Putea Isus să aibă credinţă în Dumnezeu?

O dilemă pentru trinitarieni

„CUM ar fi putut Isus să aibă credinţă? El este Dumnezeu; el cunoaşte şi vede totul fără să fie nevoit să se bazeze pe altcineva. Credinţa însă constă tocmai în a te bizui pe cineva şi în a admite ceva ce nu se vede; prin urmare, este exclus ca Isus-Dumnezeu să fi putut avea credinţă.“

Potrivit teologului francez Jacques Guillet, aceasta este opinia predominantă în catolicism. Vă surprinde această explicaţie? Poate consideraţi că, din moment ce Isus constituie un exemplu în orice privinţă pentru creştini, el trebuie să fie un model şi în credinţă. Dacă acesta este punctul dumneavoastră de vedere, înseamnă că nu luaţi în considerare dogma trinitară a creştinătăţii.

Problema credinţei lui Isus este, într-adevăr, o enigmă pentru teologii catolici, protestanţi şi ortodocşi care consideră Trinitatea „misterul principal al credinţei şi al vieţii creştine“.a Dar nu toţi neagă însă credinţa lui Isus. Jacques Guillet afirmă că „este imposibil să nu recunoşti că Isus a avut credinţă“, deşi Guillet recunoaşte că, în lumina doctrinei Trinităţii, acest lucru este un „paradox“.

Iezuitul francez Jean Galot şi, asemenea lui, majoritatea teologilor afirmă în mod explicit că, în calitate de „adevărat Dumnezeu şi adevărat om, . . . Cristos nu poate crede în el însuşi“. „Credinţa înseamnă a crede în altcineva, nu a crede în tine însuţi“, notează periodicul La Civiltà Cattolica. Obstacolul în calea recunoaşterii credinţei lui Isus este, aşadar, dogma Trinităţii, din moment ce aceste două concepte se contrazic în mod evident unul pe celălalt.

„Evangheliile nu vorbesc niciodată despre credinţa lui Isus“, spun teologii. Într-adevăr, termenii folosiţi în Scripturile greceşti creştine — pistéuo (a crede, a avea credinţă) şi pístis (credinţă) — se referă, în general, mai degrabă la credinţa discipolilor în Dumnezeu sau în Cristos decât la credinţa lui Isus în Tatăl său ceresc. Ar trebui, prin urmare, să tragem concluzia că Fiul lui Dumnezeu nu a avut credinţă? Ce anume putem înţelege din ceea ce a făcut şi a spus el? Ce spun Scripturile în acest sens?

Rugăciuni lipsite de credinţă?

Isus a fost un om al rugăciunii. El se ruga în orice ocazie: când a fost botezat (Luca 3:21); întreaga noapte dinainte de a-şi alege cei 12 apostoli (Luca 6:12, 13); şi înaintea transfigurării sale miraculoase de pe munte, când se afla în compania apostolilor Petru, Ioan şi Iacov (Luca 9:28, 29). El se ruga când unul dintre discipoli i-a cerut: „Învaţă-ne cum să ne rugăm“, iar el i-a învăţat Rugăciunea Domnului — „Tatăl Nostru“ — (Luca 11:1–4; Matei 6:9–13). Dis-de-dimineaţă, el se ruga singur timp îndelungat (Marcu 1:35–39); pe înserat, pe un munte, după ce şi-a trimis discipolii (Marcu 6:45, 46); împreună cu discipolii săi şi pentru discipolii săi (Luca 22:32; Ioan 17:1–26). Da, rugăciunea a fost o parte importantă a vieţii lui Isus.

El se ruga înainte de a înfăptui miracole, de exemplu, înainte de a-l învia pe prietenul său Lazăr: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru mulţimea care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis“ (Ioan 11:41, 42). Certitudinea că Tatăl său va răspunde la această rugăciune indică puterea credinţei sale. Legătura existentă între rugăciunea adresată lui Dumnezeu şi credinţa în El reiese din ceea ce le-a spus Cristos discipolilor săi: „Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit“. — Marcu 11:24.

Dacă Isus nu avea credinţă, de ce s-a rugat lui Dumnezeu? Învăţătura nescripturală a creştinătăţii cu privire la Trinitate — şi anume că Isus a fost deopotrivă om şi Dumnezeu — întunecă mesajul Bibliei. Ea îi împiedică pe oameni să înţeleagă simplitatea şi puterea Bibliei. Cui s-a adresat omul Isus? Lui însuşi? Era el inconştient de faptul că el era Dumnezeu? Şi, dacă era Dumnezeu şi ştia acest lucru, de ce s-a rugat?

Rugăciunile lui Isus din ultima zi a vieţii sale pământeşti ne ajută să înţelegem şi mai profund credinţa sa fermă în Tatăl său ceresc. Manifestând o speranţă deplină, el a cerut: „Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea“. — Ioan 17:5.

Ştiind că încercările cele mai grele prin care avea să treacă şi moartea sa erau iminente, în noaptea pe care a petrecut-o în grădina Ghetsimani, pe Muntele Măslinilor, el „a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare“ şi a spus: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte“ (Matei 26:36–38). Apoi, a îngenuncheat şi s-a rugat: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!“ Apoi, „I s-a arătat un înger din cer, întărindu-L“. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. Din cauza emoţiilor puternice prin care trecea şi a încercării sale crâncene, „sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ“. — Luca 22:42–44.

Ce anume indică suferinţele lui Isus, nevoia sa de a fi întărit şi implorările sale? „Un lucru este sigur — scrie Jacques Guillet — Isus s-a rugat, iar rugăciunea este un aspect esenţial al vieţii şi al acţiunilor sale. El s-a rugat aşa cum se roagă oamenii şi s-a rugat în folosul oamenilor. Or, rugăciunile oamenilor sunt de neconceput fără credinţă. Oare rugăciunile lui Isus ar fi de conceput fără credinţă?“

Cu puţin timp înainte de a muri, în timp ce atârna pe stâlpul de tortură, Isus a strigat cu voce tare citând dintr-un psalm al lui David. Apoi, plin de credinţă, cu voce tare, a rostit o ultimă implorare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!“ (Luca 23:46; Matei 27:46). O traducere italiană interconfesională, Parola del Signore, spune că Isus ‘şi-a încredinţat viaţa’ în mâinile Tatălui.

Jacques Guillet comentează: „Vorbindu-ne despre Cristos cel crucificat, despre strigătul adresat Tatălui său prin intermediul psalmilor Israelului, scriitorii Evangheliilor ne conving că acel strigăt, strigătul Fiului unic-născut, un strigăt de absolută suferinţă, un strigăt de totală încredere, este un strigăt al credinţei, strigătul unui muribund plin de credinţă“.

În faţa acestei clare şi dramatice dovezi de credinţă, unii teologi încearcă să facă distincţie între credinţă şi „încredere“. Cu toate acestea, o astfel de distincţie nu se bazează pe Scripturi.

Dar ce dezvăluie, de fapt, încercările grele suportate de Isus cu privire la credinţa lui?

„Desăvârşitorul credinţei noastre“ a fost desăvârşit

În capitolul 11 al scrisorii sale către Evrei, apostolul Pavel vorbeşte despre marele nor de femei şi bărbaţi credincioşi din timpurile precreştine. El concluzionează îndreptând atenţia asupra celui mai mare şi desăvârşit exemplu de credinţă: „Privind ţintă la Isus, Căpetenia şi [„Desăvârşitorul“, nota de subsol] credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit [stâlpul de tortură, NW], a dispreţuit ruşinea . . . Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre“. — Evrei 12:1–3.

Majoritatea teologilor spun că acest verset nu vorbeşte despre „credinţa personală a lui Isus“, ci, mai degrabă, despre rolul său ca „iniţiator sau întemeietor al credinţei“. Termenul grecesc teleiotés, folosit în această expresie, se referă la cineva care desăvârşeşte, realizează sau îndeplineşte ceva. Fiind „Desăvârşitorul“, Isus a desăvârşit credinţa în sensul că, prin venirea sa pe pământ, a împlinit profeţiile biblice punând astfel o temelie mult mai puternică pentru credinţă. Dar înseamnă oare acest lucru că el nu avea credinţă?

Pasajele extrase din scrisoarea către Evrei, pe care le puteţi vedea în chenarul de la pagina 15, risipesc orice îndoială. Isus s-a desăvârşit prin suferinţe şi ascultare. Deşi era deja om perfect, experienţele prin care a trecut l-au făcut perfect şi desăvârşit în toate lucrurile, chiar şi în credinţă, devenind astfel pe deplin calificat ca Mare Preot care să-i salveze pe adevăraţii creştini. El l-a implorat pe Tatăl său „cu strigăte mari şi cu lacrimi“, i-a fost „credincios“ lui Dumnezeu şi a manifestat „teamă sfântă“ (NW) (Evrei 3:1, 2; 5:7–9). El a fost „încercat în toate privinţele“ exact ca şi noi“, spune Evrei 4:15, NW, adică asemenea oricărui creştin fidel căruia îi este supusă credinţa la „felurite încercări“ (Iacov 1:2, 3). Ar fi oare rezonabil să credem că Isus ar fi putut fi testat „asemenea“ continuatorilor săi fără a-i fi testată credinţa ca şi lor?

Implorările, ascultarea, suferinţa, încercările, fidelitatea şi teama sfântă atestă toate credinţa desăvârşită a lui Isus. Ele arată faptul că el a devenit „Desăvârşitorul credinţei noastre“ numai după ce a devenit desăvârşit în ce priveşte propria lui credinţă. Evident, el nu a fost Dumnezeu-Fiul, aşa cum susţine doctrina Trinităţii. — 1 Ioan 5:5.

A crezut el în Cuvântul lui Dumnezeu?

Doctrina Trinităţii a alterat într-o aşa măsură concepţia teologilor, încât aceştia au ajuns chiar să susţină că Isus „nu poate crede în Cuvântul lui Dumnezeu şi în mesajul său“ deoarece, „fiind el însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, el poate doar să proclame acest cuvânt“. — Angelo Amato, Gesù il Signore, publicaţie autorizată de preoţi.

Şi totuşi, ce dezvăluie, în realitate, permanentele referiri ale lui Isus la Scripturi? Când a fost ispitit, el a citat de trei ori din Scripturi. În cea de-a treia replică, el i-a spus lui Satan că se închină numai lui Dumnezeu (Matei 4:4, 7, 10). De mai multe ori, Isus s-a referit la profeţiile care se aplicau la persoana lui, arătând credinţă în împlinirea lor (Marcu 14:21, 27; Luca 18:31–33; 22:37; compară cu Luca 9:22; 24:44–46). Din această analiză trebuie să tragem concluzia că Isus a cunoscut Scripturile inspirate de Tatăl său, le-a respectat cu credinţă şi a avut o deplină încredere în împlinirea profeţiilor care îi anunţau încercările, suferinţa, moartea şi învierea.

Isus, un model de credinţă demn de imitat

Până la sfârşit, Isus a trebuit să se lupte lupta credinţei pentru a-şi păstra loialitatea faţă de Tatăl său şi pentru a ‘birui lumea’ (Ioan 16:33). Fără credinţă este imposibil să repurtezi o astfel de victorie (Evrei 11:6; 1 Ioan 5:4). Datorită credinţei sale victorioase el a constituit un exemplu pentru continuatorii săi fideli. În mod cert, el a avut credinţă în adevăratul Dumnezeu!

[Notă de subsol]

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 15]

Isus, „Desăvârşitorul“, a fost făcut desăvârşit

Evrei 2:10: „Se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor.“

Evrei 2:17, 18, NW: „El a fost obligat să devină asemănător «fraţilor» săi în toate privinţele, pentru ca să devină un mare preot milos şi fidel în lucrurile privitoare la Dumnezeu, pentru ca să ofere o jertfă de ispăşire pentru păcatele poporului. Căci în ceea ce a suferit el însuşi când a fost pus la încercare, el poate veni în ajutorul celor care sunt puşi la încercare.“

Evrei 3:2: „[El] este credincios Celui care L-a rânduit, cum a fost şi Moise în toată casa lui Dumnezeu.“

Evrei 4:15, NW: „Căci noi avem drept mare preot nu pe cineva care este incapabil să manifeste compasiune faţă de slăbiciunile noastre, ci pe cineva care a fost încercat în toate privinţele, ca şi noi, dar fără păcat.“

Evrei 5:7–9: „În zilele vieţii Sale pământeşti, [Cristos] aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte, şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi fiind făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei care Îl ascultă Urzitorul mântuirii veşnice.“