ARHEOLOGIE

Arheologia biblică se ocupă cu studiul popoarelor și al evenimentelor menționate în Biblie cu ajutorul fascinantelor vestigii materiale descoperite în pământ. Arheologul face săpături și cercetează pietre, ruine ale unor ziduri, clădiri sau orașe distruse; de asemenea, el scoate la lumină obiecte de ceramică, tăblițe de lut, inscripții, morminte și alte vestigii antice sau artefacte din care culege informații. Deseori, astfel de studii ajută la o mai bună înțelegere a împrejurărilor în care a fost scrisă Biblia și a condițiilor în care au trăit oamenii credincioși din trecut, precum și a limbilor pe care ei și popoarele din jurul lor le vorbeau. Studiile arheologilor au adus informații valoroase despre toate regiunile menționate în Biblie: Palestina, Egipt, Persia, Asiria, Babilonia, Asia Mică, Grecia și Roma.

Arheologia biblică este o știință relativ nouă. Hieroglifele egiptene au început să fie înțelese abia în 1822, odată cu descifrarea textului de pe piatra de la Rosetta, iar scrierea cuneiformă asiriană a fost decodată după mai bine de 20 de ani. În Asiria s-au început săpăturile sistematice în 1843, iar în Egipt în 1850.

Situri și descoperiri importante. Arheologia a ajutat la confirmarea multor aspecte istorice menționate în relatările biblice în legătură cu aceste regiuni și la dovedirea veridicității multor elemente puse sub semnul întrebării de criticii moderni. De exemplu, mulți critici s-au arătat sceptici cu privire la existența Turnului Babel și au negat total că au existat un rege babilonian Belșațar și un rege asirian Sargon (ale căror nume nu s-au găsit în surse extrabiblice până în secolul al XIX-lea). Arheologia a arătat însă că acest scepticism, precum și alte obiecții legate de informațiile consemnate de Biblie despre aceste imperii erau nefondate. Arheologii au scos la lumină numeroase vestigii care sunt în deplină armonie cu consemnările biblice.

Babilonia. Excavările din orașul antic Babilon și din împrejurimile acestuia au dus la descoperirea ruinelor mai multor zigurate, sau temple-turnuri de forma unor piramide în trepte, printre care sunt și ruinele templului de la Etemenanki, aflat în interiorul zidurilor Babilonului. În documentele antice și pe inscripțiile care fac referire la aceste temple apar deseori cuvintele: „Vârful lui va ajunge până la ceruri”. Se spune că regele Nebucadnețar ar fi zis: „Am ridicat Turnul în trepte la Etemenanki pentru ca vârful lui să rivalizeze cu cerurile”. Deși nu menționează în mod concret un zigurat, e posibil ca textul de pe un fragment ceramic găsit la nord de templul lui Marduk din Babilon să aibă legătură cu prăbușirea unui astfel de turn și cu încurcarea limbii. (The Chaldean Account of Genesis, de George Adam Smith, revizuit și corectat [cu adăugiri] de A. H. Sayce, 1880, p. 164) S-a descoperit că ziguratul aflat la Uruk (orașul biblic Erec) a fost construit cu lut, cărămizi și bitum. (Compară cu Ge 11:1-9.)

În apropiere de Poarta zeiței Iștar, din Babilon, au fost descoperite aproximativ 300 de tăblițe cuneiforme ce fac referire la lucruri din perioada în care a domnit regele Nebucadnețar. În listele cu numele muncitorilor și ale captivilor care locuiau atunci în Babilon și cărora li se dădeau provizii apare și numele lui „Iaukin, regele țării Iahud”. Acesta este „Ioiachin, regele țării lui Iuda”, adus în Babilon când Nebucadnețar a cucerit Ierusalimul în 617 î.e.n. El a fost eliberat din casa de detenție de către Awil-Marduk (Evil-Merodac), succesorul lui Nebucadnețar, care i-a asigurat porția zilnică de hrană. (2Re 25:27-30) Pe tăblițele respective sunt menționate și numele a cinci dintre fiii lui Ioiachin. (1Cr 3:17, 18)

S-au descoperit și numeroase dovezi cu privire la zeii Babilonului, inclusiv cu privire la Marduk, divinitatea principală, cunoscută mai târziu ca Bel, și la zeul Nebo, ambii menționați în Isaia 46:1, 2. Multe dintre inscripțiile lui Nebucadnețar se referă la vastul său program de construire care a făcut ca Babilonul să devină un oraș atât de înfloritor. (Compară cu Da 4:30.) Numele succesorului său, Awil-Marduk (numit Evil-Merodac în 2Re 25:27), apare pe o vază descoperită la Susa (Elam).

În Babilon, pe locul templului lui Marduk a fost descoperit un cilindru de lut cu un text despre regele Cirus, cuceritorul Babilonului. Acest cilindru arată cât de ușor a cucerit Cirus orașul și prezintă politica acestuia de a-i elibera și repatria pe captivii care locuiau în Babilon. Aceste informații sunt în armonie cu relatarea Bibliei, care a profețit despre Cirus că va fi cuceritorul Babilonului și că îi va lăsa pe evrei să se întoarcă în Palestina. (Is 44:28; 45:1; 2Cr 36:23)

În urma săpăturilor efectuate în apropierea actualului Bagdad în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au descoperit numeroase tăblițe și cilindri de lut, printre care și bine-cunoscuta Cronică a lui Nabonid. Acest document a spulberat toate obiecțiile referitoare la capitolul 5 din cartea Daniel, potrivit căreia, când a căzut Babilonul, aici era rege Belșațar. Cronica arată că Belșațar, fiul cel mare al lui Nabonid, a fost coregent cu tatăl său și că acesta, în ultima parte a domniei, i-a încredințat lui Belșațar guvernarea Babilonului.

Descoperirile arheologice au dovedit și că orașul sumerian Ur, în care a locuit Avraam (Ge 11:28-31), a fost o importantă metropolă, cu o civilizație foarte dezvoltată. Urul era situat pe apele Eufratului, în apropierea Golfului Persic. Săpăturile arheologice din zonă, conduse de Sir Leonard Woolley, au dezvăluit că, în perioada în care Avraam a plecat spre Canaan (înainte de 1943 î.e.n.), Urul era la apogeul puterii și al prestigiului său. Templul-zigurat de aici este cel mai bine conservat dintre cele descoperite. În mormintele regale din Ur s-au găsit nenumărate obiecte de aur și bijuterii de o mare măiestrie artistică, precum și instrumente muzicale, precum harpa. (Compară cu Ge 4:21.) A fost descoperită și o secure din oțel (nu din fier simplu). (Compară cu Ge 4:22.) De asemenea, miile de tăblițe de lut scoase la lumină aici au dezvăluit multe detalii despre viața de acum 4 000 de ani. (Vezi UR 2.)

Asiria. În 1843, în apropiere de Khorsabad, pe malul unui afluent al fluviului Tigru, a fost descoperit palatul regelui asirian Sargon al II-lea. Palatul, ce se întindea pe o suprafață de aproximativ 10 hectare, și descoperirile arheologice ulterioare din zonă l-au scos din anonimat pe acest rege, menționat în Isaia 20:1. (IMAGINE, vol. 1, p. 960, engl.) Într-una din analele sale, el își atribuie cucerirea Samariei (740 î.e.n.). De asemenea, el menționează și cucerirea Asdodului, despre care se vorbește în Isaia 20:1. Dacă înainte, mulți erudiți respectați negau existența acestui rege, în prezent, Sargon al II-lea este unul dintre cei mai cunoscuți regi asirieni.

În Ninive, capitala Asiriei, excavările au scos la iveală palatul imens al lui Sanherib, care avea în jur de 70 de camere și peste 3 000 de metri de ziduri acoperite cu plăci sculptate. Pe una dintre aceste plăci sunt înfățișați iudeii luați prizonieri după căderea Lachișului în 732 î.e.n. (2Re 18:13-17; 2Cr 32:9; IMAGINE, vol. 1, p. 952, engl.) Și mai interesante sunt analele lui Sanherib, descoperite la Ninive, inscripționate pe prisme (cilindri de argilă). Pe unele prisme este descrisă campania asiriană împotriva Palestinei în timpul domniei regelui Ezechia (732 î.e.n.). Este demn de remarcat faptul că Sanherib, un rege care se lăuda cu victoriile sale, nu pretinde că a cucerit Ierusalimul, ceea ce este în armonie cu relatarea biblică. (Vezi SANHERIB.) Asasinarea lui Sanherib de către fiii săi este, de asemenea, menționată pe o inscripție a lui Esar-Hadon, succesorul lui Sanherib, precum și pe o inscripție a următorului rege. (2Re 19:37) Pe lângă numele regelui Ezechia, care apare pe inscripțiile lui Sanherib, pe inscripțiile cuneiforme ale mai multor împărați asirieni apar numele regilor lui Iuda, Ahaz și Manase, precum și numele regilor israeliți Omri, Iehu, Ioas, Menahem și Hosea și al lui Hazael din Damasc.

Persia. Pe o stâncă de calcar din apropierea orașului Behistun, săpată la înălțime, se află inscripția regelui Darius (521-486 î.e.n.). (Ezr 6:1-15) Inscripția descrie cum a fost unificat Imperiul Persan sub conducerea lui Darius, care îi atribuie succesul său zeului Ahura Mazda. De mare importanță este faptul că inscripția a fost realizată în trei limbi: babiloniană (akkadiană), elamită și persana veche, ceea ce a ajutat la descifrarea scrierii cuneiforme asiro-babiloniene, până atunci un mister. Datorită acestei lucrări, pot fi înțelese astăzi mii de tăblițe de lut și inscripții în limba babiloniană.

Între anii 1880 și 1890, arheologii francezi au făcut săpături la Susa, orașul unde au avut loc evenimentele consemnate în cartea Estera. (Es 1:2) Aici s-a descoperit palatul regelui Xerxes, ce se întindea pe aproximativ 1 hectar, dezvăluind splendoarea și măreția monarhilor persani. Descoperirile confirmă acuratețea detaliilor menționate de scriitorul cărții Estera în ce privește administrarea regatului persan și construirea palatului. În cartea The Monuments and the Old Testament, de I. M. Price (1946, p. 408) se spune: „Nu există episod în Vechiul Testament a cărui ambianță arhitecturală să poată fi reconstituită atât de viu și de exact pe baza descoperirilor arheologice cum este «Palatul din Susa»”. (Vezi SUSA.)

Mari și Nuzi. În anul 1933 s-au început săpăturile arheologice în anticul oraș regal Mari (Tell Hariri), situat în S-E Siriei, în apropiere de Eufrat, la aproximativ 11 km N-N-V de Abu Kemal. Aici s-a descoperit un palat imens, cu 300 de camere, ce se întindea pe aproximativ 6 hectare. În arhivele lui s-au găsit peste 20 000 de tăblițe de lut. Pe lângă apartamentele regale, complexul cuprindea birouri administrative și o școală de scribi. Pereții erau decorați cu picturi murale impresionante sau fresce, băile erau echipate cu căzi, iar în bucătării s-au găsit modele pentru prăjituri. Se pare că orașul a fost unul dintre cele mai deosebite și impresionante orașe de la începutul mileniului al doilea î.e.n. Textele de pe tăblițele de lut reprezentau decrete regale, anunțuri publice, conturi și ordine de construcție pentru canale, ecluze și diguri și pentru alte proiecte de irigare, precum și corespondență despre importuri, exporturi sau afaceri externe. Se făceau deseori recensăminte în vederea impozitării și înrolării în armată. Religia ocupa un loc important, în special închinarea la Iștar, zeița fertilității, al cărei templu a fost, de asemenea, descoperit. La fel ca în Babilon, și aici se practica divinația prin cercetarea ficatului, prin observații astronomice și metode similare. Orașul a fost distrus în mare parte de regele babilonian Hammurabi. Demnă de remarcat este menționarea numelor Peleg, Serug, Nahor, Terah și Haran (ce corespund numelor rudelor lui Avraam) ca nume de orașe în nordul Mesopotamiei. (Ge 11:17-32)

În anticul oraș Nuzi, situat la est de fluviul Tigru și la sud-est de Ninive, excavările desfășurate între anii 1925-1931 au scos la iveală o hartă inscripționată pe lut, cea mai veche descoperită până acum, precum și dovezi că aici se desfășurau tranzacții de vânzare-cumpărare în rate încă din secolul al XV-lea î.e.n.. S-au descoperit aproximativ 20 000 de tăblițe de lut scrise, din câte se pare, de scribi huriți în limba babiloniană. Acestea conțin numeroase detalii cu privire la jurisprudența din acele vremuri, de exemplu cu privire la adopție, certificate de căsătorie, drepturi de moștenire și testamente. În anumite aspecte se observă mari similitudini cu unele obiceiuri descrise în cartea Geneza, care prezintă viața patriarhilor. Obiceiul ca un cuplu fără copii să adopte un fiu, sclav sau liber, pentru ca acesta să le poarte de grijă, să îi înmormânteze și să fie moștenitorul lor amintește de cuvintele lui Avraam din Geneza 15:2 cu privire la Eliezer, sclavul său de încredere. Este descrisă și vânzarea drepturilor dobândite prin naștere, ceea ce duce cu gândul la Iacob și Esau. (Ge 25:29-34) Textele arată și că deținerea dumnezeilor familiei, deseori sub forma unor mici figurine de lut, echivala cu deținerea unui titlu de proprietate, ce conferea drept de proprietate sau de moștenire. Acest lucru ar putea explica de ce Rahela a luat terafimii tatălui ei și de ce acesta era atât de nerăbdător să-i recupereze. (Ge 31:14-16, 19, 25-35)

Egipt. Cea mai detaliată descriere a Egiptului pe care o face Biblia este relatarea despre venirea lui Iosif în această țară și despre venirea ulterioară și stabilirea aici a întregii familii a lui Iacob. Descoperirile arheologice arată că această descriere este una foarte exactă, ce nu ar fi putut fi făcută de un scriitor care ar fi trăit într-o perioadă mult mai târzie (cum au susținut unii critici cu privire la scrierea acestei părți din Geneza). În acest sens, cartea New Light on Hebrew Origins, de J. G. Duncan (1936, p. 174) afirmă: „[Scriitorul] folosește exact titlurile aflate în uz la acea vreme, exact în maniera în care erau folosite atunci, iar acolo unde nu există un echivalent în ebraică, pur și simplu preia cuvântul egiptean și îl transliterează în ebraică”. Numele egiptene, poziția lui Iosif de administrator al casei lui Potifar, închisoarea, titlurile de „șef al paharnicilor” și de „șef al brutarilor”, importanța acordată viselor de către egipteni, obiceiul brutarilor de a căra coșurile cu pâine pe cap (Ge 40:1, 2, 16, 17), poziția de prim-ministru și de administrator al hranei pe care faraonul i-a acordat-o lui Iosif, modul în care a fost învestit în funcție, disprețul egiptenilor față de păstori, influența puternică pe care o aveau la curte cei care practicau magia, stabilirea israeliților în ținutul Gosen, obiceiurile egiptene de înmormântare, toate acestea și multe alte aspecte descrise în relatarea biblică sunt clar confirmate de dovezile arheologice descoperite în Egipt. (Ge 39:1–47:27; 50:1-3)

La Karnak (lângă anticul oraș Teba), situat pe fluviul Nil, pe zidul sudic al unui templu de mari dimensiuni există o inscripție care confirmă campania regelui egiptean Șișac (Sheshonk I) în Palestina, campanie descrisă în 1 Regi 14:25, 26 și 2 Cronici 12:1-9. Uriașul basorelief ce ilustrează victoriile regelui înfățișează și 156 de prizonieri din Palestina încătușați, fiecare reprezentând un oraș sau un sat, al cărui nume este scris cu hieroglife. Printre numele ce pot fi identificate se află Rabit (Ios 19:20), Taanac, Bet-Șean și Meghido (unde a fost descoperită o stelă, sau un stâlp inscripționat, a lui Șișac) (Ios 17:11), Sunem (Ios 19:18), Rehob (Ios 19:28), Hafaraim (Ios 19:19), Gabaon (Ios 18:25), Bet-Horon (Ios 21:22), Aialon (Ios 21:24), Soco (Ios 15:35) și Arad (Ios 12:14). Documentul face referire și la „terenul lui Avram” printre cuceririle regelui, aceasta fiind cea mai veche referire la Avraam în documentele egiptene. Tot în această zonă a fost descoperit și un monument al lui Meneptah, fiul lui Ramses al II-lea, pe care e inscripționat un imn ce conține singura ocurență a numelui Israel în textele egiptene antice.

La Tell el-Amarna, la aproximativ 270 km sud de Cairo, o săteancă a găsit din întâmplare niște tăblițe de lut care au dus la descoperirea multor documente în limba akkadiană, în principal din arhiva regală a lui Amenhotep al III-lea și a fiului său Akhenaton. Sunt aproximativ 380 de tăblițe. Majoritatea reprezintă scrisori către faraon de la prinții vasali din numeroase orașe-state din Siria și Palestina, printre aceștia numărându-se guvernatorii orașelor Lachiș, Hațor, Ghezer, Meghido și Urusalim (Ierusalim). Ele vorbesc despre intrigile și conflictele vremii. Multe dintre scrisori conțin plângeri cu privire la un grup de oameni numiți „habiru”. Unii asociază acest nume cu poporul evreu, însă dovezile arată că el se referă mai degrabă la diferite populații nomade aflate pe o treaptă de jos a societății de la acea vreme. (Vezi EVREU, I [„Habiru”].)

Elefantina este o insulă cu nume grecesc de pe fluviul Nil, situată în sudul Egiptului (în apropiere de Aswan), unde, după căderea Ierusalimului în 607 î.e.n., a fost întemeiată o colonie de evrei. Un mare număr de documente scrise în aramaică, majoritatea pe papirus, au fost găsite aici în 1903. Ele datează din secolul al V-lea î.e.n. și din timpul Imperiului Medo-Persan și fac referire la Sanbalat, guvernatorul Samariei. (Ne 4:1)

Fără îndoială, cele mai valoroase descoperiri din Egipt sunt fragmentele de papirus și porțiunile din cărțile biblice, atât din Scripturile ebraice, cât și din cele grecești, care datează din secolul al II-lea î.e.n. Clima uscată a Egiptului și solul nisipos au contribuit la conservarea acestor documente scrise pe papirus. (Vezi MANUSCRISELE BIBLIEI.)

Palestina și Siria. În aceste regiuni există aproximativ 600 de situri arheologice ce pot fi datate. Deși majoritatea informațiilor obținute din ele sunt informații cu caracter general, care nu sunt direct legate de anumite detalii sau evenimente biblice, ele confirmă ceea ce spune Biblia. De exemplu, în trecut s-a pus cu insistență la îndoială relatarea biblică potrivit căreia regatul lui Iuda a fost complet pustiu în timpul exilului babilonian. Totuși, săpăturile arheologice au arătat toate că ceea ce a spus Biblia este adevărat. W. F. Albright afirmă: „Nu se cunoaște nici măcar un singur oraș din Iuda care să fi continuat să fie locuit în perioada exilului. Pentru a vedea diferența, Betelul, situat înainte de exil în afara graniței de nord a lui Iuda, nu a fost distrus în acea perioadă și a continuat să fie locuit până la sfârșitul secolului al șaselea”. (The Archaeology of Palestine, 1971, p. 142)

În Bet-Șan (Bet-Șean), un străvechi oraș fortificat ce controla intrarea dinspre est în Valea Izreelului, s-au efectuat ample săpături, până la 21 m adâncime, care au scos la iveală 18 nivele de ocupare, adică straturi de ruine din 18 perioade. (DIAGRAMA, vol 1, p. 959) Biblia nu menționează Bet-Șanul printre orașele ocupate de israeliți când au cucerit Țara Promisă și arată că în timpul lui Saul orașul era locuit de filisteni. (Ios 17:11; Ju 1:27; 1Sa 31:8-12) Săpăturile confirmă această informație și dovedesc că orașul a fost distrus într-o perioadă ulterioară capturării arcei legământului de către filisteni. (1Sa 4:1-11) Demnă de interes este descoperirea în Bet-Șan a unor temple canaanite. În 1 Samuel 31:10 se afirmă că filistenii au pus armura regelui Saul „în casa chipurilor lui Aștoret și i-au atârnat cadavrul pe zidul Bet-Șanului”. În 1 Cronici 10:10 se spune că „i-au pus armura în casa dumnezeului lor și i-au atârnat capul în casa lui Dagon”. Două dintre templele descoperite la Bet-Șan datează din aceeași perioadă. Unul, potrivit dovezilor, a fost templul lui Aștoret, iar despre celălalt se crede că a fost templul lui Dagon, ceea ce se armonizează cu versetele indicate mai sus, care vorbesc despre două temple în Bet-Șan.

Ețion-Gheber a fost un port al lui Solomon în golful Aqaba. Este posibil ca acesta să fi fost situat pe locul actualului oraș Tell el-Kheleifeh. În urma săpăturilor efectuate în zonă între anii 1937-1940 s-au descoperit pe o movilă zgură de cupru și bucăți de minereu de cupru, ceea ce i-a făcut pe arheologi să tragă concluzia că aici a existat o unitate de topire a cuprului. Ulterior însă arheologul Nelson Glueck și-a revizuit concluziile. Într-un articol din The Biblical Archaeologist (1965, p. 73), el a arătat că presupunerea sa că acolo a existat un furnal pentru topit minereul se bazase pe descoperirea a ceea ce se credea că erau niște găuri de horn în principala clădire excavată. Totuși, el a ajuns la concluzia că acele găuri în zidurile construcției erau rezultatul distrugerii prin foc sau deteriorării bârnelor de lemn dispuse pe lățimea zidurilor cu scop de prindere sau de ancorare”. Construcția considerată inițial a fi o topitorie se pare că fusese, de fapt, un depozit de cereale. Deși încă se crede că aici s-au practicat operațiuni de prelucrarea metalelor, ele nu au avut o amploare atât de mare pe cât s-a presupus. Aceasta subliniază ideea că semnificația atribuită unor descoperiri arheologice depinde în principal de interpretarea dată de arheolog, interpretare care nu este în nici un caz infailibilă. Biblia nu vorbește despre vreo industrie a cuprului la Ețion-Gheber, ci doar despre confecționarea unor ustensile de cupru într-o zonă din ținutul Iordanului. (1Re 7:45, 46)

Hațorul din Galileea este descris ca fiind cel mai important dintre toate regatele din zilele lui Iosua. (Ios 11:10) Săpăturile din această zonă arată că orașul se întindea pe aproximativ 60 de hectare și avea o populație numeroasă, fiind astfel unul dintre orașele puternice din regiune. Solomon a fortificat orașul, iar dovezile din acea perioadă conduc spre ipoteza că a fost un oraș pentru care. (1Re 9:15, 19)

În Ierihon s-au efectuat săpături pe parcursul a trei expediții (1907-1909; 1930-​1936; 1952-1958), iar interpretările diferite date descoperirilor demonstrează încă o dată că arheologia, la fel ca alte domenii ale științei omului, nu este o sursă de informații sigure sută la sută. Fiecare dintre cele trei expediții a adus informații noi, dar fiecare echipă a ajuns la concluzii diferite în ce privește istoria orașului și, în special, în ce privește data cuceririi lui de către israeliți. În orice caz, se poate spune că dovezile adunate în urma celor trei expediții prezintă imaginea generală despre care citim în cartea Biblical Archaeology, de G. E. Wright (1962, p. 78): „Orașul a suferit o distrugere masivă sau o serie de distrugeri în timpul celui de-al doilea mileniu î.e.n. și a rămas pustiu timp de generații”. Vestigiile scoase la lumină arată că distrugerea orașului a implicat și un incendiu de proporții. (Compară cu Ios 6:20-26.)

În 1867, în Ierusalim s-a descoperit un vechi tunel de apă care pornește de la izvorul Ghihon și traversează dealul din spate. (Vezi GHIHON 2.) Acesta ar putea elucida modul în care David a cucerit orașul, după cum se relatează în 2 Samuel 5:6-10. Între anii 1909 și 1911 a fost dezgropată întreaga rețea de tuneluri care făceau legătura cu izvorul Ghihon. Unul dintre tuneluri, cunoscut ca Tunelul Siloam, cu o înălțime medie de 1,8 metri, a fost săpat în stâncă pe o lungime de 533 de metri și ducea de la Ghihon la Bazinul Siloam, în valea Tyropoeon (în interiorul orașului). Se pare că acesta este tunelul construit de regele Ezechia, despre care se vorbește în 2 Regi 20:20 și 2 Cronici 32:30. De mare interes este inscripția antică în ebraica veche descoperită pe zidul tunelului, care arată cum a fost săpat tunelul și lungimea acestuia. Inscripția este folosită ca reper în datarea altor inscripții în ebraică.

Lachișul, situat la 44 km V-S-V de Ierusalim, era unul dintre principalele orașe fortificate ce apărau ținutul deluros al Iudeii. În Ieremia 34:7, profetul vorbește despre armata lui Nebucadnețar care lupta împotriva „Ierusalimului și împotriva tuturor orașelor lui Iuda care mai rămăseseră, adică Lachiș și Azeca, fiindcă acestea erau singurele orașe fortificate ale lui Iuda care încă nu fuseseră cucerite”. Săpăturile efectuate la Lachiș au scos la iveală dovezi conform cărora orașul a fost distrus prin foc de două ori într-o perioadă de câțiva ani – fiind se pare vorba despre cele două atacuri ale babilonienilor (618-617 și 609-607 î.e.n.) –, după care a rămas nelocuit pentru o perioadă lungă de timp.

În cenușa rămasă în urma celui de-al doilea incendiu au fost găsite 21 de ostrace (bucăți de lut inscripționate), despre care se crede că reprezintă corespondența purtată cu puțin timp înainte de distrugerea orașului în ultimul atac al lui Nebucadnețar. Cunoscute ca „Scrisorile din Lachiș”, aceste ostrace prezintă o perioadă de criză și de alertă, fiind, după cât se pare, mesaje trimise de la ultimele avanposturi ale trupelor iudeilor către Yaosh, un comandant militar din Lachiș. (IMAGINE, vol. 1, p. 325, engl.) Scrisoarea numărul IV conține următorul mesaj: „Fie ca Yahweh să-l facă pe domnul meu să audă chiar astăzi vești de bine! . . . Ne uităm după semnalele de foc din Lachiș, potrivit cu toate indicațiile pe care le-a dat domnul meu, căci nu putem vedea Azeca”. (Ancient Near Eastern Texts, editată de J. Pritchard, 1974, p. 322) Aceste cuvinte reflectă în mod uimitor situația descrisă în Ieremia 34:7, citat anterior, lăsând să se înțeleagă că Azeca deja căzuse sau cel puțin că nu mai reușea să transmită mult așteptatele semnale de foc ori de fum.

Scrisoarea numărul III, redactată de un anume Hoșaia, conține următoarele: „Fie ca Yahweh să-l facă pe domnul meu să audă vești de pace! . . . Iar slujitorului tău i s-au transmis următoarele: «Comandantul armatei, Conia, fiul lui Elnatan, a coborât să se ducă în Egipt; şi a trimis la Hodavia, fiul lui Ahia, și la oamenii săi ca să obţină [provizii] de la el»”. (Ancient Near Eastern Texts, editată de J. Pritchard, 1974, p. 322) Acest fragment ar putea fi o dovadă că Iuda a cerut ajutor Egiptului, fapt condamnat de profeți. (Ier 46:25, 26; Eze 17:15, 16) Numele Elnatan și Hoșaia, care apar în textul complet al acestei scrisori, se regăsesc și în Ieremia 36:12 și 42:1. În Ieremia apar și alte nume menționate în aceste scrisori: Ghemaria (36:10), Neria (32:12) și Iaazania (35:3). Deși nu se poate afirma categoric că aceste nume se referă exact la aceleași persoane, având în vedere că este vorba despre aceeași perioadă în care a trăit Ieremia, coincidența de nume este notabilă.

Un lucru deosebit de interesant în aceste scrisori sunt numeroasele ocurențe ale tetragramei, ceea ce arată că, în acea perioadă, evreii nu evitau să folosească numele divin. De asemenea, este interesantă descoperirea unei amprente sigilare pe lut aparținând lui „Ghedalia, care este numit peste casă”. Ghedalia este numele guvernatorului numit peste Iuda de către regele Nebucadnețar după căderea Ierusalimului și mulți consideră că această amprentă sigilară face referire la el. (2Re 25:22; compară cu Is 22:15; 36:3.)

Meghido a fost un oraș-fortăreață strategic, care controla accesul în câmpia Izreelului. Orașul a fost reconstruit de Solomon și este menționat printre orașele-depozit și orașele pentru care din timpul domniei sale. (1Re 9:15-19) Săpăturile din această zonă (Tell el-Mutesellim), o movilă de 5,3 hectare, au scos la iveală ceea ce mulți erudiți (dar nu toți) consideră că au fost grajduri cu o capacitate de aproximativ 450 de cai. Inițial s-a crezut că aceste structuri datează din vremea lui Solomon, însă ulterior, alți arheologi au stabilit că ele datează dintr-o perioadă mai târzie, probabil din timpul regelui Ahab.

Piatra moabită a fost una dintre primele descoperiri importante din zona de la est de Iordan. (IMAGINE, vol. 1, p. 325, engl.) Descoperită în 1868 la Dhiban (Dibon), la nord de Valea Arnonului, piatra prezintă versiunea regelui Meșa despre răscoala sa împotriva Israelului. (Compară cu 2 Re 1:1; 3:4, 5.) Printre altele, inscripția spune: „Eu [sunt] Meșa, fiul lui Chemoș [. . .], regele Moabului, dibonitul, . . . Omri, regele Israelului, a umilit Moabul mulți ani (lit. zile), deoarece Chemoș [dumnezeul Moabului] era mânios pe țara sa. Iar fiul său l-a urmat și a zis și el: «Voi umili Moabul». În timpul domniei mele a vorbit el (astfel), dar eu l-am biruit, pe el și casa lui, iar Israelul a pierit pe veci! . . . Iar Chemoș mi-a spus: «Du-te și ia-l pe Nebo de la Israel!». Am plecat noaptea și am luptat împotriva lui din zori până la amiază. L-am luat și i-am ucis pe toți . . . Și am luat de acolo [vasele] lui Iahve, târându-le înaintea lui Chemoș”. (Ancient Near Eastern Texts, editată de J. Pritchard, 1974, p. 320) Prin urmare, această piatră nu doar menționează numele regelui Omri al Israelului, dar pe rândul al 18-lea conține și numele divin sub forma Tetragramei.

Piatra moabită menționează, de asemenea, numeroase locuri biblice: Atarotul și Nebo (Num. 32:34, 38); Valea Arnonului, Aroerul, Medeba și Dibonul (Ios. 13:9); Bamot-Baal, Bet-Baal-Meon, Iahațul și Chiriataimul (Ios. 13:17–19); Bețerul (Ios. 20:8); Horonaimul (Is. 15:5); Bet-Diblataimul și Cheriotul (Ier. 48:22, 24). Ea confirmă astfel istoricitatea acestor locuri antice.

Descoperirile de la Ras Shamra (anticul oraș Ugarit), situat în partea nordică a coastei Siriei, în dreptul insulei Cipru, oferă informații despre o religie asemănătoare celei a canaaniților, informații despre zei și zeițe, temple, prostituați „sacri”, ritualuri, jertfe și rugăciuni. Între un templu dedicat lui Baal și un templu închinat lui Dagon s-a descoperit o încăpere în care se afla o colecție de sute de texte religioase datând, din câte se pare, din secolul al XV-lea și începutul secolului al XIV-lea î.e.n. Textele poetice mitologice dezvăluie multe detalii despre zeii canaaniți El, Baal și Așera și despre forma degradantă de idolatrie pe care o presupunea închinarea adusă acestora. În cartea sa, Archaeology and the Old Testament (1964, p. 175), Merrill F. Unger afirmă: „Literatura epică ugaritică ne dezvăluie cât de imorală era religia canaanită. Fiind o formă de politeism extrem de degradantă, ritualurile religioase canaanite erau barbare și extrem de obscene”. Au fost descoperite și imagini ale lui Baal și ale altor zeități. (Vezi DUMNEZEI; ZEI ȘI ZEIȚE [Zeități canaanite].) Aceste texte se remarcă prin faptul că sunt scrise într-un alfabet necunoscut anterior, cu caractere cuneiforme diferite de caracterele cuneiforme akkadiene. Alfabetul are literele în aceeași ordine ca alfabetul ebraic, dar conține unele litere în plus, având în total 30 de semne. La fel ca în Ur, și aici a fost descoperită o secure de luptă.

Samaria, capitala fortificată a regatului de nord al Israelului, a fost construită pe un deal care se înălța la aproximativ 90 de metri deasupra câmpiei. Ruinele unor ziduri duble solide, care în unele locuri formau bastioane de 10 metri grosime, sunt dovada capacității orașului de a rezista unor asedii îndelungate, precum asediul sirienilor descris în 2 Regi 6:24-30 și asediul puternicei armate asiriene descris în 2 Regi 17:5. Zidurile de piatră descoperite în zonă, considerate a fi din timpul regilor Omri, Ahab și Iehu, sunt extrem de bine executate. Ceea ce pare a fi platforma palatului măsoară aproximativ 90x180 m. În zona palatului s-au descoperit numeroase obiecte, plăci și panouri de fildeș care ar putea proveni de la casa de fildeș a lui Ahab, menționată în 1 Regi 22:39. (Compară cu Am 6:4.) În partea de nord-vest s-a descoperit un bazin mare care măsura aproximativ 10 metri lungime și aproximativ 5 metri lățime. E posibil să fie vorba despre „bazinul Samariei”, în care a fost spălat de sânge carul lui Ahab. (1Re 22:38)

Demne de interes sunt cele 63 de ostrace (fragmente ceramice inscripționate cu cerneală) datând, din câte se pare, din secolul al VIII-lea î.e.n. Ele reprezintă documente de transport pentru vinul și uleiul aduse din alte orașe în Samaria și dezvăluie că israeliții aveau un sistem de scriere a numerelor folosind linii verticale, orizontale și oblice. O astfel de notă conținea următoarele:

Aceste chitanțe dezvăluie, de asemenea, folosirea frecventă a numelui Baal ca parte a numelor proprii: pentru fiecare 11 nume care conțin o formă a numelui Iehova, 7 conțin numele Baal, acesta fiind un indiciu al infiltrării închinării la Baal, așa cum se arată în relatarea biblică.

Biblia vorbește despre distrugerea prin foc a Sodomei și a Gomorei și despre existența unor gropi de bitum (asfalt) în acea regiune. (Ge 14:3, 10; 19:12-28) Mulți erudiți cred că nivelul Mării Moarte ar fi crescut în trecut, inundând o porțiune considerabilă din capătul ei sudic, astfel că apele ei au acoperit locurile unde se crede că au existat cele două orașe. În urma explorării zonei, s-a constat că aceasta este o regiune distrusă prin foc în care se găsesc petrol și bitum. În această privință, cartea Light From the Ancient Past, de Jack Finegan (1959, p. 147), afirmă: „O analiză atentă a dovezilor literare, geologice și arheologice conduce la concluzia că infamele ‘orașe din ținutul Iordanului’ (Geneza 19:29) erau situate în zona care este acum acoperită de ape . . . și că ele au fost distruse într-un mare cutremur, însoțit, probabil, de explozii, fulgere, aprinderea gazelor naturale și de un incendiu de mari proporții”. (Vezi și SODOMA.)

Arheologia și Scripturile Grecești Creștine. O confirmare a faptului că Isus a folosit un dinar cu efigia lui Tiberiu Cezar (Mr 12:15-17) a fost descoperirea unei monede de argint de un dinar cu efigia lui Tiberiu, monedă pusă în circulație în jurul anului 15 e.n. (IMAGINE, vol. 2, p. 544, engl.) (Compară cu Lu 3:1, 2.) Poziția lui Ponțiu Pilat de guvernator roman al Iudeii este dovedită de descoperirea în Cezareea a unei dale de piatră, pe care apar în latină numele Pontius Pilatus și Tiberieum. (Vezi PILAT; IMAGINE, vol. 2, p. 741, engl.)

Cartea biblică Faptele Apostolilor, redactată, conform dovezilor, de Luca, face frecvent referire la orașe și provinciile de care aparțineau, precum și la oficialități de tot felul, purtând diferite titluri, aflate în funcție într-o anumită perioadă. (Vezi și Lu 3:1, 2.) Acest gen de prezentare implică un risc de eroare din partea scriitorului. Cu toate acestea, dovezile arheologice descoperite demonstrează acuratețea relatărilor lui Luca. Astfel, în Faptele 14:1-6, Luca menționează Listra și Derbe ca făcând parte din teritoriul Licaoniei, însă el lasă să se înțeleagă că Iconium ar fi fost parte a altui teritoriu. Scriitorii romani, inclusiv Cicero, au făcut referire la Iconium ca la o parte a Licaoniei. Totuși, un monument descoperit în 1910 arată că Iconium era considerat, într-adevăr, mai degrabă un oraș frigian decât unul licaonian.

În mod asemănător, o inscripție descoperită în Delfi confirmă că Gallio a fost proconsulul Ahaiei, probabil în anii 51-52 e.n. (Fa 18:12) Aproximativ 19 inscripții, datând din secolul al II-lea î.e.n. până în secolul al III-lea e.n., confirmă corectitudinea modului în care Luca folosește titlurile oficialilor din orașul Tesalonic (singular, politárkhēs) (Fa 17:6, 8), cinci dintre aceste inscripții vorbind chiar despre acest oraș. (Vezi CONDUCĂTORII ORAȘULUI.) De asemenea, Luca vorbește despre Publius, „conducătorul insulei” Malta (Fa 28:7), folosind termenul prṓtos, exact titlul de la acea vreme, după cum arată două inscripții malteze, una în latină și una în greacă. În Efes au fost descoperite texte de magie și templul zeiței Artemis (Fa 19:19, 27), un teatru cu o capacitate de aproximativ 25 000 de persoane, precum și inscripții care fac referire la „organizatorii de sărbători și de jocuri” (cum au fost cei care au intervenit pentru Pavel) și la „administrator”, sau „notar” (cum a fost cel care a potolit mulțimea cu acea ocazie). (Fa 19:29-31, 35, 41)

Datorită unor astfel de descoperiri, în A New Commentary on Holy Scripture, Charles Gore s-a simțit îndemnat să scrie despre exactitatea relatării lui Luca: „Trebuie să recunoaștem că arheologia modernă aproape că i-a forțat pe criticii sfântului Luca să declare deosebit de exacte toate referirile sale la fapte și evenimente laice”. (Editată de Gore, Goudge și Guillaume, 1929, p. 210.)

Valoarea relativă a arheologiei. Arheologia o furnizat informații prețioase care au ajutat la identificarea (deseori aproximativă) a unor locuri biblice; de asemenea, a scos la lumină documente scrise care au contribuit la o mai bună înțelegere a limbilor în care au fost scrise Scripturile, precum și a condițiilor de viață și activităților popoarelor antice și a conducătorilor despre care se vorbește în Biblie. Totuși, în ce privește autenticitatea și veridicitatea Bibliei, precum și credința în ea, în învățăturile sale și în revelarea scopurilor și promisiunilor lui Dumnezeu, trebuie spus că informațiile furnizate de arheologie sunt complementare, nu esențiale. Așa cum a afirmat apostolul Pavel: „Credința este așteptarea sigură a lucrurilor sperate, demonstrarea evidentă a realităților care nu se văd. . . . Prin credință înțelegem că sistemele au fost create prin cuvântul lui Dumnezeu, astfel că ceea ce se vede a venit în existență din ceea ce nu se vede”. (Evr. 11:1, 3) Noi „umblăm prin credință, nu prin vedere”. (2Co 5:7)

Aceasta nu înseamnă că credința creștină nu are niciun temei care „se vede” sau că ea are legătură doar cu lucruri imateriale. Dimpotrivă, în orice epocă sau perioadă, oamenii au avut numeroase dovezi atât în realitatea înconjurătoare, cât și în ei înșiși și în cele trăite de ei personal, care i-au convins că Biblia este adevărata sursă a revelației divine și că ea nu conține nimic care să nu fie în acord cu realitatea. (Ro 1:18-23) Cunoștința despre trecut pe care o oferă descoperirile arheologice este interesantă și apreciată, dar nu vitală. Doar cunoștința despre trecut pe care o oferă Biblia este esențială și pe deplin demnă de încredere. Biblia, cu sau fără confirmarea arheologiei, ne oferă o înțelegere corectă a prezentului și dezvăluie viitorul. (Ps 119:105; 2Pe 1:19-21) De fapt, o credință care are nevoie să se bazeze pe cărămizi mucegăite, cioburi sau ruine este o credință slabă.

Concluzii bazate pe premise incerte. E adevărat, descoperirile arheologice au oferit argumente împotriva celor care au criticat relatările biblice sau au pus la îndoială istoricitatea unor evenimente și i-au ajutat pe oamenii sinceri influențați de aceștia să se convingă de adevăr. Însă arheologia nu a reușit să-i reducă la tăcere pe critici și nici nu constituie o bază solidă pentru credința în Biblie. Concluziile arheologilor în cazul majorității excavărilor au la bază în principal raționamentele lor deductive și inductive. Arheologii sunt asemenea unor detectivi, care încearcă să rezolve un caz folosind dovezile pe care le descoperă. Însă chiar și în timpurile noastre, când detectivii pot găsi un număr impresionant de dovezi materiale și circumstanțiale, o cauză construită doar pe astfel de probe, fără mărturia unor martori credibili care au direct legătură cu cazul, este considerată în instanță fără consistență. Hotărârile date doar în baza unor astfel de probe au dus la erori grave și nedreptăți. Cu cât mai mult e valabil acest lucru dacă între un eveniment și momentul investigării lui sunt 2 000 sau 3 000 de ani.

Arheologul R. J. C. Atkinson face o paralelă asemănătoare: „Ne putem închipui cât de dificil ar fi pentru arheologii din viitor să reconstituie ritualurile, dogma și doctrinele bisericilor creștine doar pe baza ruinelor bisericilor, fără ajutorul vreunui document scris sau a vreunei inscripții. Prin urmare avem paradoxul că arheologia, singura metodă de investigare a trecutului omului în absența documentelor scrise, devine tot mai ineficientă ca metodă de cercetare cu cât se apropie de acele aspecte ale vieții umane care țin în mod deosebit de ființa umană”. (Stonehenge, Londra, 1956, p. 167)

Un aspect care complică și mai mult lucrurile este faptul că, pe lângă evidenta incapacitate de a reconstitui cu exactitate trecutul îndepărtat, precum și în pofida eforturilor de a-și păstra obiectivitatea în interpretarea dovezilor descoperite, arheologii sunt, fără îndoială, predispuși erorilor umane și înclinațiilor și ambițiilor personale, care pot duce la raționamente greșite. Profesorul W. F. Albright spune: „Pe de altă parte, există pericolul de a căuta noi descoperiri și noi perspective în detrimentul cercetărilor anterioare, mai bine fundamentate. Acest lucru este valabil cu precădere în domenii precum arheologia și geografia biblice, unde este atât de dificil să uzezi corect de instrumentele și metodele de cercetare, încât există întotdeauna tentația de a evita metodele judicioase, înlocuind munca sistematică și anevoioasă cu combinații abile și presupuneri inteligente”. (The Westminster Historical Atlas to the Bible, editat de G. E. Wright, 1956, p. 9)

Diferențe în datare. Este important să se țină cont de acest aspect când se analizează datările făcute de arheologi descoperirilor lor. În acest sens, Merrill F. Unger spune: „De exemplu, Garstang fixează data căderii Ierihonului în c. 1400 î.e.n. . . .; Albright propune c. 1290 î.e.n. . . .; Hugues Vincent, celebrul arheolog palestinian susține că data este 1250 î.e.n. . . .; H. H. Rowley consideră că Rameses al II-lea este faraonul care i-a asuprit pe israeliți și că exodul a avut loc în timpul domniei succesorului său, Marniptah [Merneptah] în aproximativ 1225 î.e.n.”. (Archaeology and the Old Testament, p. 164, nota de subsol 15) Deși susține că metodele și analiza arheologiei moderne sunt demne de încredere, profesorul Albright recunoaște că „încă este foarte dificil pentru un nespecialist să se orienteze printre datele și concluziile contradictorii ale arheologilor”. (The Archaeology of Palestine, p. 253)

Este adevărat că au fost folosite metode moderne de datare a artefactelor, precum datarea cu carbon 14. Totuși, faptul că această metodă nu este pe deplin exactă este subliniat și de cele afirmate de G. Ernest Wright în The Biblical Archaeologist (1955, p. 46): „E important de reținut că noua metodă cu carbon 14 de datare a vestigiilor antice s-a dovedit a nu fi atât de exactă pe cât s-a sperat. . . . Unele măsurători au dus la rezultate evident greșite, probabil din mai multe motive. În prezent, cineva se poate bizui pe rezultate doar în situația în care s-au făcut mai multe măsurători care au indicat rezultate relativ identice, iar datarea e considerată corectă și prin alte metode de calcul [sublinierea noastră]”. În The New Encyclopædia Britannica (Macropædia, 1976, vol. 5, p. 508) se arăta: „Oricare ar fi cauza, . . . este clar că datările cu carbon 14 nu sunt atât de exacte pe cât și-ar dori istoricii tradiționali”. (Vezi CRONOLOGIE [Datarea arheologică].)

Valoarea relativă a inscripțiilor. S-au descoperit mii și mii de inscripții antice, care sunt interpretate. Profesorul W. F. Albright face următorul comentariu: „Documentele scrise sunt de departe categoria cea mai importantă de dovezi materiale descoperite de arheologi. De aceea este foarte important să avem o idee clară despre caracterul lor și despre capacitatea noastră de a le interpreta”. (The Westminster Historical Atlas to the Bible, p. 11) Textele pot fi scrise pe cioburi sau tăblițe de lut ori pe papirusuri sau pot fi inscripții săpate în granit. Indiferent de suportul material, informațiile trebuie bine evaluate și verificate pentru a se stabili relevanța și veridicitatea lor. Texte inscripționate în piatră sau așternute pe hârtie pot conține erori ori falsități flagrante, cum de altfel s-a întâmplat deseori. (Vezi CRONOLOGIE [Cronologia biblică și istoria laică]; SARGON.)

De exemplu, Biblia afirmă că regele Sanherib al Asiriei a fost ucis de doi dintre fiii săi, Adramalec și Șarețer, și că a fost succedat la tron de Esar-Hadon, un alt fiu al său. (2Re 19:36, 37) Însă într-o cronică babiloniană se afirma că Sanherib a fost ucis în 20 tebet de un fiu al său într-o revoltă. Atât Berosos, un preot babilonian din secolul al III-ea î.e.n., cât și Nabonid, rege babilonian din secolul al VI-lea î.e.n., au consemnat că Sanherib a fost ucis doar de unul dintre fiii lui. Cu toate acestea, într-un text descoperit mai recent, un fragment din Prisma lui Esar-Hadon, fiul care i-a succedat la tron lui Sanherib, Esar-Hadon afirmă clar că frații lui (la plural) s-au răzvrătit și l-au ucis pe tatăl lor, după care au fugit. Cu privire la acest lucru, Philip Biberfeld spune: „Cronica babiloniană, Nabonid și Berosos au greșit; doar relatarea biblică s-a dovedit corectă. Ea a fost confirmată în cele mai mici detalii de inscripția lui Esar-Hadon și s-a dovedit a fi mai exactă cu privire la acest eveniment din istoria asiro-babiloniană decât înseși sursele babiloniene. Acest fapt este extrem de important în evaluarea credibilității surselor care nu sunt în acord cu tradiția biblică, chiar și a surselor contemporane cu evenimentele”. (Universal Jewish History, 1948, vol. I, p. 27)

Dificultăți de descifrare și de traducere. Creștinii trebuie să fie circumspecți și când e vorba despre interpretarea dată de erudiți numeroaselor inscripții descoperite în diferite limbi străvechi. În unele cazuri, cum ar fi inscripția de pe Piatra de la Rosetta și Inscripția de la Behistun, cercetătorii au reușit să înțeleagă într-o măsură considerabilă o limbă până atunci necunoscută deoarece același text apărea în alte limbi deja cunoscute. Însă nu ne putem aștepta ca acest lucru să rezolve toate problemele legate de traducere sau să ofere o înțelegere deplină a limbii, cu toate nuanțele, înțelesurile și expresiile ei idiomatice. Chiar și limbile în care a fost scrisă Biblia – ebraică, aramaică și greacă – au fost aprofundate în ultimele decenii și încă fac obiectul de studiu al lingviștilor. Deși ne putem aștepta ca Autorul Bibliei să ne ajute să înțelegem corect mesajul din Cuvântul său inspirat cu ajutorul traducerilor în limbile moderne, nu același lucru se poate spune despre scrierile antice păgâne, care nu sunt inspirate.

Pentru a ilustra nevoia de prudență, precum și faptul că deseori descifrarea inscripțiilor antice nu este abordată cu atâta obiectivitate științifică pe cât s-ar putea crede, să ne gândim la cazul unui renumit asirolog care a lucrat la descifrarea limbii „hitite”. În cartea The Secret of the Hittites (1956, p. 106-109), de C. W. Ceram, se spune: „Lucrarea sa este un fenomen. E un melanj remarcabil de erori grosolane și observații corecte strălucite. . . . Unele erori erau atât de bine argumentate, încât a fost nevoie de zeci de ani de muncă pentru a le elimina. Practic e aproape imposibil să discerni eroarea în firul său logic, fundamentat pe o mare erudiție filologică”. În continuare, autorul descrie încăpățânarea cu care acest erudit s-a opus oricărei revizuiri a descoperirilor sale; abia după mulți ani a fost de acord să facă unele schimbări, modificând însă redările care ulterior s-au dovedit a fi corecte! Legat de apriga dispută, plină de atacuri la persoană, ce s-a iscat între renumitul asirolog și un alt erudit preocupat de descifrarea hieroglifelor hitite, în carte se spune: „Tocmai acest fanatism a fost forța motrice a cercetătorilor (de altfel, indispensabilă)”. Însă, deși timpul și cercetările au eliminat multe dintre erorile de înțelegere ale inscripțiilor antice, suntem conștienți că studiile viitoare vor mai aduce astfel de corecții.

Toate aceste fapte nu fac decât să confirme superioritatea Bibliei, faptul că este un izvor de cunoștință adevărată, o sursă de informații demne de încredere și de îndrumare sigură, ce ne oferă cea mai clară imagine a istoriei omenirii. Astăzi avem această colecție de documente scrise nu datorită săpăturilor arheologice, ci datorită Autorului ei, Iehova Dumnezeu, care s-a îngrijit ca ea să ajungă până la noi. Cuvântul lui Dumnezeu este „viu și puternic” (Ev 4:12), este cuvântul „Dumnezeului viu și veșnic”. „Toți oamenii sunt ca iarba și toată gloria lor este ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă și floarea cade, dar cuvântul lui Iehova rămâne pentru totdeauna”. (1Pe 1:23-25)