IUDEEA

[din ebr.; din (a lui) Iuda]

Regiune din Palestina. Nu se știe exact care au fost granițele Iudeii, dar se pare că această regiune ocupa o suprafață cu lungimea de aproximativ 80 km, de la est la vest, și cu lățimea de aproximativ 50 km, de la nord la sud. La nord se învecina cu Samaria, iar la sud, cu Idumeea. Marea Moartă și Valea Iordanului constituiau granița de est. În perioada când din Iudeea făcea parte și Idumeea, se pare că granița sa sudică se întindea de la un punct aflat mai jos de Gaza (în vest) până la Masada (în est).

Cuvintele din Matei 19:1, potrivit cărora Isus „a plecat din Galileea și s-a dus la hotarele Iudeii, dincolo de Iordan”, ar putea însemna că Isus a plecat din Galileea, a traversat Iordanul și a mers spre sud pentru a intra în Iudeea prin Pereea.

Pe vremea când s-au născut Ioan Botezătorul și Isus, în Iudeea era rege Irod cel Mare (Lu 1:5), numit în această calitate de senatul roman. Ulterior, teritoriul guvernat de el s-a extins, astfel că la moartea sa includea Iudeea, Galileea, Samaria, Idumeea, Pereea și alte regiuni. Arhelaus, fiul lui Irod cel Mare, a moștenit Iudeea, Samaria și Idumeea. (Compară cu Mt 2:22, 23.) Însă, după exilarea lui Arhelaus, Iudeea a fost administrată de guvernatori romani, care își aveau reședința oficială la Cezareea. Cu excepția scurtei perioade în care Irod Agripa I a domnit ca rege peste Palestina (Fa 12:1), Iudeea a fost condusă de guvernatori romani până la revolta evreilor din 66 e.n.

Spre sfârșitul secolului I î.e.n., Isus, promisul Mesia, s-a născut în Betleemul din Iudeea, așa cum se profețise (Mt 2:3-6; Lu 2:10, 11). După vizita astrologilor din Orient, Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus, a fost avertizat de un înger în vis cu privire la intenția lui Irod cel Mare de a omorî copilașul, astfel că a fugit cu familia sa în Egipt. După moartea lui Irod, Iosif nu s-a întors în Iudeea, ci s-a stabilit la Nazaret, în Galileea, și aceasta pentru că în Iudeea domnea ca rege Arhelaus, fiul lui Irod, și pentru că primise în vis un avertisment de la Dumnezeu (Mt 2:7-23).

În primăvara anului 29 e.n., când Ioan Botezătorul și-a început lucrarea prin care îi pregătea pe oameni pentru venirea lui Mesia, Iudeea se afla sub autoritatea guvernatorului roman Ponțiu Pilat. Mulți oameni, inclusiv evrei din Iudeea, au auzit mesajul predicat de Ioan în Pustiul Iudeii și s-au botezat ca simbol al căinței (Mt 3:1-6; Lu 3:1-16). După mai puțin de opt luni, când Isus și-a început activitatea, locuitorilor Iudeii li s-a dat din nou ocazia de a se întoarce la Iehova cu o inimă întreagă. Pentru un timp, discipolii lui Isus au botezat chiar mai multe persoane decât Ioan Botezătorul (Ioa 3:22; 4:1-3). După ce Isus a plecat în Galileea, mari mulțimi din Ierusalim și din alte locuri din Iudeea l-au urmat și au tras foloase din serviciul său efectuat acolo (Mt 4:25; Mr 3:7; Lu 6:17). La fel ca în cazul galileenilor, fără îndoială că mulți evrei din Iudeea au început să manifeste interes față de mesajul lui Isus întrucât au văzut ce făcuse el în Ierusalim la sărbătoarea Paștelui din 30 e.n. (Ioa 4:45). De asemenea, vestea despre miracolele înfăptuite de Isus în Galileea, cum ar fi învierea singurului fiu al unei văduve din Nain, s-a răspândit în toată Iudeea (Lu 7:11-17).

Isus a întâmpinat însă o puternică opoziție din partea conducătorilor religioși din Iudeea. Se pare că aceștia aveau o influență mai mare asupra evreilor din Iudeea decât asupra celor din Galileea. Deja de la Paștele din 31 e.n., Isus nu mai era în siguranță în Iudeea (Ioa 5:1, 16-18; 7:1). Totuși, el a participat la sărbătorile ținute la Ierusalim și s-a folosit de aceste ocazii pentru a predica (Ioa 7:10-13, 25, 26, 32; 10:22-39). Isus se afla, probabil, în Iudeea când, după Sărbătoarea Colibelor din 32 e.n., i-a trimis pe cei 70 de discipoli să predice (Lu 10:1-24). Mai târziu, când a aflat de moartea prietenului său Lazăr, Isus a mers din nou în Iudeea, cu toate că oamenii de acolo încercaseră să-l omoare cu pietre. Faptul că Isus l-a înviat apoi pe Lazăr, în Betania, a fost un motiv în plus pentru conducătorii religioși să-i dorească moartea. Unii dintre aceștia au spus: „Dacă îl lăsăm așa, toți vor crede în el, vor veni romanii și ne vor lua atât locul, cât și națiunea” (Ioa 11:5-8, 45-53).

Deși evangheliile sinoptice vorbesc în principal despre activitatea lui Isus în Galileea (probabil pentru că oamenii de acolo erau mai receptivi), Isus nu a neglijat Iudeea. Altminteri, dușmanii săi nu i-ar fi putut spune lui Pilat: „El instigă poporul predând în toată Iudeea, da, din Galileea până aici” (Lu 23:5).

După moartea și învierea lui Cristos Isus, în Ierusalim și în toată Iudeea s-a depus în continuare o mărturie temeinică (Fa 1:8). În ziua Penticostei din 33 e.n., printre cele 3 000 de persoane care au reacționat favorabil la mesajul predicat de Petru și s-au botezat, au fost, fără îndoială, și evrei din Iudeea. În perioada care a urmat, congregația creștină din Ierusalim a continuat să crească (Fa 2), dar ea a întâmpinat și opoziție (Fa 4:5-7, 15-17; 5:17, 18, 40; 6:8-12). După lapidarea lui Ștefan, a izbucnit o persecuție atât de violentă, încât „toți, cu excepția apostolilor, s-au împrăștiat în regiunile Iudeii și ale Samariei” (Fa 8:1). Însă lucrul acesta nu numai că nu a oprit predicarea, dar a și dus la răspândirea mesajului creștin și, din câte se pare, la înființarea de noi congregații atât în Iudeea, cât și în alte regiuni (Fa 8:4; Ga 1:22). După convertirea lui Saul din Tars, un persecutor al creștinilor, „congregația din toată Iudeea, Galileea și Samaria s-a bucurat de o perioadă de pace și se zidea și, umblând în teamă de Iehova și în mângâierea spiritului sfânt, continua să se înmulțească” (Fa 9:31). Fostul persecutor, acum apostolul Pavel, a predicat în Ierusalim și în toată Iudeea (Fa 26:20). În urma activității sale și a altora, s-au înființat noi congregații de creștini; apostolii și bătrânii congregației din Ierusalim slujeau în calitate de corp de guvernare pentru toate congregațiile (Fa 15:1-33; Ro 15:30-32).

Din câte se pare, mulți dintre creștinii evrei care locuiau în Iudeea erau săraci. Ei trebuie să se fi bucurat mult de ajutorul material pe care frații lor creștini din alte părți l-au trimis în mod voluntar și organizat (Fa 11:28-30; Ro 15:25-27; 1Co 16:1-3; 2Co 9:5, 7). Creștinii evrei din Iudeea au continuat să slujească cu fidelitate, suportând din acest motiv multe persecuții din partea compatrioților lor necreștini (1Te 2:14). În cele din urmă, în 66 e.n., când armata romană condusă de Cestius Gallus a încetat atacul asupra Ierusalimului și s-a retras, acești creștini au dat ascultare cuvintelor profetice ale lui Isus și au fugit din Ierusalim și din Iudeea la munți, scăpând astfel de cumplita distrugere ce s-a abătut asupra Ierusalimului în 70 e.n. (Mt 24:15, 16; Mr 13:14; Lu 21:20, 21).