Dovediţi–vă a fi ucenici credincioşi ai lui Cristos

“Tatăl meu este glorificat în aceasta ca voi să aduceţi multă roadă şi să vă dovediţi a fi ucenicii mei“. — Ioan 15:8.

 1. Ce este un ucenis şi astfel ce face un ucenic al lui Isus Cristos?

UN UCENIC este „cel învăţat“, un „elev“. De aceea, ucenicii lui Cristos sînt persoane care au acceptat învăţătura sa şi trăiesc în armonie cu exemplul pe care l–a dat el în timp ce era pe pămînt. Astfel, dacă noi urmează să fim ucenici credincioşi ai Fiului lui Dumnezeu, noi facem bine dacă considerăm activitatea sa pe pămînt pentru a determina exact ce este necesar pentru noi.

 2. Deoarece este evident din Scripturi, care era obiectivul principal al lui Isus Cristos?

² Intregul curs al vieţii lui Isus s–a concentrat în jurul serviciului. El a spus ucenicilor săi: „Mîncarea mea este, de a face voia Aceluia care m–a trimis şi să sfîrşesc lucrarea sa“ (Ioan 4:34). „Fiul omului a venit nu ca să fie servit, ci să servească şi să–şi dea în schimb sufletul său ca preţ de răscumpărare pentru mulţi“ (Mat. 20:28). Ce–a înţeles el exact prin această declaraţie?

 3. Cum descoperă conversaţia lui Isus cu femeia samariteancă că „mîncarea“ sa era facerea voinţei Tatălui său?

³ Isus era obosit, flămînd şi însetat cînd s–a aşezat la fîntîna lui Iacov lîngă oraşul samaritean Sihar. Totuşi cînd o femeie samariteancă s–a apropiat să–şi scoată apă, el s–a folosit de ocazie să facă bine. El a uitat de oboseala şi foamea sa şi a găsit bucurie şi tărie în a face lucrarea Tatălui său, ajutînd această femeie să înveţe despre închinarea acceptabilă (Ioan 4:6–34). Da, pentru Isus facerea voinţei Tatălui său era acelaşi lucru ca mîncarea. Aceasta îl susţinea pe el. Obiectivul său principal în viaţă era să ajute spiritual pe alţii. Nevoile sale materiale erau secundare. Isus trăia în deplină armonie cu îndemnul pe care l–a dat altora: „Niciodată să nu vă îngrijoraţi şi să ziceţi: ‘Ce vom mînca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’ căci toate acestea sînt lucruri pe care naţiunile le caută în mod zelos. Tatăl vostru ceresc ştie că voi aveţi nevoie de toate aceste lucruri. Continuaţi deci să căutaţi mai întîi împărăţia şi dreptatea sa şi toate aceste alte lucruri vă vor fi adăugate“. — Mat. 6:31–33.

 4. Cum trebuie să înţelegem cuvintele lui Isus că el „n–a venit ca să fie servit, ci să servească“?

⁴ Faptul că Isus a venit să servească sau să slujească nu înseamnă că el a refuzat orice serviciu personal. Aceasta n–ar putea fi, căci noi citim în Scripturi despre femei care ‘l–au servit’ (Mat. 27:55). Serviciul făcut de aceste femei ar putea să fi inclus pregătirea meselor şi confecţionarea, repararea şi spălarea hainelor. Cu toate acestea, serviciul lor era voluntar. Isus Cristos n–a venit pe pămînt „ca să fie servit“ în sensul că el n–a căutat să fie servit sau să–i stea alţii la dispoziţie. El însuşi a făcut cel mai mare serviciu. El a vindecat pe cei bolnavi, pe cei schilozi şi pe cei deformaţi, a restatornicit vederea la cei orbi, a deschis gurile necuvîntătorilor şi urechile celor surzi şi a eliberat pe mulţi de sub controlul demonilor. Pentru cei sensibili vestirea adevărului lui Dumnezeu de către el a adus mîngîiere, vindecare spirituală şi eliberare din captivitatea spirituală. Isus Cristos a împlinit cu credincioşie scopul ungerii sale, aşa după cum s–a declarat în Isaia 61:1: „Spiritul Suveranului Domn Iehova este peste mine, pentru motivul că Iehova m–a uns să spun vestea bună celor blînzi. El m–a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită, să vestesc libertatea pentru cei luaţi captivi şi larga deschidere a ochilor chiar pentru prizonieri“.

 5. Care era reacţia lui Isus cînd mulţimile îi întrerupeau intimitatea sa?

⁵ Excepţională era îndurarea cordială a lui Isus pentru aceia pe care el îi servea în acest mod. Chiar atunci cînd intimitatea sa era întreruptă de mulţimi, el n–a răspuns într–un mod morocănos, iritat sau altfel, neplăcut. In ceea ce priveşte modul cum a reacţionat el, noi citim: „El era mişcat de milă pentru ei, deoarece ei erau ca nişte oi fără păstor. Si a început să–i înveţe multe lucruri“ (Marcu 6:34). „El îi primea amabil şi începea să le vorbească despre împărăţia lui Dumnezeu şi vindeca pe cei ce aveau nevoie de vindecare“. — Luca 9:11.

 6. Cum a împlinit Isus cuvintele din Isaia 42:3?

⁶ Niciodată Isus Cristos n–a privit de sus pe cel sărac şi pe cel necăjit. Modul în care el a tratat pe cei apăsaţi, a împlinit cuvintele din Isaia 42:3: „Nu va frînge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă“ (Mat. 12:20). Cei necăjiţi erau ca nişte trestii rupte şi ca nişte fitiluri care erau pe punctul de a se stinge din cauza lipsei de untdelemn în lămpi. Recunoscînd starea lor vrednică de milă, Isus n–a înrăutăţit-o pentru ei prin a–i trata în mod dur. Nu, el le–a arătat consideraţie, insuflîndu–le cu o tărie şi speranţă reînnoită.

 7. Ce dovedeşte că Isus era într–adevăr „umil cu inima“?

⁷ Cu toate că era Domn sau Invăţător, Isus Cristos nu şi–a asumat o atitudine superioară faţă de aceia pe care el îi servea. El s–a comportat într–un astfel de mod, încît perfecţiunea sa n–a făcut pe alţii să se simtă deprimaţi şi inferiori, făcîndu–i stingheriţi în prezenta sa. Isus era complet deosebit de persoanele cu capacităţi excepţionale, dar care adesea se grăbesc să fie indispuşi şi nerăbdători cu aceia care au neputinţe. Cu toate că ucenicii săi erau uneori neatenţi sau iutuci, Fiul lui Dumnezeu nu era niciodată excesiv de sever cu ei. Deoarece el era „umil cu inima“, el se apleca să înveţe persoanele care erau dispreţuite ca ignorante. — Mat. 11:28–30; Ioan 7:47–49.

 8. Cum a continuat Isus să se simtă în legătură cu compatrioţii săi, în ciuda insensibilităţii şi opoziţiei lor?

⁸ Nici chiar insensibilitatea şi opoziţia a aşa de multora dintre compatrioţii săi n–a potolit interesul lui Isus pentru ei. El a dorit să–i înveţe pe toţi. Indreptându–se spre Ierusalim, el a spus: „Cît de mult am dorit să strîng pe copii tăi laolaltă, după cum strînge găina puii sub aripile ei! Dar voi n–aţi dorit aceasta“ (Mat. 23:37). Atunci cînd contempla teribila distrugere care urma să vină asupra oraşului, Isus a plîns. L–a durut să ştie că toată suferinţa care va veni asupra oamenilor din mîinile armatelor romane ar fi putut fi evitată, dacă ei s–ar fi căit şi l–ar fi acceptat ca pe servul uns al lui Dumnezeu trimis pe pămînt, Mesia. — Luca 19:41–44.

 9. Care era expresia superlativă a lui Isus?

⁹ Cu adevărat, Isus a dat un exemplu perfect a ceea ce se înţelege a servi în folosul altora. Ce căldura, ce bunătate, ce iubire a desfăşurat el! In cele din urmă, într–o expresie superlativă a iubirii sale, el şi–a dat sufletul sau viaţa sa ca un preţ de răscumpărare pentru omenirea păcătoasă. Ucenicilor săi el le putea spune, aşadar, dinainte: „Nimeni nu are mai mare iubire decît aceasta, ca cineva să–şi dea sufletul său în folosul prietenilor săi. Voi sînteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc eu“. — Ioan 15:13, 14.

OAMENI IMPERFECTI POT FACE ACEASTA

10. De ce putem să fim noi siguri că este posibil să imităm exemplul perfect al lui Isus?

¹⁰ Dar pot oamenii imperfecţi să imite exemplul perfect al lui Isus Cristos? In mod definit este posibil. Apostolul Pavel a făcut aceasta şi aşa au făcut mulţi alţii din ucenicii devotaţi ai lui Isus. Pavel a încurajat pe creştinii din Corint: „Deveniţi imitatori ai mei, după cum şi eu sînt un imitator al lui Cristos“. — 1 Corinteni 11:1.

11. Cum s–a simţit apostolul Pavel faţă de compatrioţii săi necredincioşi?

¹¹ Ca şi Isus Cristos, apostolul Pavel avea interes şi iubire adevărată pentru oameni. El era întristat mai cu seamă de necredinţa compatrioţilor săi. In scrisoarea sa către romani, apostolul a scris: „Eu spun adevărul în Cristos; eu nu mint, deoarece conştiinţa mea pune mărturie despre mine în spiritul sfînt, că eu am mare mîhnire şi durere necurmată în inima mea. Căci eu aş putea să doresc să fiu despărţit ca blestemat de Cristos în folosul fraţilor mei, a rudelor mele după carne“. — Rom. 9:1–3.

12. De ce interesul mare al lui Pavel era remarcabil mai cu seamă pentru iudei?

¹² In vederea a ceea ce Pavel propovăduia, compatrioţii săi îl priveau ca un apostat, ca unul care nu avea iubire pentru ei. Cu toate acestea, nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Conştiinţa sa, luminată de spiritul sfînt, punea mărturie pentru marea sa iubire pentru ei. El era dispus să facă orice, ceea ce era posibil, pentru a putea ajuta pe compatrioţii săi să cîştige mîntuirea. Aceasta este foarte remarcabil cînd ţinem seama de faptul că ei erau responsabili pentru multele suferinţe pe care le–a pătimit. Intr–o scrisoare către corinteni, apostolul a declarat: „De cinci ori am primit de la iudei 40 de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre“. — 2 Cor. 11:24, 25.

13. In ce măsură era dispus Pavel să ajute pe fraţii săi iudei?

¹³ Totuşi, să se observe în ce măsură a spus Pavel că era dispus să meargă pentru a–i ajuta: „Eu puteam dori ca eu însumi să fiu separat ca blestemat de Cristos în folosul fraţilor mei“ (Rom. 9:3). Astfel apostolul şi–a exprimat bunăvoinţa sa de a lua asupra sa blestemul care a rămas asupra compatrioţilor săi necredincioşi pentru faptul că nu s–au folosit de mijloacele de mîntuire ale lui Dumnezeu cu perspectiva vieţii cereşti (compară Gal. 3:13). Cuvintele sale descopăr adîncimea iubirii sale neegoiste. Pavel era dispus să facă orice ce–i stătea în puterea sa pentru a ajuta pe iudei.

14. Cum ar trebui să fim mişcaţi pentru a activa faţă de persoanele care sînt indiferente sau care se opun „veştii bune“? Pentru ce?

¹⁴ Ca ucenici ai lui Isus Cristos, noi astăzi ar trebui să avem acelaşi fel de interes pentru cei necredincioşi. N–ar trebui să permitem opoziţia sau indiferenţa lor să se ridice înăuntrul simţămintelor noastre, a voinţei bolnave. Asemenea persoane sînt membre ale familiei umane pentru care Cristos a murit (Romani 5:6–8). Este voia lui Iehova ca să continue să le fie dată ocazia să se căiască atît timp cît ei trăiesc sau pînă vine timpul ca el distrugă toată nedreptatea (2 Pet. 3:9). Cînd noi apreciem aceasta din inimă, vom fi mişcaţi să cugetăm cu grijă şi cu rugăciune în ceea ce priveşte modul ce am putea face pentru a ajuta spiritual pe alţii. Noi vom urma atunci îndemnul lui Isus: „Continuaţi să iubiţi pe duşmanii voştri şi să vă rugaţi pentru cei ce vă persecută“. — Mat. 5:44.

15. Ce arată că viaţa noastră acum ca ucenici ai lui Cristos este modul cel mai bun de viaţă?

¹⁵ Am face bine să ne gîndim despre ce a însemnat pentru noi individual „vestea bună“. Fiind un ucenic al lui Isus Cristos este cu siguranţă modul cel mai bun de viaţă. Sîntem feriţi de a ne folosi emergiile noastre în eforturi zadarnice de a perpetua sistemele lumeşti care sînt condamnate la eşec. Sîntem protejaţi de a deveni amestecaţi în imoralitatea şi nelegiuirea lumii. Prin urmare, noi nu experimentăm durerea de cap şi întristarea care vine din violarea poruncilor lui Dumnezeu (Col. 3:5–10, 12–14). In afară de foloasele prezente, noi avem măreaţa speranţă a vieţii veşnice sub condiţii drepte (2 Pet. 3:13). Ce excelent ar fi dacă mai mulţi oameni ar putea fi ajutaţi să aibă această speranţă ca ucenici ai lui Isus Cristos!

16. De ce este important pentru oameni să aibă ocazia să înveţe adevărul cît mai curînd posibil?

¹⁶ Oamenii au nevoie astăzi de „vestea bună“. Mîine ar putea să fie prea tîrziu. Un motiv pentru aceasta este că din cauză că nu cunoaşte ceva despre „vestea bună“, o persoană ar putea să–şi ruineze viaţa. O faptă de imoralitate, o izbucnire violentă de mînie, un abuz de droguri sau ceva asemănător ar putea să rezulte într–o pagubă ireparabilă. Afară de aceasta, ziua şi ceasul pentru Iehova Dumnezeu de a activa împotriva lumii nelegiuite sînt necunoscute nouă (Mat. 24:36–44). Am dori să folosim timpul care a mai rămas în mod înţelept în eforturi de a ajuta pe alţii să cîştige mîntuirea (Fap. 18:6). Ar trebui să simţim cum a simţit şi apostolul Pavel: „Vai mie dacă nu vestesc ‘vestea bună’“! — 1 Corinteni 9:16.

NELIMITAT PENTRU VESTIRE ORALA

17. Afară de propovăduire, ce este necesar pentru noi pentru a ne dovedi a fi ucenici ai lui Isus Cristos?

¹⁷ Dovedindu–ne pe noi înşine a fi ucenici ai lui Cristos, cu toate acestea, nu este limitat să proclamăm „vestea bună“. Ea include venirea în ajutorul persoanelor în nevoia reală şi a–i trata amabil cu privire la ceea ce ei ar fi făcut faţă de noi (Rom. 12:17–20). Cu toate acestea, aşa după cum purtarea de grijă pentru nevoile propriei noastre familii are prioritate faţă de ajutorarea nevoilor străinilor, tot aşa responsabilitatea cuiva faţă de fraţii de credinţă are prioritate faţă de obligaţiile faţă de necredincioşi (1 Tim. 5:8). Sfatul Bibliei este: „Cu adevărat deci atît timp cît avem timp favorabil pentru aceasta, să lucrăm ceea ce este bine faţă de toţi, mai cu seamă faţă de aceia care sînt înrudiţi cu noi în credinţă“. — Galateni 6:10.

18. (a) Ce responsabilitate avem faţă de fraţii spirituali care sînt în nevoie fizică? (b) Cînd nu are un creştin nici o obligaţie de a da ajutor material cuiva care este în nevoie?

¹⁸ Multe ocazii se prezintă să facem bine faţă de fraţii noştri de credinţă. Un accident, un dezastru natural sau o altă nenorocire ar putea reduce pe unul din ei la stare de necesitate. In imitarea lui Isus Cristos noi cu siguranţă ar trebui să dorim să facem orice în cadrul puterii noastre de a ajuta pe fraţii noştri spirituali. Apostolul Ioan a scris: „Prin acestea am ajuns să cunoaştem iubirea, deoarece el şi–a dat sufletul său pentru noi; şi noi sîntem sub obligaţia de a ne da sufletele noastre pentru fraţii noştri. Dar cine are mijloacele acestei lumi pentru sprijinirea vieţii şi vede pe fratele său fiind în nevoie şi totuşi închide uşa îndurărilor cordiale faţă de el, în ce mod rămîne în el iubirea lui Dumnezeu? Copilaşilor să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (1 Ioan 3:16–18). Bineînţeles, dacă o persoană este iresponsabilă, leneşă, îndărătnică de a accepta munca disponibilă de care este el capabil să facă, un creştin nu este sub obligaţia de a ajuta financiar pe unul ca acesta. Regula biblică este: „Dacă cineva nu doreşte să lucreze, nici să nu mănînce“. — 2 Tes. 3:10.

19. In conformitate cu ce a scris apostolul Pavel, cum am putea ajuta spiritual pe fraţii noştri de credinţă?

¹⁹ Cu mult mai frecvent, fraţii de credinţă au nevoi spirituale. In conformitate cu 1 Tesaloniceni 5:14, toţi din adunare au răspundere de a face ceea ce ei pot pentru a procura ajutor spiritual. Noi citim: „Mustraţi pe cei ce trăiesc în neorînduială; îmbărbătaţi pe cei desnădăjduiţi; sprijiniţi pe cei slabi, fiţi răbdători cu toţi“. Unii ar putea să fie neglijenţi în ceea ce priveşte obligaţiile lor creştineşti şi, aşadar, necesită să fie mustraţi. Femeile în vîrstă, de exemplu, ar putea să ajute „femeilor tinere să–şi vină în fire, astfel încît să–şi iubească bărbăţii şi copiii, să fie sănătoase la minte, caste, să–şi vadă de treburile casei, bune, supuse soţilor lor“ (Tit. 2:4, 5). Aceia care sînt descurajaţi sau deprimaţi din cauza problemelor sau încercărilor, necesită încurajare. N–ar putea ei să fie zidiţi prin auzirea ideilor scripturale care te–au susţinut pe tine? N–ar fi întăritor pentru ei să fie asiguraţi de interesul tău? Ar putea exista unii care ar avea o conştiinţă slabă. De aceea, aceia care au o conştiinţă tare ar trebui să poarte slăbiciunea fraţilor lor întrucît să se limiteze pe ei înşişi în exercitarea drepturilor lor (Rom. 15:1–3). Deoarece toţi în adunare sînt imperfecţi, noi trebuie să fim dispuşi să punem pe seama iubirii greşelile altora şi să iertăm unul altuia din inimă (Col. 3:13). Ajutorîndu-ne unul pe altul în aceste moduri cu siguranţă vom întări legăturile de iubire.

20. (a) Ce ne identifică în realitate pe noi ca ucenici ai lui Cristos? (b) Ce rezultă din a ne da pe noi înşine în folosul altora?

²⁰ Prin iubirea jertfitoare de sine pentru credincios şi necredincios ne dovedim a fi ucenici ai lui Isus Cristos (Ioan 13:34, 35). Aceasta înseamnă cheltuirea energiei noastre, timpul, resursele noastre materiale şi da, chiar a existenţei noastre în eforturile de a promova bunăstarea spirituală a altora prin faptul că ne dăm astfel pe noi înşine, nu ajungem să ne simţim împovăraţi. Mai degrabă, fericirea noastră continuă să crească, căci „este mai fericit în a da decît în a primi“ (Fap. 20:35). Fie ca noi, aşadar, să continuăm să adîncim bucuria noastră prin imitarea lui Isus Cristos la un grad mai mare, dovedindu–ne întotdeauna a fi ucenicii săi adevăraţi.