Biblia Peşita – O privire asupra începuturilor traducerii textului biblic

CHIAR înainte de a se întoarce în cer, Isus le-a poruncit discipolilor să depună mărturie despre el „în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până în cea mai îndepărtată parte a pământului” (Faptele 1:8). Discipolii au predicat cu mult zel şi curaj. Însă, la puţin timp după aceea, lucrarea lor din Ierusalim a întâmpinat o opoziţie aprigă, care a culminat cu uciderea lui Ştefan. Mulţi discipoli ai lui Isus au fugit în Antiohia (Siria), unul dintre cele mai mari oraşe ale Imperiului Roman, aflat la aproximativ 550 de kilometri nord de Ierusalim (Faptele 11:19).

În Antiohia, discipolii au continuat să predice „vestea bună” despre Isus şi mulţi neevrei au devenit credincioşi (Faptele 11:20, 21). Deşi în Antiohia se vorbea limba greacă, dincolo de zidurile acestui oraş şi în provincie poporul vorbea siriaca.

Pe măsură ce numărul creştinilor vorbitori de siriacă a crescut în secolul al II-lea, a fost nevoie ca vestea bună să fie tradusă în limba lor. Astfel, se pare că prima limbă în care s-au tradus fragmente din Scripturile greceşti creştine a fost siriaca, nu latina.

În jurul anului 170 e.n., scriitorul sirian Taţian (cca 120-173 e.n.) a alcătuit – în greacă sau în siriacă – Diatessaronul, cuvânt grecesc care înseamnă „prin [cele] patru evanghelii”. Această lucrare conţine fragmente din cele patru evanghelii canonice. Mai târziu, Efrem Sirul (cca 310-373 e.n.) a scris un comentariu la Diatessaron, confirmând astfel că scrierea era folosită de creştinii sirieni.

Diatessaronul prezintă un deosebit interes pentru noi. De ce? Unii erudiţi din secolul al XIX-lea au susţinut că evangheliile au fost scrise abia în secolul al II-lea, între anii 130 e.n. şi 170 e.n., şi că nu sunt demne de încredere în ce priveşte relatările despre viaţa lui Isus. Cu toate acestea, descoperirea unor copii antice ale Diatessaronului dovedeşte că evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan erau larg răspândite la jumătatea secolului al II-lea. Este limpede deci că ele trebuie să fi fost scrise mai înainte. În plus, când a alcătuit Diatessaronul, Taţian n-a folosit niciuna dintre aşa-numitele evanghelii apocrife, ci doar cele patru evanghelii acceptate, ceea ce ne face să credem că evangheliile apocrife nu erau considerate demne de încredere sau canonice.

La începutul secolului al V-lea, în nordul Mesopotamiei a început să fie folosită o traducere a Bibliei în siriacă. Realizată, după toate probabilităţile, în secolul al II-lea sau al III-lea e.n., ea cuprindea toate cărţile Bibliei, cu excepţia cărţilor 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Revelaţia. Această traducere este cunoscută sub numele Peşita, care înseamnă „simplu” sau „clar”. Peşita este una dintre cele mai vechi şi mai importante mărturii în sprijinul transmiterii fidele a textului biblic.

De remarcat că pe un exemplar al Bibliei Peşita este trecută o dată corespunzătoare anilor 459/460 e.n., ceea ce înseamnă că acesta este cel mai vechi manuscris biblic datat cu exactitate. În jurul anului 508 e.n. s-a realizat o revizuire a Bibliei Peşita, în care au fost incluse cele cinci cărţi lipsă. Această Biblie a ajuns să fie cunoscută sub numele Versiunea Filoxeniană.

Majoritatea manuscriselor în greacă ale Scripturilor greceşti creştine cunoscute până în secolul al XIX-lea proveneau fie din secolul al V-lea, fie din secolele de mai târziu. Din acest motiv, bibliştii au fost interesaţi îndeosebi de versiuni mai vechi, cum ar fi Vulgata sau Peşita. La data aceea, unii credeau că Peşita era o revizuire a unei versiuni siriace mai vechi. Însă nu se cunoştea niciun text de acest fel. Întrucât prima traducere în siriacă a Bibliei s-a realizat în secolul al II-lea e.n., o asemenea versiune ar fi putut oferi o imagine a textului biblic dintr-o perioadă veche şi, desigur, ar fi fost extrem de valoroasă pentru biblişti. Exista cu adevărat o versiune siriacă veche? Avea ea să fie găsită?

Din fericire, a fost găsită. De fapt, s-au găsit două asemenea manuscrise siriace extrem de valoroase. Primul datează din secolul al V-lea şi a fost găsit printre numeroase alte manuscrise siriace achiziţionate în 1842 de British Museum de la o mănăstire din Deşertul Nitrian, aflat în Egipt. Acesta a fost numit Manuscrisul curetonian siriac, după numele celui care l-a descoperit şi publicat, William Cureton, responsabil cu păstrarea şi conservarea manuscriselor la British Museum. Acest document valoros conţinea cele patru evanghelii aşezate în următoarea ordine: Matei, Marcu, Ioan şi Luca.

Al doilea manuscris care a ajuns până în zilele noastre este Manuscrisul sinaitic siriac. Descoperirea lui are legătură cu expediţia făcută de cele două surori menţionate la începutul articolului. Deşi nu era licenţiată, Agnes cunoştea opt limbi, între care siriaca. În 1892, ea a făcut o descoperire senzaţională la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Egipt.

Agnes a găsit acolo, într-un colţ întunecos, un manuscris siriac. După cum a povestit chiar ea, manuscrisul „avea un aspect respingător, deoarece era foarte murdar, iar paginile lui erau aproape complet lipite fiindcă nu fuseseră răsfoite” multe secole. Era un palimpsesta de pe care fusese răzuită scrierea iniţială, iar paginile conţineau un text în siriacă despre femeile sfinte. Cu toate acestea, Agnes a observat urme din scrierea veche, iar în partea de sus a paginilor a desluşit cuvintele „după Matei”, „după Marcu” şi „după Luca”. Ţinea în mână un codex în siriacă, aproape complet, conţinând cele patru evanghelii! În prezent, bibliştii cred că acest codex a fost scris la sfârşitul secolului al IV-lea e.n.

Manuscrisul sinaitic siriac este considerat unul dintre cele mai importante manuscrise biblice descoperite până în prezent, împreună cu alte manuscrise greceşti, cum ar fi Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus. În prezent, este unanim acceptat faptul că manuscrisele curetonian şi sinaitic sunt copii ale vechilor evanghelii în siriacă, datând de la sfârşitul secolului al II-lea sau de la începutul secolului al III-lea e.n.

Le sunt de folos aceste manuscrise celor ce studiază Biblia? Desigur! Să luăm ca exemplu aşa-numita încheiere lungă din Evanghelia lui Marcu, care în unele versiuni ale Bibliei se află după Marcu 16:8. Ea apare în codexul grecesc Alexandrinus din secolul al V-lea, în Vulgata, precum şi în alte versiuni. Totuşi, cele două manuscrise greceşti din secolul al IV-lea – Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus – se încheie cu Marcu 16:8. Nici Manuscrisul sinaitic siriac nu conţine această încheiere lungă, fiind o dovadă în plus că încheierea lungă este o adăugire şi n-a făcut parte la început din Evanghelia lui Marcu.

Să luăm un alt exemplu. În secolul al XIX-lea, aproape toate traducerile Bibliei conţineau în 1 Ioan 5:7 o adăugire apocrifă, în sprijinul Trinităţii. Totuşi, această notă nu apare în cele mai vechi manuscrise greceşti. Ea nu apare nici în Peşita, ceea ce dovedeşte că adăugirea din 1 Ioan 5:7 este, de fapt, o alterare a textului biblic originar.

Este limpede, aşadar, că Iehova Dumnezeu a avut grijă de Cuvântul său Sfânt. Aici găsim asigurarea: „Iarba verde se usucă, floarea se ofileşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru va dăinui veşnic” (Isaia 40:8; 1 Petru 1:25). Deşi modestă, versiunea Peşita are un rol important în ce priveşte transmiterea cu exactitate a mesajului Bibliei întregii omeniri.