Ancoraţi în speranţă, impulsionaţi de iubire

„Rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.“ — 1 CORINTENI 13:13.

 1. Ce avertisment ne-a dat apostolul Pavel?

APOSTOLUL Pavel ne-a avertizat că, asemenea unei corăbii, credinţa noastră poate naufragia. El a vorbit despre ‘păstrarea credinţei şi a unei conştiinţe bune, pe care unii au lepădat-o şi au naufragiat în ce priveşte credinţa’ (1 Timotei 1:19). În secolul I e.n., vasele maritime erau construite din lemn. Capacitatea lor de navigare depindea de calitatea lemnului şi de iscusinţa cu care erau construite.

 2. De ce corabia credinţei noastre trebuie să fie bine construită, şi ce pretinde acest lucru din partea noastră?

² Corabia figurativă a credinţei noastre trebuie să continue să se menţină la suprafaţă în mijlocul mării agitate a omenirii (Isaia 57:20; Apocalipsa 17:15). Aşadar, ea trebuie să fie bine construită, lucru care depinde de noi. Când „marea“ societăţii evreieşti şi a celei romane devenise extrem de agitată pentru creştinii din secolul I, Iuda a scris: „Preaiubiţilor, zidiţi-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică“ (Iuda 20, 21). Având în vedere referirea anterioară a lui Iuda la lupta pentru „credinţa care a fost dată sfinţilor“, expresia ‘credinţa preasfântă’ se poate referi la totalitatea învăţăturilor creştine, din care face parte şi vestea bună despre salvare (Iuda 3). Cristos este temelia acestei credinţe. Pentru a adera la adevărata credinţă creştină este nevoie de o credinţă puternică.

Să înfruntăm furtuna „fricii de secte“

 3. În ce fel se folosesc unele persoane de „frica de secte“?

³ În ultimii ani au existat câteva cazuri îngrozitoare de sinucidere în masă, de crime şi de atacuri teroriste în care au fost implicate secte ezoterice. Din acest motiv, multe persoane, inclusiv conducători politici sinceri, şi-au arătat pe bună dreptate interesul de a-i ocroti pe oamenii nevinovaţi, îndeosebi pe minori, de aceste secte periculoase. Aşadar, „dumnezeul veacului acestuia“, care se află evident în spatele acestor crime îngrozitoare, a dat naştere la o frică de secte, după cum o numesc unii, şi o foloseşte împotriva poporului lui Iehova (2 Corinteni 4:4; Apocalipsa 12:12). Unele persoane s-au folosit de această situaţie pentru a stârni opoziţie faţă de lucrarea noastră. În unele ţări, acestea au organizat o campanie sub pretextul că îi ocrotesc pe oameni de „sectele periculoase“, aplicând însă în mod greşit acest nume şi cu privire la Martorii lui Iehova şi, astfel, acuzându-ne pe baza unor insinuări. Acest lucru a făcut ca în unele ţări europene mărturia din casă în casă să fie dificil de efectuat şi i-a determinat pe unii oameni care studiau Biblia cu noi să întrerupă studiul. La rândul său, această situaţie a avut un efect descurajator asupra unora dintre fraţii noştri.

 4. De ce opoziţia nu trebuie să constituie un motiv de descurajare?

⁴ Cu toate acestea, în loc să ne descurajeze, opoziţia ar trebui să ne întărească convingerea că practicăm adevăratul creştinism (Matei 5:11, 12). Creştinii din secolul I au fost acuzaţi că erau o sectă care îndemna la răzvrătire, motiv pentru care pretutindeni ‘se vorbea împotriva’ lor (Faptele 24:5; 28:22). Totuşi apostolul Petru i-a liniştit pe colaboratorii săi în credinţă scriindu-le următoarele: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui“ (1 Petru 4:12, 13). În mod asemănător, un membru al corpului de guvernare din secolul I a scris: „Consideraţi o adevărată bucurie, fraţii mei, când vă confruntaţi cu diferite încercări, căci ştiţi: calitatea încercată a credinţei voastre produce perseverenţă. Dar lăsaţi ca perseverenţa să-şi facă în mod complet lucrarea, pentru ca să fiţi compleţi şi sănătoşi în toate privinţele, şi să nu vă lipsească nimic“ (Iacov 1:2–4, NW). Aşa cum vânturile puternice testează capacitatea de navigare a unui vas, tot aşa furtunile opoziţiei vor scoate la iveală orice punct slab al corabiei credinţei noastre.

Necazurile produc perseverenţă

 5. Cum putem fi siguri că credinţa noastră este stabilă în mijlocul necazurilor?

⁵ Creştinii pot fi siguri că manifestă perseverenţă şi că credinţa lor este stabilă numai după ce înfruntă furtunile necazurilor. Perseverenţa noastră ‘îşi face în mod complet lucrarea’ pe o mare furtunoasă numai dacă suntem ‘compleţi şi sănătoşi în toate privinţele, nelipsindu-ne nimic’, nici credinţa puternică. Pavel a scris: „În toate privinţele, arătăm că suntem nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare [perseverenţă, NW], în necazuri, în nevoi, în strâmtorări“. — 2 Corinteni 6:4.

 6. De ce ar trebui „să exultăm atunci când suntem în necazuri“, şi cum ne întăreşte acest lucru speranţa?

⁶ Vânturile puternice ale necazurilor cu care ne putem confrunta uneori ar trebui considerate ocazii de a demonstra că corabia credinţei noastre este rezistentă şi stabilă. Pavel le-a scris următoarele creştinilor din Roma: „Să exultăm atunci când suntem în necazuri, întrucât ştim că necazul produce perseverenţă; perseverenţa, la rândul ei, o stare aprobată, starea aprobată, la rândul ei, speranţă, iar speranţa nu duce la dezamăgire“ (Romani 5:3–5, NW). Statornicia în încercări ne aduce aprobarea lui Iehova. Aceasta, la rândul ei, ne întăreşte speranţa.

De ce naufragiază unii

 7. a) Potrivit cuvintelor lui Pavel, cum au naufragiat unii din punct de vedere spiritual? b) Cum deviază în prezent unii de la adevăr?

⁷ Când Pavel a avertizat asupra ‘naufragierii’, el s-a gândit la unii care îşi ‘lepădaseră’ conştiinţa bună şi îşi pierduseră credinţa (1 Timotei 1:19). Printre aceştia s-au aflat Imeneu şi Alexandru, care căzuseră în apostazie, deviind de la adevăr şi vorbind injurios (1 Timotei 1:20; nota de subsol din NW; 2 Timotei 2:17, 18). Astăzi, apostaţii, care deviază de la adevăr, atacă verbal „sclavul fidel şi prevăzător“ (NW), atacând de fapt mâna care i-a hrănit din punct de vedere spiritual. Unii se aseamănă cu ‘robul rău’, care a spus fără ezitare: „Stăpânul meu întârzie să vină“ (Matei 24:44–49; 2 Timotei 4:14, 15). Ei neagă că sfârşitul acestui sistem rău de lucruri este aproape şi critică clasa sclavului, trează din punct de vedere spiritual, pentru că îi ajută pe membrii poporului lui Iehova să păstreze viu în minte caracterul urgent al timpurilor în care trăiesc (Isaia 1:3). Aceşti apostaţi reuşesc să ‘submineze credinţa unora’, provocând naufragiu spiritual. — 2 Timotei 2:18, NW.

 8. Din ce motive a naufragiat sau s-a scufundat corabia credinţei unora?

⁸ În cazul altor creştini dedicaţi, corabia credinţei lor a naufragiat în sensul că şi-au lepădat conştiinţa şi au cedat în faţa goanei nestăpânite după plăceri a acestei lumi şi în faţa imoralităţii ei sexuale (2 Petru 2:20–22). Totuşi alţii şi-au scufundat corabia credinţei deoarece, în concepţia lor, portul noului sistem de lucruri nu se întrezăreşte încă la orizont. Neputând să calculeze timpul când se vor împlini anumite profeţii şi amânând în mintea lor „ziua lui Iehova“ (NW), ei abandonează închinarea adevărată (2 Petru 3:10–13; 1 Petru 1:9). Nu după mult timp, ei se trezesc înapoi, în apele învolburate şi tulburi ale sistemului de lucruri actual (Isaia 17:12, 13; 57:20). Unele persoane care au încetat să frecventeze congregaţia creştină continuă să creadă că în cadrul ei se practică religia adevărată. Cu toate acestea, lor le lipseşte răbdarea şi perseverenţa necesare pentru a aştepta lumea nouă promisă de Iehova Dumnezeu. Pentru ele, viaţa în Paradis nu a venit suficient de repede.

 9. Ce atitudine au unii creştini dedicaţi, şi ce anume trebuie să ne determine aceste situaţii să analizăm?

⁹ Câţiva creştini dedicaţi din unele părţi ale lumii se pare că au strâns pânzele corabiei credinţei lor. Corabia încă pluteşte, însă, în loc să înainteze cu credinţă deplină, ei au adoptat o „viteză de croazieră“. Atraşi de speranţa unui „Paradis care va veni curând“, unii au fost hotărâţi să nu precupeţească nici un efort pentru a intra în el — au participat cu zel la lucrarea de predicare şi au asistat cu regularitate la toate întrunirile şi congresele. Acum însă, gândindu-se că speranţele lor se vor împlini mai târziu decât au anticipat, ei au scăzut preţul pe care erau dispuşi să-l plătească. Acest lucru este confirmat de reducerea activităţii lor de predicare, de neparticiparea regulată la întruniri şi de tendinţa de a lipsi de la unele părţi ale programelor congreselor. Alţii dedică mai mult timp destinderii şi acumulării de lucruri materiale. Aceste situaţii ne îndeamnă să analizăm care trebuie să fie forţa motrice în viaţa noastră în armonie cu dedicarea noastră lui Iehova. Ar trebui ca zelul nostru în serviciul său să depindă de speranţa unui „Paradis care va veni curând“?

Speranţa comparată cu o ancoră

10, 11. Cu ce anume a asemănat Pavel speranţa noastră, şi de ce este potrivită această comparaţie?

¹⁰ Pavel a arătat că Iehova a promis că prin intermediul lui Avraam va aduce binecuvântări. Apoi apostolul a explicat: „Dumnezeu . . . a intervenit cu un jurământ, pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba [cuvântul şi jurământul său] şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică încurajare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită“ (Evrei 6:17–19; Geneza 22:16–18). Speranţa pusă înaintea creştinilor unşi este speranţa unei vieţi nemuritoare în cer. Astăzi, marea majoritate a slujitorilor lui Iehova au minunata speranţă de a trăi veşnic într-un paradis terestru (Luca 23:43). Dacă cineva nu are această speranţă, atunci nu poate avea nici credinţă.

¹¹ O ancoră este o piesă grea de siguranţă, indispensabilă pentru a menţine un vas pe loc şi pentru a-l împiedica să meargă în derivă. Nici un marinar nu s-ar aventura în afara unui port dacă vasul său nu ar fi prevăzut cu o ancoră. Întrucât Pavel naufragiase de câteva ori, el ştia din proprie experienţă că viaţa navigatorilor depindea adesea de ancorele corabiei lor (Faptele 27:29, 39, 40; 2 Corinteni 11:25). În secolul I, corăbiile nu erau prevăzute cu motor care să-i permită căpitanului să conducă vasul după cum dorea. Cu excepţia corăbiilor de război, care înaintau cu ajutorul vâslelor, viteza de deplasare a vaselor depindea în primul rând de vânt. Dacă exista pericolul ca o corabie să se îndrepte spre stânci, singurul lucru pe care căpitanul îl putea face era acela de a arunca ancora şi de a supravieţui furtunii, sperând că ancora nu avea să se desprindă de fundul mării. Din acest motiv, Pavel a comparat speranţa unui creştin cu o „ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită“ (Evrei 6:19). Când suntem asaltaţi de furtunile opoziţiei sau când trecem prin alte încercări, minunata noastră speranţă este ca o ancoră care ne ţine în viaţă, astfel încât corabia credinţei noastre să nu devieze spre periculoasele bancuri de nisip ale îndoielilor sau spre stâncile distrugătoare ale apostaziei. — Evrei 2:1; Iuda 8–13.

12. Cum putem evita să ne îndepărtăm de Iehova?

¹² Pavel le-a dat creştinilor evrei următorul avertisment: „Luaţi seama, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea a necredinţei, îndepărtându-se de Dumnezeul Cel viu“ (Evrei 3:12). În textul grecesc, expresia „a se îndepărta“ înseamnă literalmente „a sta la o parte“, adică a deveni apostat. Totuşi putem evita un astfel de naufragiu îngrozitor. Credinţa şi speranţa ne vor ajuta să stăm lângă Iehova chiar şi în timpul celor mai aspre furtuni ale încercărilor (Deuteronomul 4:4; 30:19, 20). Credinţa noastră nu va fi asemenea unei corăbii aruncate încoace şi-n colo de vânturile învăţăturii apostate (Efeseni 4:13, 14). În plus, făcând din speranţă ancora noastră, vom putea rezista furtunilor vieţii ca slujitori ai lui Iehova.

Impulsionaţi de iubire şi de spiritul sfânt

13, 14. a) De ce ancora speranţei noastre în sine nu este suficientă? b) Care trebuie să fie forţa motivaţională atunci când îi aducem lui Iehova un serviciu sacru, şi de ce?

¹³ Un creştin nu va înainta spre noul sistem dacă singurul motiv pentru care îi slujeşte lui Iehova este speranţa de a trăi pentru totdeauna într-un paradis terestru. În timp ce-şi păstrează ancora speranţei ca factor stabilizator în viaţa sa, el trebuie să adauge la ea şi la credinţa sa forţa motrice a iubirii. Pavel a scos în evidenţă acest lucru când a scris: „Rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea“. — 1 Corinteni 13:13.

¹⁴ Atunci când efectuăm serviciul sacru, forţa noastră motivaţională trebuie să fie iubirea sinceră faţă de Iehova, ca răspuns la iubirea incomensurabilă pe care o are el faţă de noi. Apostolul Ioan a scris: „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi“ (1 Ioan 4:8, 9, 19). În semn de recunoştinţă faţă de Iehova, preocuparea noastră primordială trebuie să fie aceea de a fi martori la sfinţirea numelui său sfânt şi la justificarea suveranităţii sale drepte, şi nu aceea de a câştiga propria salvare.

15. Cum este iubirea noastră faţă de Iehova în raport cu chestiunea suveranităţii sale?

¹⁵ Iehova doreşte ca noi să-i slujim din iubire faţă de el, nu numai din dorinţa de a trăi în Paradis. În enciclopedia biblică Insight on the Scriptures (Perspicacitate pentru înţelegerea Scripturilor)a se spune: „Iehova se glorifică în sensul că suveranitatea sa şi susţinerea ei de către creaturile sale se bazează în primul rând pe iubire. El îi doreşte ca supuşi numai pe cei ce iubesc suveranitatea sa şi o preferă în locul oricărei alteia deoarece el are calităţi excelente, iar suveranitatea sa este dreaptă (1 Co 2:9). Ei aleg să slujească sub suveranitatea sa în loc să încerce să fie independenţi, şi aceasta datorită cunoştinţei lor despre el şi despre iubirea, dreptatea şi înţelepciunea sa infinit superioare lor, lucru de care sunt conştienţi (Ps 84:10, 11)“. — Volumul 2, pagina 275.

16. În ce fel este iubirea pentru Isus o forţă motrice în viaţa noastră?

¹⁶ În calitate de creştini, noi manifestăm iubire şi faţă de Isus ca răspuns la iubirea sa faţă de noi. Pavel a spus: „Căci dragostea lui Hristos ne constrânge, încât socotim că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei“ (2 Corinteni 5:14, 15). Cristos este însăşi temelia pe care sunt zidite viaţa noastră spirituală, credinţa şi speranţa noastră. Iubirea noastră pentru Cristos Isus ne întăreşte speranţa şi ne stabilizează credinţa, îndeosebi în timpuri de încercări furtunoase. — 1 Corinteni 3:11; Coloseni 1:23; 2:6, 7.

17. Ce forţă dinamică ne-a pus Iehova la dispoziţie, şi cum este arătată în Faptele 1:8 şi Efeseni 3:16 importanţa acestei forţe?

¹⁷ Deşi iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de Fiul său este principala forţă motrice din viaţa noastră de creştini, Iehova ne-a mai pus la dispoziţie ceva ce ne impulsionează, ne conferă energie şi ne dă putere să înaintăm în serviciul său. Este vorba de forţa sa activă, sau spiritul său sfânt. Termenul ebraic şi cel grecesc redaţi prin „spirit“ se referă în primul rând la mişcarea dinamică a aerului, cum ar fi vântul. Corăbiile cu pânze de felul celor la bordul cărora a călătorit Pavel se bazau pe forţa invizibilă a vântului pentru a ajunge la destinaţie. În mod asemănător, noi avem nevoie de iubire şi de acţiunea forţei active invizibile a lui Dumnezeu pentru ca corabia credinţei noastre să înainteze în serviciul adus lui Iehova. — Faptele 1:8; Efeseni 3:16.

Înainte, spre destinaţia noastră!

18. Ce anume ne va ajuta să îndurăm orice încercări viitoare ale credinţei noastre?

¹⁸ Credinţa şi iubirea noastră pot fi aspru încercate înainte ca noi să ajungem în noul sistem de lucruri. Însă Iehova ne-a furnizat o ancoră, care este „tare şi neclintită“ — minunata noastră speranţă (Evrei 6:19; Romani 15:4, 13). Când ne confruntăm cu opoziţie sau cu alte încercări, putem persevera dacă suntem ancoraţi la loc sigur prin intermediul speranţei noastre. După ce se potoleşte o furtună şi înainte să izbucnească alta, să fim hotărâţi să ne întărim speranţa şi să ne consolidăm credinţa.

19. Cum ne putem menţine corabia credinţei pe ruta stabilită şi să ajungem în portul lumii noi a lui Dumnezeu?

¹⁹ Înainte de a vorbi despre ‘ancora sufletului’, Pavel a spus: „Dorim însă ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă [„să accelereze“, nota de subsol din NW], o deplină siguranţă a nădejdii până la sfârşit, aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor care prin credinţă şi răbdare moştenesc făgăduinţele“ (Evrei 6:11, 12). Impulsionaţi de iubirea faţă de Iehova şi faţă de Fiul său şi învigoraţi de spiritul sfânt, să ne menţinem corabia credinţei pe ruta stabilită până când vom ajunge în portul lumii noi promise de Dumnezeu!

[Notă de subsol]

Recapitulare

◻ Ce avertisment ne-a dat Pavel cu privire la credinţa noastră?

◻ Cum naufragiază unii din punct de vedere spiritual, şi cum încetinesc alţii ritmul?

◻ Ce calitate sfântă trebuie adăugată la credinţa noastră?

◻ Ce anume ne va ajuta să ajungem în portul lumii noi promise de Dumnezeu?

[Legenda fotografiilor de la pagina 16]

Corabia credinţei noastre trebuie să fie bine construită, pentru a ţine piept furtunilor vieţii

[Legenda ilustraţiei de la pagina 17]

Credinţa noastră ar putea suferi un naufragiu

[Legenda ilustraţiei de la pagina 18]

Speranţa este o ancoră pentru viaţa noastră de creştini