După ce se cunoaşte adevărata căinţă

“O inimă îndurerată şi zdrobită nu vei dispreţui, o Dumnezeule“ (Ps. 51:17).

 1. (a) Cui ar trebui să mărturisim păcatele noastre, pentru a obţine iertare şi de ce? (b) Cum poate fi un păcat împotriva lui Iehova Dumnezeu şi un păcat împotriva adunării?

ATRINII nu sînt „duhovnici“, care pot să ierte membrilor adunării orice păcat. Păcatele contravenientului care se căieşte le iartă Iehova Dumnezeu şi anume pe baza jertfei de sipăşire a Fiului său. De aceea iertarea nu depinde de faptul că cineva îşi mărturiseşte bătrînilor păcatele sale (1 Ioan 1:8, 9; 2:2). Fără îndoială, cineva poate să păcătuiască şi împotriva adunării printr-un păcat grav. Căci un păcat grav poate să compromită adunarea cu care este asociat contravenientul şi să-i producă mai dificultăţi. Bătrînii, care reprezintă adunarea, ar trebui, aşadar, să se convingă dacă respectivul se căieşte într-adevăr, înainte de a-l ierta pentru faptul că a discreditat adunarea.

 2. (a) Ce aflăm din 2 Cor. 2:7 despre iertarea păcatelor prin adunare? (b) Ce a iertat pur şi simplu adunarea corinteanului, care s-a căit?

² Faptul că în anumite cazuri adunarea poate ierta sau nu, este de recunoscut din cuvintele cu care apostolul Pavel a invitat pe corinteni să primească înapoi în mijlocul lor pe un bărbat care se căise, căruia i-a fost retrasă comunitatea. El a scris: „Voi ar trebui să-l iertaţi şi să-l mîngîiaţi (2 Cor. 2:7). Apostolul a recomandat să i se ierte acestui bărbat, deoarece „mustrarea din partea majorităţii“ şi-a atins scopul şi l-a determinat să se căiască (2 Cor. 2:6). Deoarece bărbatul s-a căit în mod sîncer şi viaţa sa a fost adusă în armonie cu principiile drepte ale lui Iehova, era potrivit să fie primit din nou în adunare. El s-a rugat lui Iehova pentru iertarea păcatelor sale, şi acum i-a iertat şi adunarea, nu în sensul că ea i-a dat „dezlegare“ pentru păcatele sale, ci în măsura în care ea i-a iertat ocara, necazul şi dificultăţile, pe care fărădelegea sa a adus-o cu sine pentru adunare.

 3. Ce ar trebui să facă bătrînii, dacă cineva, care a comis un păcat greu suştine că s-ar fi mustrat pe sine însuşi?

³ Registrul păcatelor unei persoane ar putea să fie extrem de scandalos, dacă el este descoperit. Respectivul poate a dus o viaţă în decurs de mai multe luni chiar ani, care chiar în lume ar fi caracterizată ca păcătoasă. După aceea, el s-ar fi putut adresa bătrînilor şi a declarat că a renunţat la modul său păcătos de procedare şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertare. El ar putea să gîndească că el însuşi s-a mustrat. Dar dacă bătrînii îi pun în faţă dovada pentru comportarea sa scandaloasă, el ar putea să le declare că s-a mustrat singur şi de aceea socoteşte că n-ar fi necesar să se adreseze lor în această problemă. Ce ar trebui să facă bătrînii? Ei ar trebui să stabilească ce fel de ajutor are nevoie respectivul în privinţă spirituală şi dacă el într-adevăr se căieşte în mod sincer. Aceasta necesită poate mai mult decît o conversaţie cu el, pentru a stabili adevăratul său sentiment, motivele şi necesitatea. Dacă el se căieşte într-adevăr, el va saluta ajutorul plin de iubire al bătrînilor şi-l va accepta cu smerenie.

ESTE EA O INTRISTARE LUMEASCA SAU O CAINTA SINCERA?

 4. Este întristarea mare întotdeauna un semn al căinţei adevărate? Motivează-ţi răspunsul.

⁴ Un contravenient ar trebui, natural, să fie hotărît întristat din cauza modului său păcătos de procedare, să aibă mustrări de conştiinţă şi să-i pară rău de păcatul său. După fiecare predispoziţie emoţională a respectivului, acesta îşi poate exprima impresia chiar şi prin lacrimi. Bătrînii ar trebui să ţină minte că intristarea, mustrarea de conştiinţă sau regretul nu sînt întotdeauna neapărat o dovadă pentru căinţă adevărată. Apostolul creştin Pavel a scris: „Intristarea după voia lui Dumnezeu aduce căinţă pentru mîntuire, de care nu se căieşte; întristarea lumii însă aduce moartea“ (2 Cor. 7:10). Bătrînii încearcă, aşadar, în mod corect să stabilească prin ce întristare a fost cuprins contravenientul.

 5. Prin ce este pricinuită întristarea lumească şi din această cauză ce trădează ea, nu este o căinţă adevărată?

⁵ Intristarea lumească ar putea fi atribuită pur şi simplu impresiei de a fi renunţat şi dezamăgirii legate de aceasta, sau grijei în legătură cu pierderea prestigiului sau unui anumit avantaj sau a unei perspective de a fi disciplinat sau ruşinat. Aici este vorba de o întristare care este pricinuită de urmările nedorite şi dureroase ale fărădelegii sau de faptul că fărădelegea a ajuns deodată la lumină. Dacă aceste sentimente — cu toate că în sine sînt normale — sînt singurele motive ale întristării, respectivul nu regretă într-adevăr păcatul său, ci îi pare rău că a ieşit la lumină. El nu este îngrijorat în realitate de faptul că prin fărădelegea sa el a adus ocară asupra lui Dumnezeu.

 6. Ce arată că izbucnirea sentimentală a lui Esau a părerii de rău în legătură cu binecuvîntarea lui Iacob prin Isaac nu era un semn al adevăratei căinţe?

⁶ Esau este un exemplu pentru aceasta. El a vîndut lui Iacob dreptul său de întîia naştere pentru un fel de mîncare. Cînd Iacob, cu ani mai tîrziu, a primit binecuvîntările, care se cuveneau întîilor născuţi, Esau şi-a exprimat regretul printr-o izbucnire sentimentală. El a început „să scoată mari strigăte, pline de amărăciune“ şi a voit să-l determine pe Isaac, tatăl său, să-şi schimbe părerea cu privire la binecuvîntările acordate lui Iacob. Esau nu s-a căit de comportarea sa nespirituală, care-l determinase ‘să-şi dispreţuiască dreptul său de întîi născut’. Nu, el a regretat împrejurarea că erau pierdute anumite avantaje prin modul său de procedare (Gen. 25:29–34; 27:34; Evr. 12:16, 17).

 7, 8. Ce lasă să se recunoască că mărturisirea păcatului de către regele Saul n-a dovedit o căinţă adevărată?

⁷ Un alt exemplu pe mai departe este regele Saul. Cînd i-a fost reproşat de profetul Samuel că dispreţuise porunca lui Iehova de a da pradă nimicirii pe amaleciţi, el a încercat să se justifice şi suştinea că ar fi executat Cuvîntul lui Iehova. Samuel, a dovedit regelui atunci în cuvinte neîndoielnice neglijenţă sa şi a adăugat: „Deoarece ai lepădat Cuvîntul lui Iehova, de aceea el te lapădă ca să nu mai fii rege“. Cînd Saul a auzit aceasta, a vorbit: „Am păcătuit; căci am călcat ordinul lui Iehova şi cuvintele sale, căci eu m-am temut de popor şi am ascultat de glasul său. Si acum, te rog, iartă păcatul meu şi întoarce-te cu mine, ca să mă închin în faţa lui Iehova“ (1 Sam. 15:17–25). Totuşi, această mărturisire a păcatului nu era o căinţă adevărată. Pentru ce nu?

⁸ Saul a încercat încă să-şi bagatelizeze păcatul şi să se scuze cu aceasta că el a cedat de frica poporului. El n-a admis din inimă că păcătuise împotriva lui Iehova. Cuvintele sale erau evident datorită faptului că se temea să nu fie lepădat ca rege şi să cadă în disgraţie publică. Aceasta se recunoaşte din cererea lui Saul ca Samuel să se întoarcă cu el. Cum aşa? Aici nu era vorba numai de faptul ca Samuel să se întoarcă cu el, pentru a interveni pentru el la Dumnezeu. Cînd Samuel se hotărîse să plece, Saul l-a implorat cu cuvintele: „Onorează-mă, te rog, în faţa bătrînilor poporului meu şi în faţa lui Israel şi întoarce-te cu mine“ (1 Sam. 15:30). Saul era aşadar îngrijorat pentru aceea cum ar apare el în ochii altora. El a voit să fie onorat în prezenţa lui Samuel şi n-a dorit să ajungă în ruşine prin absenţa acestuia. Mărturisirea lui Saul de a fi păcătuit, era aşadar, pur şi simplu, o mărturisire cu buzele. Nu era o „întristare după voia lui Dumnezeu“ cu privire la faptul că păcătuise împotriva lui Iehova Dumnezeu.

 9. Ce învăţăm din darea de seamă biblică despre Esau şi Saul în legătură cu căinţa?

⁹ Din ceea ce spune Biblia despre Esau şi regele Saul, putem deduce cîteva puncte importante, care pot să ajuta pe bătrîni să stabilească dacă un contravenient se căieşte. Lacrimile ar putea să fie chiar o expresie a regretului adevărat, cu toate acestea, o izbucnire sentimentală ca lacrimile lui Esau, în sine, nu este o dovadă de căinţă. Din această cauză, de asemenea, lipsa lacrimilor nu înseamnă neapărat că respectivul nu se căieşte. Important este că el regretă păcatul său din străfundul inimii şi îl mărturiseşte ca un păcat împotriva lui Iehova. Căinţa sa aparentă ar fi îndoielnică, dacă el mereu s-ar justifica sau dacă şi-ar scuza faptele sale. El ar trebui să urască sau să-i fie scîrbă de modul său stricat de procedare. Deoarece el s-a făcut vinovat de un păcat greu, ar putea să fie, natural, la el o anumită jenă, totuşi el n-ar trebui să fie îngrijorat atît de mult, în fond, din cauză urmărilor neplăcute, pe care a adus-o asupra lui Iehova Dumnezeu şi asupra adunării poporului său. El ar trebui să regrete sincer că prin fapta sa a desconsiderat relaţia sa cu Cel Preaînalt.

CE INCLUDE ADEVARATA CAINTA?

10. Din ce cauză ar trebui cineva, care este intristat despre faptul că el a adus ocară asupra lui Iehova, de asemenea, să-i pară rău de pagubele pe care le-a pricinuit fraţilor şi semenilor săi?

¹⁰ Dacă cineva este întristat de faptul că a adus ocară asupra lui Iehova, aceasta nu-l exclude neapărat că el se căieşte, de asemenea, de pagubele pe care le-a cauzat fraţilor şi semnilor săi. Apostolul Ioan arată că iubirea pentru fraţii noştri este o dovadă pentru iubirea noastră pentru Dumnezeu, da, că ea este legată strîns cu aceasta (1 Ioan 3:11, 17; 4:7, 8, 11, 12, 20, 21). Prin păcat este făcută inevitabil întotdeauna pagubă. In caz că noi am comis un păcat grav, ar trebui să ne gîndim, de exemplu, la următoarele:

11. Despre ce ar trebui să medităm în mod serios, dacă am comis un păcat grav?

¹¹ Ne doare în inimă că am comis această nedreptate şi mărturisim că n-am procedat aşa ca Dumnezeul cel drept, plin de iubire, pe care noi îl servim, ci că noi am fost egoişti şi chiar lacomi şi că n-am luat în consideraţie interesul altora? (1 Tes. 4:3–6). Am fi de acceptat că un păcat, spre exemplu, o faptă imorală, ar putea face într-adevăr pe alţii fericiţi? Cu cît mai mult este importantă pentru noi bunăstarea lor veşnică şi perspectiva lor la viaţă în favoarea lui Dumnezeu? Faptele noastre ar putea să atingă nu chiar direct pe alţii, dar prin exemplul nostru noi îi influenţăm (Rom. 14:7). Sîntem, aşadar, aşa de egoişti, încît voim să facem ceea ce ne place, chiar dacă ştim că prin aceasta dăm un exemplu rău, că prin aceasta puterea spirituală a altora ar fi slăbită? (Compară Rom. 15:2, 3). Isus Cristos a spus că calea vieţii ‘este îngustă şi puţini sînt cei ce o află’ (Mat. 7:14). Noi înşine ar trebui să ştim ce fel de străduinţe sînt necesare pentru a rămîne pe calea dreptăţii. Am dori să ne asemănăm, aşadar, persoanelor, care merg pe calea îngustă şi în acelaşi timp să lăsăm să cadă piatra de care alţii s-ar putea poticni sau care cel puţin ne-ar face progresul mai greu, decît este de altfel? Aceasta ar contrazice complet comportarea Tatălui nostru ceresc (Isaia 40:11). Hotărît, după cum spune Pavel, noi „n-am învăţat aşa pe Cristos“ (Efes. 4:19–24). Iubim noi pe Dumnezeu şi pe Fiul său într-adevăr? Si îi admirăm din cauza însuşirilor lor proeminente? Dacă da, nu ne simţim atunci adînc ruşinaţi şi nu regretăm că am procedat cu totul altfel decît ei şi am abuzat de încrederea pusă în noi? Gînduri ca acestea ar putea să ducă la adevărata căinţă.

12. Ce am putea să deducem în legătură cu căinţa din felul şi modul cum a procedat regele Manase, după ce Dumnezeu îl iertase?

¹² Un alt semn important al căinţei este în cazul lui Manase, regele lui Iuda. Despre păcatul său se spune în Biblie: „El a făcut în mare măsură ceea ce era rău în ochii lui Iehova, pentru a-l mîhni“ (2 Regi 21:6). In cele din urmă, sentinţa lui Iehova a fost executată asupra lui Manase, în timp ce a fost dus prins în Babilon. Acolo, el s-a căit. Biblia raportează: „El a potolit faţa lui Iehova, Dumnezeul său, şi s-a smerit permanent adînc din cauza Dumnezeului strămoşilor săi. Si el s-a rugat încontinuu Lui, astfel El s-a lăsat rugat de el şi El a auzit rugăciunea sa fierbinte şi l-a adus înapoi la Ierusalim în Impărăţia sa“ (2 Cron. 33:12, 13). Manase a făcut apoi ce a putut, pentru a corecta greşeala sa; el a înlăturat înauntrul domeniului său de domnie obiceiurile idolatrice, a adus jertfă lui Iehova şi a încurajat poporul să servească celui Preaînalt (2 Cron. 33:15, 16). Aceasta arată că adevărata căinţă nu include numai renunţareala modul de procedare stricat, ci de asemenea, strădania hotărîtă de a face dreptate.

13. Ce trebuia să includă „roadele“, „care corespund căinţei“, şi din ce cauză?

¹³ Cine se căieşte într-adevăr, ar trebui să poată dovedi „roade“ care corespund căinţei (Mat. 3:8). Aceasta ar include că respectivul întreprinde străduinţe rezonabile, de a-şi pune problema în ordine în măsura în care relaţiile prezente permit aceasta. Suştinerea sa de a fi regretat ar avea puţin conţinut dacă, de exemplu, n-ar fi important să se înlocuiască ceva ce a furat. Si dacă el nu s-ar fi hotărît fără echivoc să procedeze corect, ar fi fost îndoielnic dacă căinţa sa este adevărată.

14. Ce hotărăşte dacă cineva, care prin păcatul şocant a stîrnit mare vîlvă în public, i se retrage sau nu comunitatea?

¹⁴ Totuşi, cum stau lucrurile, dacă cineva comite un păcat foarte şocant, care face mare vîlvă în public? Si aici vine în discuţie, dacă contravenientul este exclus din adunare sau nu, dacă el arată căinţă sinceră sau nu.

15. Cînd este potrivit ca bătrînii să retragă cuiva comunitatea şi pentru ce?

¹⁵ Bătrînii ar trebui să ţină seama de faptul că ei nu se lasă conduşi de sentimente, dacă nu există nici o dovadă pentru căinţă sinceră. Ei n-ar trebui să scuze păcatul, în timp ce, pur şi simplu, nu ţin seamă de ruşinea şi dificultăţile, pe care le-a adus cu sine contravenţia unui păcătos, care nu se căieşte, pentru adunare, sau subapreciază urmările acestora. Aşa ceva ar putea să se răsfrîngă nefavorabil asupra întregii adunări. Unii membri ar putea să fie îndemnaţi să-şi permită libertăţi şi să dispreţuiască sfatul inspirat: „Purtaţi-vă ca nişte oameni liberi, şi păstraţi-vă totuşi libertatea nu ca o haină pentru răutate, ci ca sclavi ai lui Dumnezeu“ (1 Pet. 2:16). In afară de aceasta, contravenientul ar putea să dezvolte o atitudine uşuratică faţă de păcat, în viitor să-şi impună şi mai puţin reţinerea şi să atragă şi pe alţii într-o greşeală. Inţeleptul rege Solomon a remarcat: „Deoarece sentinţa asupra unui lucru n-a fost repede executată aceea inima fiilor oamenilor este îndreptată pe deplin să facă rău“ (Ecl. 8:11). Dacă există, aşadar, îndoială îndreptăţită în legătură cu calitatea căinţei unui păcătos şi există dovadă clară pentru aceasta că se poate aştepta o influenţă stricată, bătrînii ar trebui să urmeze fără întîrziere sfatul: „Indepărtaţi omul rău din mijlocul vostru“ (1 Cor. 5:13).

FARADELEGI ALE BATRINILOR SI SERVILOR AUXILIARI

16. Ce ar trebui să facă un bătrîn, care a comis un păcat grav şi de ce?

¹⁶ Deoarece bătrînii poartă o răspundere aşa de mare în adunare, ei ar trebui hotărît să ducă o viaţă exemplară. Dacă, aşadar, un bătrîn comite un păcat grav, el este moral obligat să anunţe despre aceasta corpul bătrînilor, chiar dacă el s-ar putea să se fi căit de păcatul său. De ce? Deoarece el acum nu mai este ireproşabil şi, aşadar, nu mai îndeplineşte condiţiile ca să servească ca supraveghetor (1 Tim. 3:2). Faptul că bărbaţi, care dovedesc în privinţă spirituală o pată serioasă servesc ca bătrîni, nu ar corespunde normei sfinţeniei lui Dumnezeu (1 Pet. 1:15, 16; compară cu aceasta legea din Lev. 21:17–23; bărbaţilor din casa lui Aaron le era interzis să exercite îndatoriri de preot, dacă aveau un cusur corporal).

17. Ce ar trebui să se întîmple, dacă un bătrîn crede că el n-ar mai fi ireproşabil?

¹⁷ Natural, bătrînii greşesc ca toţi ceilalţi membri ai adunării tot mereu în a oglindi perfect chipul lui Iehova. Un bătrîn, care în mod repetat n-a corespuns aşteptărilor, ar putea să aibă sentimentul că nu mai corespunde cerinţelor biblice şi prezintă acest lucru celorlalţi bătrîni. Aceştia ar putea, după ce s-au ocupat cu aceasta şi de asemenea au luat în consideraţie conştiinţa întregii adunări să ajungă la rezultatul, în schimb, ca greşeala de acest fel de a servi ca supraveghetor nu pune în discuţie calificările (vezi Gal. 2:11–14, unde se raportează că Petru a fost mustrat; greşeala sa nu l-a făcut necorespunzător, el a servit mai departe ca bătrîn). Dacă însă conştiinţa bătrînului respectiv îi spune cu toate acestea că el nu mai este fără cusur, ceilalţi bătrîni ar trebui să-i respecte sentimentul său şi să-i ridice răspunderile sale.

18. Ce răspundere au bătrînii faţă de un bătrîn coleg al lor, care a comis un păcat grav?

¹⁸ Dacă, pe de altă parte, este ridicată o cauză întemeiată împotriva unui bătrîn, sau el mărturiseşte un păcat grav, ceilalţi bătrîni ar trebui să se conformeze răspunderii lor şi să-l destituie din funcţia sa de bătrîn; ei ar trebui să-l mustre în caz de nevoie şi să-i impună restricţii, pe care le socotesc recomandabile. Sau ei ar putea să-i retragă comunitatea, în cazul cînd atitudinea sa îndărătnică face aceasta necesar.

19. Ce ar trebui să facă un serv auxiliar, care a comis un păcat grav şi pentru ce?

¹⁹ Servii auxiliari, care au comis un păcat greu, sînt moral la fel obligaţi ca şi bătrînii să anunţe despre aceasta corpul de bătrîni. Numai bărbaţi, care sînt „liberi de acuză“ se potrivesc pentru a servi în această poziţie (1 Tim. 3:10). Aşadar, în cazul servilor auxiliari, care au păcătuit, se procedează exact aşa ca şi în cazul bătrînilor.

20. La ce rezultat bun ar putea să ducă un exemplu al adevăratei căinţe?

²⁰ Dacă Dumnezeu care de la fiecare membru al adunării creştine să fie cu băgare de seamă ca să-i placă lui şi să păstreze curat pentru serviciul său, bătrînii şi servii auxiliari cu siguranţă că n-ar trebui să fie mai puţin atenţi la comportarea lor. Ei au în general mai multă experienţă cu referire la modul de viaţă creştin, şi Dumnezeu cere mai mult de la ei, deoarece ei sînt exemple (compară Luca 12:48; 1 Pet. 5:2, 3). Din această cauză, dacă ei au comis o greşeală gravă, ei înşişi dau un bun exemplu, în timp ce se căiesc în mod sincer, ceea ce arată în aceasta că ei au părăsit modul lor greşit de procedare şi îşi mărturisesc greşeala corpului de bătrîni. Aceasta ar putea să ajute pe alţii, care au comis un păcat greu, de asemenea să se căiască. Rivnă lor de a se păstra curaţi în ochii lui Dumnezeu, sinceritatea lor şi indignarea lor cu privire la propriile lor greşeli şi străduinţele lor de a corecta nedreptatea, duc tuturora spre mîntuire. In afară de aceasta, pacea va fi păstrată în adunare — pacea cu Dumnezeu şi între ei (2 Cor. 7:11).

21. Ce foloase aduce cu sine căinţa, pentru noi?

²¹ Cît de importantă este totuşi adevărata căinţă! Deoarece noi toţi sîntem imperfecţi, greşim zilnic în orice privinţă, în a oglindi chipul lui Iehova în mod perfect. Aceasta ar trebui, pe drept, să ne pară rău. Dar n-ar trebui să ducă la aceea ca noi să ne supărăm de orice greşeală mică. Cu toate acestea, cunoştinţa că noi adesea greşim în cuvînt şi faptă, ar trebui să ne smerească şi să ne ajute să fim milostivi, dacă alţii păcătuiesc împotriva noastră. Dacă noi apoi îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte greşelile noastre, putem să fim convinşi că el ascultă cu plăcere rugăciunile noastre (Mat. 6:12, 14, 15). In acest mod putem să avem o conştiinţă curată, în timp ce permanent căutăm să facem voia sa. Da, noi vom fi fericiţi într-adevăr, deoarece ştim că Dumnezeu ne-a iertat păcatele şi că el ne consideră ca servii săi curaţi, care au perspectiva vieţii veşnice (Ps. 32:1, 2; 103:10–13).