De ce să iertăm?

ERUDITUL şi scriitorul evreu Joseph Jacobs a spus odată despre iertare că este „cea mai înaltă şi mai grea dintre toate lecţiile de morală“. Într-adevăr, mulţi consideră că este foarte greu să spună: „Te iert“.

Se pare că iertarea se aseamănă foarte mult cu banii. Ea poate fi dată cu generozitate şi îndurare altora sau poate fi păstrată cu zgârcenie numai pentru sine. Prima variantă este o modalitate divină. Trebuie să cultivăm obiceiul de a da cu generozitate când este vorba de iertare. De ce? Deoarece Dumnezeu ne îndeamnă să facem astfel şi deoarece faptul de a nu ierta şi de a fi răzbunător nu face decât să agraveze şi mai mult lucrurile.

Deseori auzim cuvinte ca acestea: „Nu mă înfurii; în schimb, mă răzbun!“ Din nefericire, aceste cuvinte constituie pentru mulţi un principiu călăuzitor în viaţă. De exemplu, o femeie căsătorită a refuzat să mai stea de vorbă cu cumnata ei timp de peste şapte ani, deoarece, spune ea, „s-a purtat oribil cu mine, şi n-am putut să i-o iert niciodată“. Dar tăcerea folosită ca armă pentru a pedepsi sau pentru a smulge un „Scuză-mă!“ de la cel vinovat rareori satisface dorinţa de răzbunare. Dimpotrivă, ea nu face decât să amplifice disputa, transformând-o treptat în ură înverşunată. Dacă acest ciclu dureros nu este curmat, obsesia puternică a răzbunării poate distruge relaţiile cu cealaltă persoană şi chiar sănătatea proprie.

Înclinaţia de a nu ierta este dăunătoare

Când cineva nu iartă, se creează un conflict care generează stres. La rândul lui, stresul poate cauza boli grave. Dr. William S. Sadler a scris următoarele: „Nimeni nu poate înţelege mai bine ca un medic numărul uimitor de mare al bolilor şi suferinţelor omeneşti cauzate direct de nelinişte, teamă, conflicte, . . . o gândire nesănătoasă şi o viaţă necurată“. Dar cât de dăunător poate fi, în fond, zbuciumul sufletesc? O carte de medicină ne dă răspunsul: „Datele statistice . . . indicau că două treimi din bolnavii care erau consultaţi de medic aveau simptome cauzate sau agravate de stresul psihic“.

Da, furia, resentimentele şi ranchiuna nu sunt câtuşi de puţin lipsite de daune. Aceste resentimente înveninate sunt ca rugina care corodează treptat caroseria unei maşini. Maşina poate părea frumoasă pe dinafară, dar sub vopsea are loc un proces distrugător.

Dar mai grav este faptul că refuzul nostru de a ierta atunci când avem motive să o facem ne poate dăuna şi spiritualiceşte. În ochii lui Iehova Dumnezeu putem deveni ca sclavul din ilustrarea lui Isus. Stăpânul îi iertase sclavului respectiv o datorie enormă. Totuşi, când colegul lui de sclavie l-a rugat să-i ierte o datorie infimă în comparaţie cu a sa, el a fost aspru şi neîndurător. Isus a explicat că, dacă nici noi nu suntem dispuşi să iertăm, Iehova va refuza să ne ierte păcatele (Matei 18:21–35). Deci, dacă nu iertăm, am putea să ne pierdem conştiinţa curată pe care o avem înaintea lui Dumnezeu şi chiar speranţa de viitor (compară cu 2 Timotei 1:3)! Ce putem face deci?

Să învăţăm a ierta

O iertare autentică izvorăşte din inimă. Ea include iertarea greşelii celui vinovat şi renunţarea la orice dorinţă de răzbunare. Astfel, dreptatea definitivă şi o eventuală pedeapsă sunt lăsate în seama lui Iehova. — Romani 12:19.

Să reţinem totuşi că, întrucât „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea“, ea nu înclină întotdeauna spre iertare, nici măcar atunci când ar trebui să o facă (Ieremia 17:9). Isus însuşi a zis: „Din inimă ies gânduri rele, ucideri, fapte de adulter, desfrânări, furturi, mărturii mincinoase, hule“. — Matei 15:19.

Din fericire, inima noastră poate fi instruită să facă ce este drept. Dar instruirea de care avem nevoie trebuie să vină dintr-o sursă superioară. Noi nu putem să ne instruim singuri (Ieremia 10:23). Un psalmist inspirat de Dumnezeu a recunoscut acest lucru şi s-a rugat lui pentru a primi instruire de la El. Iată ce l-a implorat el pe Iehova în rugăciune: „Învaţă-mă orânduirile Tale. Fă-mă să înţeleg calea poruncilor Tale“. — Psalmul 119:26, 27.

Un alt psalm arată cum regele David al Israelului antic a ajuns să ‘înţeleagă calea’ lui Iehova. El a cunoscut direct această cale şi a învăţat din ea. De aceea a putut spune: „DOMNUL este îndurător şi milostiv, încet la mânie şi plin de bunătate. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură DOMNUL de cei care se tem de El“. — Psalmul 103:8, 13.

Trebuie să învăţăm la fel ca David: să reflectăm în rugăciune la exemplul perfect al lui Dumnezeu şi la cel al Fiului său în ce priveşte iertarea. Astfel, putem învăţa să iertăm din inimă.

Totuşi, unii ar putea întreba: Dar păcatele grave? Trebuie să fie iertate toate păcatele?

Să manifestăm echilibru

Când cineva a fost grav prejudiciat, durerea sa poate fi imensă. Lucrul acesta este valabil îndeosebi dacă persoana respectivă este victima nevinovată a unui păcat grav. Dar s-ar putea chiar ca unii să întrebe: „Cum pot să iert pe cineva care m-a înşelat şi jignit fără milă?“ În cazul unui păcat grav care ar putea atrage excluderea, poate că este necesar ca victima să aplice sfatul din Matei 18:15–17.

În orice caz, decizia care se va lua depinde în mare măsură de răufăcător. De la comiterea păcatului, a existat vreun semn de căinţă sinceră din partea lui? S-a schimbat el? A încercat el cumva chiar să facă îmbunătăţiri reale privind comportamentul său? În ochii lui Iehova, o asemenea căinţă este factorul primordial pentru acordarea iertării, chiar şi în cazul comiterii unor păcate oribile. De exemplu, Iehova l-a iertat pe Manase, unul dintre cei mai răi regi din istoria Israelului. Pe ce motiv? Dumnezeu l-a iertat deoarece, în cele din urmă, Manase s-a umilit şi s-a căit de căile lui rele. — 2 Cronici 33:12, 13.

În Biblie, căinţa sinceră implică o schimbare autentică a atitudinii, un regret sincer pentru orice păcat comis. Acolo unde este cazul, şi dacă se poate, căinţa este însoţită de efortul de a da o compensaţie victimei păcatului (Luca 19:7–10; 2 Corinteni 7:11). Unde nu se manifestă o asemenea căinţă, Iehova nu iartă.a De altfel, Dumnezeu nu pretinde creştinilor să-i ierte pe cei care, odinioară, erau persoane spirituale, dar acum practică răutatea în mod voit şi fără să se căiască (Evrei 10:26–31). În cazuri extreme, s-ar putea ca iertarea să fie un lucru nepotrivit. — Psalmul 139:21, 22; Ezechiel 18:30–32.

Pentru a vedea dacă iertarea este sau nu posibilă, victima unui păcat grav poate că doreşte să reflecteze la încă o întrebare: Trebuie să mă las chinuită în continuare de acest zbucium sufletesc, simţindu-mă foarte lezată şi mânioasă până când se va rezolva problema? Să analizăm următorul exemplu: regele David s-a simţit foarte lezat când Ioab, generalul său, i-a ucis pe Abner şi pe Amasa, „doi bărbaţi mai drepţi şi mai buni decât [Ioab]“ (1 Împăraţi 2:32). David s-a revoltat, exprimându-şi indignarea în cuvinte şi, fără îndoială, în rugăciune la Iehova. Cu timpul însă, probabil că resentimentele lui David au scăzut în intensitate. El nu a fost stăpânit de indignare până la sfârşitul zilelor lui, ci chiar a continuat să conlucreze cu Ioab, dar, practic, nu l-a iertat pe acest ucigaş nepenitent. David s-a îngrijit ca până la urmă să se facă dreptate. — 2 Samuel 3:28–39; 1 Împăraţi 2:5, 6.

S-ar putea să fie nevoie de timp şi eforturi până când cei lezaţi de păcatele grave ale altora să depăşească mânia de la început. Procesul de vindecare poate fi mult mai uşor când păcătosul îşi recunoaşte fapta şi se căieşte. Totuşi, victima nevinovată a păcatului trebuie să fie capabilă să găsească înviorare şi mângâiere atât în cunoaşterea dreptăţii şi înţelepciunii lui Iehova, cât şi în congregaţia creştină, indiferent de atitudinea răufăcătorului.

Trebuie să înţelegeţi şi faptul că atunci când iertaţi un păcătos nu înseamnă că toleraţi păcatul. Pentru un creştin, a ierta înseamnă a lăsa plin de încredere chestiunea în mâinile lui Iehova. El este Judecătorul drept al întregului univers care va face dreptate la timpul potrivit. Aceasta va include judecarea ‘fornicatorilor şi adulterilor’ perfizi. — Evrei 13:4, NW.

Ce foloase avem dacă iertăm

Psalmistul David a cântat astfel: „Căci Tu eşti bun, Doamne, gata să ierţi şi plin de îndurare cu toţi cei care Te cheamă“ (Psalmul 86:5). Sunteţi ca Iehova, ‘gata să iertaţi’? Dacă da, veţi trage multe foloase.

În primul rând, faptul de a-i ierta pe alţii promovează bunele relaţii. Biblia îi îndeamnă pe creştini: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos“. — Efeseni 4:32.

În al doilea rând, faptul de a ierta aduce pace. Aceasta nu este doar pace cu semenii noştri, ci şi pace lăuntrică. — Romani 14:19; Coloseni 3:13–15.

În al treilea rând, faptul de a-i ierta pe alţii ne ajută să ne amintim că noi înşine avem nevoie de iertare. Da, „toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu“. — Romani 3:23.

În sfârşit, faptul de a-i ierta pe alţii deschide calea spre iertarea păcatelor noastre de către Dumnezeu. Isus a zis: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre“. — Matei 6:14.

Imaginaţi-vă multitudinea de lucruri la care trebuie să se fi gândit Isus în după-amiaza morţii sale! El era preocupat de situaţia discipolilor săi, de lucrarea de predicare şi îndeosebi de integritatea sa faţă de Iehova. Totuşi, chiar şi atunci când suferea cumplit pe stâlpul de tortură, despre ce anume a vorbit el? Printre ultimele sale cuvinte au fost şi acestea: „Tată, iartă-i!“ (Luca 23:34). Putem imita exemplul perfect al lui Isus iertându-ne din inimă unii pe alţii.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 5]

Aţi înţeles sensul ilustrării lui Isus cu privire la sclavul care nu a iertat?

[Legenda fotografiilor de la pagina 7]

Faptul de a-i ierta pe alţii promovează bunele relaţii şi aduce fericire.