Potrivit Bibliei
„Noul Testament“ este antisemit?
UN EVANGHELIST american a spus cândva: „Biserica instituţională a păcătuit pe parcursul unei mari părţi a istoriei sale şi trebuie să dea socoteală de multe lucruri la Judecată, în special de antisemitismul său“.
De ce a avut antisemitismul o istorie atât de lungă şi de urâtă, persistând chiar până în secolul al XX-lea? Unii acuză Scripturile greceşti creştine — adică aşa-zisul Nou Testament. De exemplu, Krister Stendahl, decan la Institutul de Teologie din Harvard, susţinea: „Este bine cunoscut şi general acceptat faptul că . . . afirmaţiile Noului Testament au servit drept aprobare «divină» a urii împotriva evreilor“. S-ar putea ca acest concept să fie general acceptat, dar corespunde el realităţii?
Cine a fost declarat vinovat de moartea lui Isus?
Un pasaj adus adesea ca dovadă a caracterului antisemit al „Noului Testament“ este Matei 27:15–25. Acolo ni se spune că o mulţime de evrei au cerut guvernatorului roman Pilat din Pont să-l ţintuiască pe Isus pe stâlp, efectiv strigând: „Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri“. Susţinea aici Noul Testament că toţi evreii din secolul întâi erau răspunzători de moartea lui Isus şi că evreii trebuiau să fie cunoscuţi pentru totdeauna ca asasini ai lui Cristos?
Să vedem mai întâi cum au reacţionat majoritatea evreilor faţă de Isus în timpul ministerului său? „Noul Testament“ relevează că Isus era foarte simpatizat de mulţimile de evrei, în special în Galileea, unde a efectuat cea mai mare parte a ministerului său (Ioan 7:31; 8:30; 10:42; 11:45). Cu numai cinci zile înaintea arestării şi execuţiei sale, o mulţime de evrei l-au întâmpinat la Ierusalim în calitate de Mesia. — Matei 21:6–11.
Atunci, cine dorea moartea lui Isus? „Noul Testament“ menţionează că Isus nu era simpatizat de preoţii de frunte şi de mulţi farisei şi saduchei, deoarece le demasca ipocrizia (Matei 21:33–46; 23:1–36).a Marele preot Caiafa era unul dintre principalii opozanţi ai lui Isus. El suferise, fără îndoială, o pierdere financiară atunci când Isus îi alungase din templu pe schimbătorii de bani (Marcu 11:15–18). În plus, Caiafa se temea că popularitatea de care se bucura Isus în faţa mulţimilor de evrei avea să ducă în final la intervenţia romanilor şi la pierderea poziţiei sale (Ioan 11:45–53). Aşadar, preoţii de frunte şi alţi conducători religioşi evrei au pus la cale moartea lui Isus şi l-au predat unui tribunal roman pentru execuţie (Matei 27:1, 2; Marcu 15:1; Luca 22:66—23:1). Ce paradox, popularitatea de care se bucura Isus în rândul maselor de evrei l-a costat viaţa!
Având în vedere popularitatea lui Isus, cum a fost posibil ca mulţimea de evrei să ceară moartea sa? Dat fiind că majoritatea adepţilor lui Isus erau galileeni, este posibil ca mulţimea care îi dorea moartea să fi fost în principal formată din iudei. Galileenii erau din fire prietenoşi, umili şi sinceri, în timp ce iudeii erau înclinaţi spre mândrie, bogăţie şi instruire superioară, în special cei din Ierusalim. Fapt semnificativ, Matei relevează că mulţimea a fost incitată de ‘preoţii cei mai de seamă şi de bătrîni’ (Matei 27:20). Ce minciună trebuie să le fi spus ei mulţimii, astfel încât s-o aţâţe de aşa manieră? Să fi fost minciuna prezentată mai devreme la procesul lui Isus şi repetată pe parcursul execuţiei sale, respectiv că Isus spusese că avea să distrugă templul? — Marcu 14:57, 58; 15:29.b
O responsabilitate colectivă
Dacă această mulţime de evrei nu constituia tot poporul evreu, atunci de ce apostolul Petru, când s-a adresat unei mari mulţimi de evrei adunate cu circa 50 de zile mai târziu la Ierusalim pentru Sărbătoarea Săptămânilor, le-a spus: „Voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorît [pe Isus] prin mîna celor fărădelege“ (Faptele 2:22, 23)? Desigur, Petru ştia că majoritatea dintre ei nu au avut prea mult de-a face cu evenimentele care au dus la execuţia lui Isus. Atunci, ce a vrut să spună Petru?
Potrivit Scripturilor, o crimă pentru care nu s-a făcut ispăşire atrăgea vinovăţia nu numai asupra ucigaşului, ci şi asupra comunităţii care nu l-a adus în faţa justiţiei (Deuteronomul 21:1–9). De exemplu, întregul trib al lui Beniamin a fost cândva considerat vinovat de vărsare de sânge deoarece nu pedepsise un grup de ucigaşi din mijlocul său. Deşi marea majoritate a tribului nu era direct implicată în crimă, prin tolerarea acesteia, ei o scuzau asumându-şi astfel o parte din responsabilitate (Judecătorii 20:8–48). Într-adevăr, aşa cum se spune, „tăcerea înseamnă consimţire“.
În mod similar, naţiunea evreiască din secolul întâi a consimţit tacit crima conducătorilor ei vinovaţi de vărsare de sânge. Tolerând acţiunile criminale ale preoţilor de frunte şi ale fariseilor, întreaga naţiune a devenit răspunzătoare. Fără îndoială, acesta a fost motivul pentru care Petru i-a îndemnat pe auditorii săi evrei să se căiască.c
Care au fost consecinţele acestei respingeri a lui Isus ca Mesia? Isus s-a adresat astfel oraşului Ierusalim: „Iată, vi se lasă casa [templul] pustie“ (Matei 23:37, 38). Da, Dumnezeu şi-a retras protecţia sa, iar armatele romane au distrus apoi Ierusalimul şi templul său. Întocmai cum întreaga familie a unui bărbat ar suporta consecinţele, în cazul în care acesta şi-ar risipi toate bunurile, pierderea protecţiei divine a fost resimţită nu numai de cei care au cerut cu voce tare moartea lui Isus, ci şi de familiile lor. În acest sens, sângele lui Isus a venit asupra lor şi asupra copiilor lor. — Matei 27:25.
Însă, nici o parte din „Noul Testament“ nu susţine că generaţiile următoare de evrei aveau să poarte o vină specială pentru moartea lui Isus. Dimpotrivă, datorită iubirii sale faţă de strămoşul lor Avraam, Dumnezeu le-a arătat evreilor o consideraţie specială, oferindu-le prima ocazie de a deveni creştini (Faptele 3:25, 26; 13:46; Romani 1:16; 11:28). Când această ocazie a fost în cele din urmă extinsă asupra neevreilor, Dumnezeu a încetat să mai trateze cu vreo persoană pe baza naţionalităţii sale. Petru a spus: „În adevăr, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor ci că, în orice popor, cine se teme de El şi practică dreptatea este primit de El“ (Faptele 10:34, 35). Apostolul Pavel a scris mai târziu: „Nu este nici o deosebire între iudeu şi grec“ (Romani 10:12). Pe atunci evreii aveau acelaşi statut înaintea lui Dumnezeu ca şi neevreii, şi acest lucru este valabil şi astăzi. — Compară cu Ezechiel 18:20.
De ce există antisemitism în creştinătate?
Se poate, aşadar, observa că „Noul Testament“ nu este antisemit. Dimpotrivă, el conţine învăţăturile unui om care a trăit şi a murit ca evreu şi care i-a învăţat pe discipolii săi evrei să respecte principiile Legii mozaice (Matei 5:17–19). Dar dacă „Noul Testament“ nu poate fi acuzat, atunci de unde provine acest antisemitism atât de răspândit în creştinătate?
Vina nu este a creştinismului în sine. La fel cum creştinii falşi din timpul lui Iuda ‘schimbau în desfrînare harul Dumnezeului nostru’, tot la fel aşa-zişii creştini de pe tot parcursul istoriei au târât numele lui Cristos în mocirla bigotismului şi a prejudecăţilor (Iuda 4). Aşadar, antisemitismul din creştinătate s-a datorat prejudecăţilor egoiste ale persoanelor care fuseseră creştine doar cu numele.
Fapt interesant, Isus însuşi a profeţit că unii aveau să pretindă că au îndeplinit tot felul de lucrări de putere în numele său, dar că, în realitate, ei erau ‘lucrători ai fărădelegii’ — nu prieteni ai lui (Matei 7:21–23)! Mulţi dintre aceştia au încercat să utilizeze „Noul Testament“ ca o justificare pentru ura şi prejudecăţile lor, dar oamenii cu discernământ îşi dau seama de falsitatea acestei pretenţii.
Falşii creştini vor trebui să dea socoteală lui Dumnezeu pentru antisemitismul lor. Dar întocmai cum existenţa banilor falşi nu exclude existenţa banilor adevăraţi, existenţa creştinilor falşi nu umbreşte deloc realitatea că există, de fapt, creştini adevăraţi, oameni cunoscuţi pentru iubirea, nu pentru prejudecăţile lor. De ce nu aţi face cunoştinţă cu aceşti oameni la Sala Regatului a Martorilor lui Iehova din apropierea dumneavoastră?
[Note de subsol]
a Istoricul evreu din secolul întâi Joseph ben Matthias (Flavius Josephus) relatează că în acea epocă, marii preoţi ai lui Israel erau numiţi şi destituiţi de către reprezentanţi ai Romei o dată pe an. În acest climat, funcţia de mare preot a degenerat într-una de mercenar care atrăgea elementele cele mai rele ale societăţii. The Babylonian Talmud confirmă excese în privinţă morală ale unora dintre aceşti mari preoţi (Pesaḥim 57a). Talmudul menţionează, de asemenea, tendinţa spre ipocrizie a fariseilor (Soṭah 22b).
b În realitate, Isus le-a zis opozanţilor săi: „Dărîmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica“ (Ioan 2:19–22). Dar aşa cum subliniază Ioan, Isus nu se referea la templul din Ierusalim, ci la „templul trupului Său“. Isus compara, aşadar, iminenta sa moarte şi înviere cu dărâmarea şi reconstruirea unui edificiu. — Compară cu Matei 16:21.
c O responsabilitate similară s-a observat şi în timpurile moderne. Nu toţi cetăţenii Germaniei naziste au fost direct implicaţi în atrocităţile comise. Cu toate acestea, Germania a recunoscut că avea o responsabilitate colectivă, decizând din proprie iniţiativă să despăgubească victimele persecuţiei naziste.
[Text generic pe pagina 13]
Antisemitismul din creştinătate este practicat de persoane care sunt creştine doar cu numele
[Legenda ilustraţiei de la pagina 11]
Nici Isus, nici discipolii lui nu au promovat antisemitismul