau tradiţiile orale ca fiind superioare Legii scrise. Iată ce se spune în Mişna: „Să se aplice o mai mare stricteţe respectării cuvintelor Scribilor [tradiţiilor lor orale] decît respectării cuvintelor Legii scrise“. Deci, în loc să fie „un gard împrejurul Legii“ pentru a o apăra, tradiţiile lor diluau Legea făcînd–o nulă şi neavenită, întocmai cum spusese Isus: „Voi daţi cu abilitate la o parte porunca lui Dumnezeu ca să vă păstraţi tradiţia“. — Marcu 7:5–9; Matei 15:1–9.

 5. (a) În ce stare se aflau oamenii de rînd care veniseră să–l audă pe Isus, şi cum erau ei consideraţi de către scribi şi Farisei? (b) Ce anume făcea ca tradiţiile orale să fie o povară atît de grea pe umerii lucrătorilor?

⁵ Oamenii de rînd care se adunau să–l audă pe Isus erau sărăciţi spiritualiceşte, deoarece fuseseră «jefuiţi şi risipiţi asemenea unor oi fără păstor» (Matei 9:36). Cu îngîmfare şi aroganţă scribii şi Fariseii îşi băteau joc de ei, numindu–i amhaárets (oamenii pămîntului) şi îi dispreţuiau, categorisindu–i drept ignoranţi şi păcătoşi blestemaţi, nedemni să beneficieze de înviere, deoarece nu respectau tradiţiile orale. În timpul în care a trăit Isus, aceste tradiţii deveniseră atît de numeroase şi ajunseseră o încîlcitură de dispute juridice atît de sîcîitoare — împovărate cu ritualuri ceremoniale care necesitau timp îndelungat — încît era imposibil ca un lucrător să le poată respecta. Nu–i de mirare că Isus a demascat aceste tradiţii ca fiind «poveri grele pe umerii oamenilor». — Matei 23:4; Ioan 7:45–49.

 6. Ce era atît de uluitor cu privire la cuvintele cu care a început Isus, şi ce schimbare implicau ele atît pentru discipolii săi, cît şi pentru scribi şi Farisei?

⁶ Deci cînd Isus s–a aşezat pe povîrniş, cei care s–au apropiat să–l asculte erau discipolii săi şi mulţimile care sufereau de foame spirituală. Cu certitudine că toţi aceştia au fost uluiţi de cuvintele cu care a început Isus: «Fericiţi sînt cei săraci, fericiţi sînt cei flămînzi, fericiţi sînt cei care plîng, fericiţi sînt cei care sînt urîţi». Dar cum pot fi ei fericiţi din moment ce sînt săraci, flămînzi, plîng şi sînt urîţi? Pe de altă parte, celor care erau bogaţi, bine hrăniţi, veseli şi admiraţi li s–au anunţat vaiuri (Luca 6:20–26)! În numai cîteva cuvinte Isus a răsturnat toate evaluările bine cunoscute şi normele umane unanim acceptate. Era o răsturnare spectaculoasă a poziţiilor, în concordanţă cu cele spuse de el ulterior: „Oricine se înalţă va fi umilit, dar cine se umileşte va fi înălţat“. — Luca 18:9–14.

 7. Ce efect trebuie să fi avut cuvintele de început ale lui Isus asupra mulţimii înfometate spiritualiceşte care îl asculta?

⁷ Spre deosebire de scribii încrezuţi şi de Farisei, cei care au venit la Isus în această dimineaţă deosebită erau conştienţi de starea lor spirituală deplorabilă. Cuvintele de început ale lui Isus trebuie să–i fi umplut de speranţă: „Fericiţi sînt cei conştienţi de necesităţile lor spirituale, căci lor le aparţine regatul cerurilor.“ Şi cîtă înflăcărare trebuie să fi simţit ei în suflet cînd el a mai spus următoarele: „Fericiţi sînt cei cărora le este foame şi sete de dreptate, întrucît ei vor fi săturaţi“! (Matei 5:3, 6; Ioan 6:35; Apocalips 7:16, 17). Săturaţi de dreptate, da, însă nu de dreptatea Fariseilor!

Nu este suficient a fi „drepţi înaintea oamenilor“

 8. Ce nedumeriri au avut unii referitor la felul în care dreptatea lor urma să abunde mai mult decît aceea a scribilor şi a Fariseilor, şi de ce trebuia, totuşi, să se petreacă astfel?

⁸ „Dacă dreptatea voastră nu abundă mai mult decît aceea a scribilor şi a Fariseilor“, a zis Isus, „cu nici un chip nu veţi intra în regatul cerurilor“. (Matei 5:17–20; vezi Marcu 2:23–28; 3:1–6; 7:1–13.) Cu siguranţă că unii au gîndit astfel: «Mai drepţi decît Fariseii? Dar aceştia postesc şi se roagă şi dau zeciuială şi dau de pomană şi îşi petrec viaţa studiind Legea. Cum ar putea vreodată dreptatea noastră să întreacă dreptatea lor?» Dar ea trebuia să abunde mai mult. Poate că Fariseii erau foarte stimaţi de oameni, dar nu şi de Dumnezeu. Cu o altă ocazie, iată ce le–a zis Isus acestor Farisei: „Voi sînteţi aceia care vă declaraţi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; fiindcă ceea ce este înalt între oameni este un lucru dezgustător în ochii lui Dumnezeu“. — Luca 16:15.

 9–11. (a) Care era unul din modurile în care scribii şi Fariseii credeau că vor fi consideraţi drepţi înaintea lui Dumnezeu? (b) Care era al doilea mod în care se aşteptau ei să dobîndească dreptatea? (c) Care era al treilea mod pe care se bizuiau ei, şi ce a zis apostolul Pavel în sensul că acesta era sortit eşecului?

⁹ Rabinii inventaseră reguli proprii pentru a fi consideraţi drepţi. Una dintre ele era meritul de a descinde din Avraam: „Discipolii lui Avraam, tatăl nostru, se bucură de această lume şi moştenesc lumea viitoare“ (Mişna). Poate că pentru a combate această tradiţie i–a avertizat Ioan Botezătorul pe Fariseii care au venit la el: „Produceţi deci rod corespunzător căinţei; şi să nu îndrăzniţi să spuneţi în sinea voastră: «Noi avem ca tată pe Avraam [ca şi cum asta ar fi de ajuns].»“ — Matei 3:7–9; vezi şi Ioan 8:33, 39.

¹⁰ Al doilea mod prin care puteau fi consideraţi drepţi, spuneau ei, este de a da pomană. Două cărţi apocrife scrise de evrei devotaţi în al doilea secol î.e.n. oglindesc această concepţie bazată pe tradiţie. O afirmaţie de acest fel apare în cartea lui Tobit: „A da de pomană salvează de la moarte şi ispăşeşte orice păcat“. (12:9, The New American Bible.) Cartea lui Sirah (Eclesiasticul) confirmă acest lucru: „Apa stinge focul arzător, iar pomenile fac ispăşire pentru păcate“. — 3:29, NAB.

¹¹ Al treilea mod în care căutau ei dreptatea era prin efectuarea lucrărilor Legii. Tradiţiile lor orale îi învăţau că dacă faptele unui om erau în cea mai mare parte bune, el va fi salvat. Judecata „este în conformitate cu abundenţa lucrărilor, fie bune, fie rele“ (Mişna). Pentru a căpăta o sentinţă favorabilă la judecată, ei erau preocupaţi „să dobîndească merite care cîntăreau mai mult decît păcatele“. Dacă lucrările bune ale unui om depăşeau cu una lucrările lui rele, acesta urma să fie salvat — ca şi cum Dumnezeu îi judeca ţinînd cont de activităţile lor minore! (Matei 23:23, 24). Prezentînd un punct de vedere corect, Pavel a scris următoarele: „Prin lucrările legii nici o carne nu va fi declarată dreaptă înaintea lui [Dumnezeu]“ (Romani 3:20). Cu certitudine, dreptatea creştină trebuie să abunde mai mult decît aceea a scribilor şi a Fariseilor!

„Aţi auzit că s–a zis“

12. (a) Ce schimbare a făcut Isus în Predica de pe Munte cu privire la obiceiul său de a face referiri la Scripturile Ebraice, şi de ce? (b) Ce învăţăm din cea de a şasea folosire a expresiei „S–a spus“?

¹² Cînd a citat anterior din Scripturile Ebraice, Isus a zis: „Este scris“ (Matei 4:4, 7, 10). Dar de şase ori în Predica de pe Munte el a prezentat declaraţii ce păreau a fi extrase din Scripturile Ebraice, introducîndu–le prin cuvintele „S–a zis“ (Matei 5:21, 27, 31, 33, 38, 43). De ce? Deoarece el se referea la Scripturile interpretate în lumina tradiţiei Fariseilor, tradiţie care contrazicea poruncile lui Dumnezeu (Deuteronom 4:2; Matei 15:3). Aceasta iese în evidenţă în cea de a şasea şi ultima referire din această serie: „Aţi auzit că s–a zis: «Să–l iubeşti pe aproapele tău şi să–l urăşti pe duşmanul tău»“. Dar nicăieri în legea mozaică nu se spunea: „Să–ţi urăşti duşmanul“. Scribii şi Fariseii au fost aceia care au spus lucrul acesta. Acesta era felul în care interpretau ei Legea de a–l iubi pe aproapele tău — pe aproapele tău evreu, nu şi pe alţii.

13. Cum ne avertizează Isus chiar şi cu privire la începutul conduitei care ar putea duce la un asasinat propriu–zis?

¹³ Să analizăm acum prima din această serie de şase declaraţii. Iată ce a zis Isus: „Aţi auzit că celor din timpurile antice li s–a zis: «Să nu ucizi; dar oricine ucide va trebui să dea socoteală la curtea de justiţie». Însă eu vă spun că oricine continuă să–i poarte mînie fratelui său va trebui să dea socoteală curţii de justiţie“ (Matei 5:21, 22). Mînia din inimă poate duce la cuvinte jignitoare, iar de acolo la sentinţe de condamnare şi, poate duce, în ultimă instanţă, chiar la asasinat. Faptul de a nutri mînie în inimă vreme îndelungată poate fi fatal: „Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş“. — 1 Ioan 3:15.

14. Cum ne sfătuieşte Isus ca nici măcar să nu apucăm pe drumul care duce la adulter?

¹⁴ Apoi Isus a zis: „Aţi auzit că s–a zis: «Să nu comiţi adulter». Dar eu vă spun că oricine continuă să privească o femeie în aşa fel încît să o dorească, a şi comis adulter cu ea în inima lui“ (Matei 5:27, 28). Voi nu veţi comite adulter, nu–i aşa? Atunci să nu vă permiteţi nici măcar a cocheta cu ideea aceasta. Păziţi–vă inima, fiindcă în ea îşi au originea aceste lucruri (Proverbe 4:23; Matei 15:18, 19). Iacob 1:14, 15 ne avertizează astfel: „Fiecare este încercat cînd se lasă antrenat şi sedus de propria sa dorinţă. Apoi dorinţa, cînd a devenit fecundă, dă naştere păcatului; la rîndul lui, păcatul, cînd a fost înfăptuit, generează moartea“. Oamenii spun uneori: «Nu începe ceea ce nu poţi termina». Dar în cazul de faţă trebuie să spuneţi: «Nu începe ceva de la care nu te poţi opri». Unii care au fost fideli chiar atunci cînd au fost ameninţaţi cu moartea în faţa plutonului de execuţie au căzut mai tîrziu în capcana perfidă a imoralităţii sexuale.

15. Prin ce se deosebeşte totalmente atitudinea lui Isus faţă de divorţ de aceea prezentată în tradiţiile orale ale evreilor?

¹⁵ Am ajuns acum la cea de a treia declaraţie a lui Isus. El a spus: „Pe de altă parte s–a zis: «Oricine divorţează de soţia sa să îi dea un certificat de divorţ». Dar eu vă spun că oricine divorţează de soţia sa, cu excepţia motivului de fornicaţie, face din ea subiect de adulter, iar cine se căsătoreşte cu o femeie divorţată [adică una care a divorţat din alt motiv decît imoralitate sexuală] comite adulter“ (Matei 5:31, 32). Unii evrei s–au purtat cu perfidie cu soţiile lor şi au divorţat de ele folosind motive foarte superficiale (Maleahi 2:13–16; Matei 19:3–9). Tradiţiile orale permiteau unui bărbat să divorţeze de soţia lui „chiar şi dacă ea strica o mîncare“ sau „dacă el găsea o nevastă mai frumoasă decît ea“. — Mişna.

16. Ce practică iudaică făcea lipsită de sens depunerea unui jurămînt, şi ce atitudine a adoptat Isus în acest sens?

¹⁶ Continuînd în aceeaşi manieră, Isus a zis: „Aţi auzit şi că s–a zis anticilor: «Nu juraţi fără să îndepliniţi (. . .)». Dar eu vă spun: Nu juraţi deloc“. Pînă atunci evreii exageraseră cu jurămintele şi făceau multe jurăminte pentru lucruri lipsite de importanţă, dar nu le respectau. Însă Isus a zis: „Nu juraţi deloc (. . .) Cuvîntul vostru Da să însemne Da, iar Nu al vostru, Nu“. Regula lui era simplă: Fiţi sinceri tot timpul, fără să trebuiască să garantaţi printr–un jurămînt ceea ce spuneţi. Păstraţi jurămintele pentru lucruri de importanţă capitală.— Matei 5:33–37; vezi 23:16–22.

17. Ce modalitate mai bună decît aceea reprezentată prin expresia „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“ a predat Isus?

¹⁷ Apoi Isus a spus: „Aţi auzit că s–a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte». Însă eu vă spun: Nu vă opuneţi celui care este rău; ci oricui te pălmuieşte peste obrazul drept întoarce–i–l şi pe celălalt (Matei 5:38–42). Isus nu se referea aici la o lovitură dată pentru a vătăma, ci la o palmă în sens de insultă, dată cu dosul mîinii. Nu vă înjosiţi angrenîndu–vă în insulte. Dimpotrivă, răsplătiţi cu binele şi, astfel, «continuaţi să învingeţi răul prin bine». — Romani 12:17–21.

18. (a) Cum au schimbat evreii legea despre iubirea faţă de aproapele, dar cum a anulat Isus această schimbare? (b) Ce a răspuns Isus unui anumit jurist care voia să limiteze aplicarea termenului „aproapele“?

¹⁸ În cel de al şaselea şi ultim exemplu Isus a arătat clar cum Legea mozaică a fost atenuată de tradiţia rabinică: „Aţi auzit că s–a zis: «Să–l iubeşti pe aproapele tău şi să–l urăşti pe duşmanul tău». Însă eu vă spun: Continuaţi să–i iubiţi pe duşmanii voştri şi să vă rugaţi pentru cei care vă persecută“ (Matei 5:43, 44). Legea mozaică scrisă nu cunoaşte limite în ce priveşte iubirea: „Să–l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Levitic 19:18). Fariseii erau aceia care se sustrăgeau acestei porunci şi, ca să o evite, limitau termenul „aproapele“ la cei care respectau tradiţiile. Astfel că, atunci cînd Isus i–a amintit mai tîrziu unui anumit jurist despre porunca «să–ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi», respectivul s–a mirat întrebîndu–se: „Cine este de fapt aproapele meu?“ Isus i–a răspuns prin ilustrarea despre bunul samaritean, cu alte cuvinte: să devii aproapele celui care are nevoie de tine. — Luca 10:25–37.

19. Ce atitudine a adoptat Iehova faţă de cei răi, atitudine pe care Isus ne–a recomandat s–o urmăm?

¹⁹ Continuîndu–şi predica, Isus a anunţat că «Dumnezeu arată iubire celor răi. El face ca soarele să strălucească deasupra lor şi ploaia să cadă peste ei. Nu este ceva extraordinar să–i iubeşti pe aceia care te iubesc. Şi cei răi fac aşa. Nu există nici un motiv să primeşti o răsplată pentru asta. Dovediţi–vă fii ai lui Dumnezeu! Imitaţi–l! Faceţi–vă aproapele tuturor şi iubiţi–vă semenii. Şi, astfel, „fiţi perfecţi, aşa cum Tatăl vostru ceresc este perfect“» (Matei 5:45–48). Cîtă străduinţă este necesară pentru a putea trăi la înălţimea acestei norme! Şi cît de necorespunzătoare se dovedeşte a fi dreptatea scribilor şi a Fariseilor!

20. În loc să dea la o parte Legea mozaică, cum a lărgit Isus şi a făcut mai profundă influenţa ei, ridicînd–o pe o treaptă şi mai înaltă?

²⁰ Deci cînd Isus s–a referit la porţiuni din Lege şi a adăugat „Însă eu vă spun“, el nu a înlăturat Legea mozaică, punînd altceva în locul ei. Nu, ci a făcut–o mai profundă şi i–a întărit puterea de acţiune, dezvăluind spiritul care stă la baza ei. Astfel, o lege superioară a fraternităţii judecă drept asasinat persistenţa unei atitudini duşmănoase; o lege superioară a purităţii judecă drept adulter persistenţa într–o gîndire senzuală; o lege superioară a căsătoriei respinge divorţul cerut pe motive neîntemeiate şi avertizează că acesta duce la recăsătoriri adultere; o lege superioară despre adevăr arată că jurămintele repetate nu sînt necesare; o lege superioară a blîndeţii anulează răzbunarea; o lege superioară a iubirii pretinde practicarea iubirii divine, care este nemărginită.

21. Ce ne dezvăluie avertismentele lui Isus cu privire la dreptatea ipocrită rabinică, şi ce altceva urmau să înveţe mulţimile?

²¹ Ce ecou profund trebuie să fi avut aceste avertismente inedite în inima acelora care le auzeau pentru prima dată! Cît de meschină părea în comparaţie cu ele dreptatea ipocrită, individualistă care provenea din servitudinea faţă de tradiţiile rabinice! Dar, în timp ce Isus îşi continua Predica de pe Munte, mulţimile flămînde şi însetate de dreptatea lui Dumnezeu aveau să înveţe cu exactitate cum să o dobîndească, aşa cum ne va arăta articolul următor.

Întrebări recapitulative

◻ De ce au elaborat evreii tradiţii orale proprii?

◻ Ce răsturnare spectaculoasă a făcut Isus atît referitor la scribi şi Farisei, cît şi la oamenii de rînd?

◻ În ce mod se aşteptau scribii şi Fariseii să dobîndească dreptatea în faţa lui Dumnezeu?

◻ Care a fost modul indicat de Isus pentru a evita fornicaţia şi adulterul?

◻ Arătînd spiritul care stătea la baza Legii mozaice, ce norme superioare a stabilit Isus?