„Părinţii săi aveau obiceiul de a se duce an de an la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui“ (Luca 2:41). Conform Legii lui Dumnezeu, orice persoană de sex bărbătesc trebuia să se prezinte la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor (Deuteronom 16:16). Dar relatarea precizează că „părinţii săi aveau obiceiul de a se duce [acolo]“. Cu această ocazie îmbucurătoare, Iosif o lua pe Maria şi probabil îi lua şi pe ceilalţi membri ai familiei, la Ierusalim, într-o călătorie de mai bine de 100 de kilometri (Deuteronom 16:6, 11). Acest obicei era practicat cu regularitate în viaţa lor. Prezenţa lor la Ierusalim nu era de loc doar simbolică; ei rămîneau acolo toate zilele cît dura sărbătoarea. — Luca 2:42, 43.

O mică neatenţie

Cînd Isus era mic, fără îndoială că stătea lîngă părinţii săi în tot timpul acestor călătorii anuale la Ierusalim. Însă probabil că pe măsură ce creştea, părinţii lui îi acordau o mai mare libertate. Vîrsta de 12 ani era vîrsta pe care evreii o considerau ca pe o etapă foarte importantă pe calea spre starea de adult. Probabil că din cauza acestei schimbări s-a întîmplat o mică neatenţie cînd a sosit timpul ca familia lui Iosif să părăsească Ierusalimul pentru a se întoarce acasă. Relatarea spune: „Dar cînd s-au reîntors, băiatul Isus a rămas la Ierusalim, fără ca părinţii lui să fi observat. Crezînd că era în compania celor ce călătoreau împreună, au mers cale de o zi şi apoi au început să îl caute printre rude şi cunoştinţe.“ — Luca 2:43, 44.

Unele aspecte ale acestui incident le sînt cunoscute atît părinţilor cît şi copiilor. Există totuşi o deosebire: Isus era perfect. Dat fiind că Isus asculta cu supunere de Iosif şi Maria, nu putem presupune că el nu a dat ascultare vreunei dispoziţii primite din partea lor (Luca 2:52). Este mult mai probabil că ei nu reuşiseră să-i vorbească. Părinţii au presupus că Isus era în compania rudelor şi a cunoştinţelor (Luca 2:44). Este uşor de imaginat că în agitaţia plecării din Ierusalim ei au fost preocupaţi înainte de toate de copiii mai mici şi presupuneau că fiul mai mare, Isus, îi urma.

Este evident însă că Isus credea că părinţii săi ştiau unde se află. Putem deduce lucrul acesta din răspunsul pe care l-a dat părinţilor săi: „De ce trebuia să plecaţi în căutarea mea? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?“ Acestea nu erau deloc nişte cuvinte lipsite de respect. Aceste cuvinte trădau pur şi simplu surprinderea sa că părinţii săi nu ştiau unde să-l caute. Acesta este un caz tipic de înţelegere greşită pe care mulţi părinţi care au copii adolescenţi îl pot înţelege. — Luca 2:49.

Să ne imaginăm neliniştea lui Iosif şi a Mariei la sfîrşitul primei zile, cînd şi-au dat seama că Isus nu era acolo. Să ne imaginăm apoi îngrijorarea crescîndă care i-a cuprins pe parcursul celor două zile în care au străbătut Ierusalimul pentru a-l căuta. S-a confirmat însă că educaţia lor a dat roade în această împrejurare dificilă. Isus nu era într-o societate rea. Cînd aceştia l-au găsit pe Isus, el era „în templu, şezînd în mijlocul învăţătorilor, ascultîndu-i şi întrebîndu-i. Şi toţi aceia care îl ascultau rămîneau uimiţi de priceperea sa şi de răspunsurile sale.“ — Luca 2:46, 47.