Cartea biblică numărul 43 — Ioan

Scriitorul: apostolul Ioan

Locul scrierii: Efes sau în apropiere

Data încheierii scrierii: aprox. 98 e.n.

Perioada la care se referă: după introducere, 29–33 e.n.

 1. Ce arată Scripturile cu privire la relaţiile foarte apropiate dintre Ioan şi Isus?

EVANGHELIILE lui Matei, Marcu şi Luca circulau de peste 30 de ani şi erau foarte apreciate de creştinii din secolul I, care le considerau scrieri ale unor oameni inspiraţi de Dumnezeu prin spiritul sfânt. Dar, pe măsură ce sfârşitul primului secol se apropia, iar numărul celor ce fuseseră cu Isus scădea, probabil că unii se întrebau: Se mai putea adăuga ceva? Mai exista cineva care, din amintirile sale, să poată oferi detalii preţioase cu privire la serviciul sacru al lui Isus? Da, mai exista. Apostolul Ioan, ajuns deja la o vârstă înaintată, fusese binecuvântat într-un mod cu totul special cât timp s-a aflat în compania lui Isus. După cât se pare, el a fost unul dintre primii discipoli ai lui Ioan Botezătorul care i-au fost prezentaţi Mielului lui Dumnezeu şi unul dintre primii patru care au fost invitaţi de Domnul să i se alăture în serviciul cu timp integral (Ioan 1:35–39; Mar. 1:16–20). El a rămas în relaţii foarte apropiate cu Isus pe tot parcursul serviciului său şi a fost discipolul „pe care-l iubea Isus“ şi care era întins la masă, la sânul lui Isus, cu ocazia ultimului Paşte (Ioan 13:23; Mat. 17:1; Mar. 5:37; 14:33). Ioan a fost prezent în momentele sfâşietoare ale execuţiei lui Isus, când acesta i-a dat-o în grijă pe mama sa. El a fost cel care a luat-o înaintea lui Petru când amândoi alergau spre mormânt pentru a vedea dacă vestea că Isus fusese înviat era adevărată (Ioan 19:26, 27; 20:2–4).

 2. În ce sens era Ioan pregătit să scrie evanghelia, ce anume a acţionat asupra sa, şi cu ce scop a scris el?

² Ioan a dobândit un temperament mai blând după cei 70 de ani de serviciu sacru. În plus, el a fost întărit de viziunile şi de momentele de meditare avute cu puţin timp mai înainte, când se afla pe insula Patmos, unde fusese întemniţat singur. Aşadar, apostolul Ioan era bine pregătit să scrie lucrurile pe care le păstrase multă vreme în inima sa ca pe o comoară. Spiritul sfânt a acţionat atunci asupra minţii sale ca să-şi amintească şi să scrie multe dintre cuvintele preţioase, dătătoare de viaţă, pe care le auzise, astfel încât cei ce aveau să le citească să ‘creadă că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aibă viaţă prin numele său’ (20:31).

 3, 4. Ce dovezi externe şi interne arată: a) că evanghelia este canonică, şi b) că Ioan a fost scriitorul?

³ Creştinii de la începutul secolului al II-lea l-au recunoscut pe Ioan drept scriitorul acestei cărţi, considerând totodată că ea făcea parte în mod indiscutabil din canonul Scripturilor inspirate. Clement din Alexandria, Ireneu, Tertulian şi Origene, care au trăit la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea, îi atribuie această evanghelie lui Ioan. În plus, cartea însăşi oferă numeroase dovezi care atestă că Ioan a fost scriitorul. Este evident că scriitorul era iudeu şi era bine familiarizat cu obiceiurile şi cu ţara iudeilor (2:6; 4:5; 5:2; 10:22, 23). Stilul afectuos al acestei relatări arată că scriitorul era nu numai un apostol, ci făcea parte din cercul celor trei prieteni apropiaţi ai lui Isus care l-au însoţit în ocazii speciale, şi anume Petru, Iacov şi Ioan (Mat. 17:1; Mar. 5:37; 14:33). Dintre aceştia trei, scriitorul nu putea fi Iacov, fiul lui Zebedei, fiindcă el fusese martirizat de Irod Agripa I în jurul anului 44 e.n., cu mult înainte de a fi scrisă această carte (Fap. 12:2). Nu putea fi nici Petru, deoarece el este menţionat împreună cu scriitorul, în Ioan 21:20–24.

⁴ În aceste versete de încheiere, scriitorul este prezentat drept discipolul „pe care îl iubea Isus“. Această expresie şi altele asemănătoare apar de multe ori în evanghelie, chiar dacă numele apostolului Ioan nu este menţionat deloc. Isus spune aici despre Ioan: „Dacă vreau ca el să rămână până vin eu, ce te priveşte pe tine?“ (Ioan 21:20, 22). Aceasta sugerează că discipolul la care se referea el avea să trăiască mult timp după Petru şi ceilalţi apostoli. Toate acestea indică spre apostolul Ioan. Este interesant că, după ce i s-a dat viziunea din Revelaţia în legătură cu venirea lui Isus, Ioan a încheiat această remarcabilă profeţie spunând: „Amin! Vino, Doamne Isus!“ (Rev. 22:20).

 5. Când se crede că şi-a scris Ioan evanghelia?

⁵ Se crede în general că Ioan şi-a scris evanghelia după întoarcerea din exilul pe insula Patmos, deşi scrierile sale nu oferă nicio informaţie concretă cu privire la acest lucru (Rev. 1:9). Împăratul roman Nerva (96–98 e.n.) a chemat înapoi multe persoane care fuseseră exilate la sfârşitul domniei lui Domiţian, predecesorul său. Se pare că, după ce şi-a scris evanghelia, aproximativ în 98 e.n., Ioan a murit în pace la Efes, în al treilea an al împăratului Traian, respectiv anul 100 e.n.

 6. Ce dovezi arată că evanghelia lui Ioan a fost scrisă în afara Palestinei, la Efes sau în apropiere?

⁶ Din cuvintele lui Ireneu, citate de istoricul Eusebiu (aprox. 260–340 e.n.), reiese că evanghelia a fost scrisă în Efes sau în vecinătatea lui: „Ucenicul Domnului, cel care s-a aplecat pe pieptul Lui, a scos şi el o Evanghelie pe când petrecea în Efesul Asiei“.a Folosirea termenului generic „iudeii“, în loc de „fariseii“, „preoţii principali“ etc. în multele referiri care se fac în carte cu privire la împotrivitorii lui Isus confirmă că ea a fost scrisă în afara Palestinei (Ioan 1:19; 12:9). De asemenea, Marea Galileii este numită cu numele ei roman, Marea Tiberiadei (6:1; 21:1). Scriitorul oferă explicaţii în folosul neiudeilor cu privire la sărbătorile iudaice (6:4; 7:2; 11:55). Insula Patmos, locul în care fusese exilat Ioan, era aproape de Efes, iar faptul că el este familiarizat cu Efesul, precum şi cu celelalte congregaţii din Asia Mică, reiese din capitolele 2 şi 3 din Revelaţia.

 7. Ce importanţă prezintă Papirusul Rylands 457?

⁷ Manuscrise importante, descoperite în secolul al XX-lea, atestă autenticitatea evangheliei lui Ioan. Unul dintre acestea este un fragment din evanghelia lui Ioan descoperit în Egipt şi cunoscut în prezent sub numele de Papirusul Rylands 457 (P⁵²). El conţine pasajul din Ioan 18:31–33, 37, 38 şi este păstrt la Biblioteca John Rylands din Manchester, Anglia.b În ce priveşte confirmarea adusă de tradiţie, care susţine că Ioan a realizat scrierea la sfârşitul secolului I, regretatul Sir Frederic Kenyon spunea într-una din cărţile sale: „Deşi mic, acest fragment este de ajuns să demonstreze că un manuscris al acestei evanghelii era în circulaţie în jurul anilor 130–150 A.D., după cât se pare în provincia romană Egipt, unde a fost descoperit. Dacă se are în vedere timpul minim necesar ca lucrarea să se răspândească de la locul său de origine, data compunerii ajunge atât de aproape de data tradiţională, adică ultimul deceniu al secolului I, încât nu mai există niciun motiv de îndoială cu privire la valabilitatea tradiţiei“.c

 8. a) De ce este demnă de remarcat introducerea evangheliei lui Ioan? b) Ce dovadă oferă această evanghelie că serviciul lui Isus a durat trei ani şi jumătate?

⁸ În evanghelia lui Ioan este demnă de remarcat introducerea, unde Cuvântul, care „era la început cu Dumnezeu“, este prezentat drept Cel prin care au venit în existenţă toate lucrurile (1:2). După ce face cunoscute preţioasele relaţii dintre Tatăl şi Fiul, Ioan descrie cu măiestrie lucrările înfăptuite de Isus şi discursurile sale, îndeosebi din perspectiva iubirii profunde pe care Tatăl o are pentru Fiul şi pentru cei ce devin fii ai lui Dumnezeu manifestând credinţă în Fiul. Această relatare despre viaţa pământească a lui Isus se referă la perioada cuprinsă între anii 29 şi 33 e.n. Ea menţionează cu exactitate cele patru sărbători de Paşte la care a participat Isus în timpul serviciului său, furnizând astfel una dintre dovezile care confirmă că serviciul lui a durat trei ani şi jumătate. Trei dintre aceste sărbători de Paşte sunt menţionate cu numele (2:13; 6:4; 12:1; 13:1). La una se face referire ca fiind „o sărbătoare a iudeilor“, însă contextul o plasează la puţin timp după ce Isus a spus că mai erau „patru luni până la seceriş“, arătând astfel că acea sărbătoare era Paştele, care avea loc pe la începutul secerişului (4:35; 5:1).d

 9. Ce dovezi arată că evanghelia lui Ioan este complementară, dar se poate spune că ea conţine toate detaliile referitoare la serviciul lui Isus?

⁹ Vestea bună „după Ioan“ este în mare măsură complementară, întrucât 92 la sută din informaţiile pe care le conţine sunt noi, nefiind menţionate în celelalte trei evanghelii. Totuşi, Ioan încheie cu următoarele cuvinte: „Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus şi care, dacă ar fi fost scrise vreodată în amănunţime, cred că lumea n-ar putea cuprinde sulurile scrise“ (21:25).

CONŢINUTUL CĂRŢII IOAN

10. Ce spune Ioan despre „Cuvântul“?

¹⁰ Introducerea: Ioan prezintă „Cuvântul“ (1:1–18). Cu o simplitate încântătoare, Ioan spune că, la început, „Cuvântul era cu Dumnezeu“, că însăşi viaţa era prin el, că el a devenit „lumina oamenilor“ şi că Ioan (Botezătorul) a depus mărturie despre el (1:1, 4). Această lumină era în lume, dar lumea nu l-a cunoscut. Cei ce l-au primit au devenit copii ai lui Dumnezeu, fiind născuţi din Dumnezeu. Aşa cum Legea a fost dată prin Moise, tot aşa „bunătatea nemeritată şi adevărul au venit prin Isus Cristos“ (1:17).

11. Ce a arătat Ioan Botezătorul despre Isus, şi ce au recunoscut discipolii lui Ioan cu privire la Isus?

¹¹ „Mielul lui Dumnezeu“ le este prezentat oamenilor (1:19–51). Ioan Botezătorul a mărturisit că nu era el Cristosul, ci că acesta venea după el şi că el nu era demn să-i dezlege cureaua de la sanda. A doua zi, când Isus a venit la el, Ioan a arătat clar că acesta era „Mielul lui Dumnezeu care înlătură păcatul lumii“ (1:27, 29). Apoi i-a prezentat lui Isus pe doi dintre discipolii săi, iar unul dintre ei, Andrei, l-a adus la Isus pe fratele său, Petru. Filip şi Natanael au recunoscut şi ei că Isus este ‘Fiul lui Dumnezeu, Regele lui Israel’ (1:49).

12. a) Care a fost primul miracol al lui Isus? b) Ce a făcut el la Ierusalim cu ocazia primului Paşte din timpul serviciului său?

¹² Miracolele lui Isus demonstrează că el este „Sfântul lui Dumnezeu“ (2:1—6:71). Isus a înfăptuit primul său miracol în Cana Galileii la un ospăţ de nuntă, când a transformat apa într-un vin de cea mai bună calitate. Acesta a fost ‘începutul semnelor sale . . . , iar discipolii săi au crezut în el’ (2:11). Isus a urcat la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui. În templu i-a găsit pe vânzătorii ambulanţi şi pe schimbătorii de bani. Luând un bici, el i-a izgonit atât de energic, încât discipolii săi au recunoscut împlinirea profeţiei: „Zelul pentru casa ta mă va mistui“ (Ioan 2:17; Ps. 69:9). Isus a prezis că templul corpului său va fi dărâmat şi ridicat din nou în trei zile.

13. a) Ce a arătat Isus că este necesar să facă cineva pentru a obţine viaţa? b) Ce a spus Ioan Botezătorul despre relaţia sa cu Isus?

¹³ Fiindu-i teamă de iudei, Nicodim a venit la Isus noaptea. El a recunoscut că Isus venea de la Dumnezeu, iar Isus i-a spus: Pentru ca o persoană să intre în Regatul lui Dumnezeu trebuie să se nască din apă şi din spirit, iar ca să obţină viaţa trebuie să creadă în Fiul omului care a coborât din cer. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine manifestă credinţă în el să nu fie distrus, ci să aibă viaţă veşnică.“ (Ioan 3:16) În încheiere, Isus a spus că lumina care a venit în lume este în opoziţie cu întunericul, „dar cine practică adevărul vine la lumină“. Ioan Botezătorul a aflat apoi despre activitatea lui Isus în Iudeea şi a spus că deşi nu era el Cristosul, totuşi „prietenul mirelui . . . se bucură mult de glasul mirelui“ (3:21, 29). Isus trebuia să crească, iar Ioan să descrească.

14. Ce i-a explicat Isus femeii samaritene la Sihar, şi care a fost rezultatul predicării lui acolo?

¹⁴ Isus s-a îndreptat din nou spre Galileea. Pe drum, fiind „obosit de călătorie“ şi plin de praf, el s-a aşezat lângă izvorul lui Iacob din Sihar să se odihnească, în timp ce discipolii au plecat în oraş pentru a cumpăra de mâncare (4:6). Era miezul zilei, pe la ceasul al şaselea. O femeie samariteană s-a apropiat să scoată apă, iar Isus i-a cerut să-i dea şi lui apă. Apoi, deşi era obosit, el a început să-i vorbească despre adevărata „apă“, care într-adevăr înviorează, dându-le viaţă veşnică celor ce i se închină lui Dumnezeu „cu spirit şi cu adevăr“. Discipolii s-au întors şi au stăruit pe lângă el să mănânce, dar el a spus: „Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să sfârşesc lucrarea sa“. El a mai rămas două zile în ţinutul acela, astfel că mulţi samariteni au ajuns să creadă că „omul acesta este cu adevărat salvatorul lumii“ (4:24, 34, 42). Ajungând în Cana Galileii, Isus l-a vindecat pe fiul unui nobil, fără să se deplaseze la patul său.

15. Ce acuzaţii i s-au adus lui Isus în Ierusalim, dar cum le-a răspuns el celor ce îl criticau?

¹⁵ Isus a urcat din nou la Ierusalim pentru sărbătoarea iudeilor. El a vindecat un om bolnav în sabat, iar lucrul acesta a stârnit un adevărat val de critici. Isus le-a răspuns: „Tatăl meu a lucrat fără încetare până acum şi eu lucrez fără încetare“ (5:17). Conducătorii iudei susţineau că Isus a încălcat sabatul, iar la acest delict a adăugat şi blasfemia de a se considera egal cu Dumnezeu. Isus le-a răspuns că Fiul nu poate face nimic de la el însuşi, ci depinde întru totul de Tatăl. El a făcut extraordinara afirmaţie că „toţi cei din mormintele de amintire vor auzi glasul său şi vor ieşi afară“ la înviere. Însă Isus le-a spus ascultătorilor săi lipsiţi de credinţă: „Cum puteţi voi să credeţi, când vreţi să primiţi glorie unii de la alţii şi nu căutaţi gloria care vine de la singurul Dumnezeu?“ (5:28, 29, 44).

16. a) Ce învăţătură a dat Isus cu privire la hrană şi viaţă? b) Cum a exprimat Petru convingerea apostolilor?

¹⁶ Când Isus a hrănit în mod miraculos 5 000 de oameni cu cinci pâini şi doi peştişori, mulţimea a vrut să-l prindă ca să-l facă rege, însă el s-a retras pe un munte. Mai târziu, el i-a mustrat pentru că urmăreau „hrana care piere“. Ei trebuiau să lucreze mai degrabă pentru „hrana care rămâne pentru viaţă veşnică“. Isus a scos apoi în evidenţă faptul că a mânca din pâinea vieţii înseamnă a manifesta credinţă în el, care era Fiul, şi a adăugat: „Dacă nu mâncaţi carnea Fiului omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă“. Mulţi dintre discipolii săi au fost şocaţi de aceste cuvinte şi l-au părăsit. Isus i-a întrebat pe cei 12: „Nu vreţi să vă duceţi şi voi?“, iar Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut şi am ajuns să ştim că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu“ (6:27, 53, 67–69). Însă Isus, ştiind că Iuda îl va trăda, a spus că unul dintre ei era calomniator.

17. Ce efect a avut învăţătura dată de Isus în templu cu ocazia Sărbătorii Tabernacolelor?

¹⁷ „Lumina“ în opoziţie cu întunericul (7:1—12:50). Isus a urcat în secret la Ierusalim şi a apărut în public pe la jumătatea Sărbătorii Tabernacolelor, predând în mod deschis în templu. Întrucât oamenii se întrebau dacă el era cu adevărat Cristosul, Isus le-a zis: „N-am venit din proprie iniţiativă, iar cel care m-a trimis există cu adevărat . . . şi El m-a trimis“. Cu altă ocazie, el a strigat spre mulţime: „Dacă îi este cuiva sete, să vină la mine şi să bea“. Gărzile trimise să-l aresteze pe Isus s-au întors cu mâinile goale şi le-au spus preoţilor: „Niciun om n-a mai vorbit vreodată aşa“. Înfuriaţi, fariseii au spus că niciunul dintre conducători n-a crezut şi că niciun profet nu se va ridica din Galileea (7:28, 29, 37, 46).

18. Cum i s-au opus iudeii lui Isus, şi ce răspuns le-a dat el?

¹⁸ Într-un alt discurs, Isus a zis: „Eu sunt lumina lumii“. Răspunzând acuzaţiilor răutăcioase potrivit cărora el era un martor fals, copil nelegitim, samaritean şi stăpânit de demoni, Isus a spus pe un ton ferm: „Dacă eu mă glorific, gloria mea nu este nimic. Tatăl meu este cel care mă glorifică“. Atunci când a afirmat: „Eu eram înainte ca Avraam să vină în existenţă“, iudeii au încercat din nou să-i ia viaţa, dar fără succes (8:12, 54, 58). Decepţionaţi, ei au interogat mai târziu un om căruia Isus îi redase vederea în mod miraculos şi l-au aruncat afară.

19. a) Ce a spus Isus despre relaţiile dintre el şi Tatăl său şi despre grija sa faţă de oi? b) Cum le-a răspuns el iudeilor care îl ameninţau?

¹⁹ Isus le-a vorbit iarăşi iudeilor, de această dată despre păstorul cel bun, care îşi cheamă oile pe nume şi care îşi dă sufletul în folosul oilor, pentru ca ele ‘să aibă viaţă din belşug’. El a spus: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, iar ele vor asculta glasul meu şi vor fi o singură turmă cu un singur păstor“ (10:10, 16). Isus le-a spus iudeilor că nimeni nu poate smulge oile din mâna Tatălui său şi a declarat că el şi Tatăl sunt una. Ei au încercat din nou să-l omoare cu pietre. Ca răspuns la acuzaţia lor de blasfemie, el le-a amintit că în cartea Psalmilor s-a spus despre unii oameni puternici de pe pământ că sunt „dumnezei“, în timp ce el s-a numit pe sine Fiul lui Dumnezeu (Ps. 82:6). Isus i-a îndemnat să creadă cel puţin lucrările lui (Ioan 10:34).

20. a) Ce miracol extraordinar a înfăptuit Isus în Betania? b) La ce a dus acesta?

²⁰ Din Betania, care se afla aproape de Ierusalim, a sosit vestea că Lazăr, fratele Mariei şi al Martei, era bolnav. Când Isus a ajuns acolo, Lazăr murise şi se afla deja în mormânt de patru zile. Isus a înfăptuit un miracol extraordinar, readucându-l la viaţă pe Lazăr, ceea ce i-a făcut pe mulţi să creadă în Isus. Din acest motiv, a fost convocată o adunare extraordinară a Sanhedrinului, la care marele preot Caiafa s-a simţit constrâns să profeţească faptul că Isus era destinat să moară pentru naţiune. În timp ce preoţii principali şi fariseii se sfătuiau să-l omoare, Isus s-a retras pentru un timp de pe scena publică.

21. a) Cum au reacţionat poporul şi fariseii când Isus a intrat în Ierusalim? b) Ce ilustrare a spus Isus cu privire la moartea sa şi la scopul ei, şi ce i-a îndemnat el pe ascultătorii săi?

²¹ Cu şase zile înainte de Paşte, aflându-se în drum spre Ierusalim, Isus a venit din nou în Betania, iar familia lui Lazăr l-a găzduit. Apoi, în ziua care a urmat după sabat, adică în 9 nisan, el a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş, fiind aclamat de o mare mulţime. Fariseii îşi ziceau unii altora: „Vedeţi că nu reuşiţi nimic. Iată că lumea se duce după el!“. Spunând ilustrarea despre bobul de grâu, Isus a lăsat să se înţeleagă că el trebuia să fie semănat în moarte ca să poată produce rod în vederea vieţii veşnice. El l-a rugat pe Tatăl său să-şi glorifice numele, iar din cer s-a auzit un glas: „L-am glorificat şi îl voi mai glorifica!“. Isus şi-a îndemnat ascultătorii să evite întunericul şi să umble în lumină, da, să devină „fii ai luminii“. Pe măsură ce forţele întunericului îl împresurau, el i-a invitat insistent pe cei prezenţi să creadă în el, cel care a „venit ca lumină în lume“ (12:19, 28, 36, 46).

22. Ce model a stabilit Isus cu ocazia cinei pascale, şi ce poruncă nouă a dat el?

²² Ultimele sfaturi date de Isus apostolilor săi fideli (13:1—16:33). În timpul cinei pascale ţinute cu cei 12, Isus s-a ridicat şi, punându-şi mantia deoparte, a luat un prosop şi un lighean şi a început să spele picioarele discipolilor săi. Petru a obiectat, dar Isus i-a spus că trebuia să-i spele şi lui picioarele. Isus i-a îndemnat pe discipoli să urmeze exemplul său de umilinţă, întrucât „sclavul nu este mai mare decât stăpânul lui“. El a vorbit despre trădător, apoi i-a spus lui Iuda să plece. După ce Iuda a ieşit, Isus a început să le vorbească celor rămaşi cu multă afecţiune. „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; aşa cum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor şti toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi iubire între voi.“ (13:16, 34, 35)

23. Despre ce speranţă şi despre ce ajutor promis le-a vorbit Isus continuatorilor săi pentru a-i mângâia?

²³ În acele momente critice, Isus le-a adresat continuatorilor săi multe cuvinte de mângâiere. Era necesar ca ei să manifeste credinţă în Dumnezeu, precum şi în el. În casa Tatălui său erau multe locaşuri, iar el avea să vină din nou şi să-i primească acasă la el. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa“, a spus Isus. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.“ Vorbindu-le pe un ton mângâietor, Isus le-a spus continuatorilor săi că, manifestând credinţă în el, vor face lucrări mai mari decât el şi că le va da orice vor cere în numele său, pentru ca Tatăl său să fie glorificat. El le-a promis un alt ajutor, „spiritul adevărului“, care urma să-i înveţe toate lucrurile şi să le aducă aminte tot ce le spusese el. Ei trebuiau să se bucure că se ducea la Tatăl său, căci, a spus Isus: „Tatăl este mai mare decât mine“ (14:6, 17, 28).

24. Ce a spus Isus despre relaţiile apostolilor cu el şi cu Tatăl, şi ce binecuvântări decurgeau de aici?

²⁴ Isus a spus că el este adevărata viţă, iar Tatăl său viticultorul. El i-a îndemnat să rămână în unitate cu el, spunând: „Tatăl meu este glorificat prin aceasta: că voi continuaţi să daţi mult rod şi că vă dovediţi discipolii mei“ (15:8). Cum putea deveni deplină bucuria lor? Dacă se iubeau unii pe alţii aşa cum i-a iubit el. Isus i-a numit prieteni. Ce relaţie preţioasă! Le-a spus că lumea îi va urî, aşa cum l-a urât pe el, şi îi va persecuta, dar Isus avea să trimită ajutorul ca să depună mărturie despre el şi să-i călăuzească pe discipolii săi în tot adevărul. Durerii pe care o simţeau în acele momente avea să-i ia locul bucuria atunci când el avea să-i vadă din nou, iar această bucurie nu le-o putea lua nimeni. Cât de mângâietoare sunt cuvintele lui: „Tatăl însuşi are afecţiune pentru voi, fiindcă şi voi aţi avut afecţiune pentru mine şi aţi crezut că am ieşit ca reprezentant al Tatălui“. Este adevărat, ei urmau să fie risipiţi, însă Isus le-a zis: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace prin mine. În lume veţi avea necazuri, dar curaj! Eu am învins lumea“ (16:27, 33).

25. a) Ce a recunoscut Isus în rugăciunea adresată Tatălui său? b) Ce a cerut el cu privire la sine, la discipolii săi şi la cei ce aveau să manifeste credinţă prin cuvântul lor?

²⁵ Rugăciunea lui Isus în favoarea discipolilor săi (17:1–26). Făcând o rugăciune, Isus a recunoscut în faţa Tatălui său: „Aceasta înseamnă viaţa veşnică: să asimileze cunoştinţă despre tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi despre cel pe care l-ai trimis tu, Isus Cristos“. Întrucât îşi încheiase lucrarea ce îi fusese încredinţată pe pământ, Isus a cerut să fie glorificat alături de Tatăl său cu gloria pe care o avusese înainte de a fi lumea. El dezvăluise numele Tatălui în faţa discipolilor săi şi l-a rugat pe Tatăl să vegheze asupra lor ‘datorită numelui său’. În continuare i-a cerut Tatălui nu ca ei să fie luaţi din lume, ci să fie păziţi de cel rău şi să fie sfinţiţi prin cuvântul adevărului. Isus i-a inclus apoi în rugăciune pe toţi cei ce urmau să manifeste credinţă în el când aveau să audă cuvântul de la discipolii săi, „pentru ca toţi să fie una, aşa cum tu, Tată, eşti în unitate cu mine şi eu sunt în unitate cu tine, ca şi ei să fie în unitate cu noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis“. El s-a mai rugat ca şi ei să fie alături de el în gloria sa cerească, întrucât le făcuse cunoscut numele Tatălui, pentru ca iubirea lui să fie în ei (17:3, 11, 21).

26. Ce spune relatarea cu privire la arestarea şi la procesul lui Isus?

²⁶ Cristos este judecat şi ţintuit pe stâlp (18:1—19:42). Isus şi discipolii săi s-au îndreptat apoi spre o grădină, aflată dincolo de torentul Chedronului. Aici a apărut Iuda cu o trupă de soldaţi şi l-a trădat pe Isus. Soldaţii au pus mâna pe Isus, care s-a lăsat prins fără împotrivire. Petru l-a apărat cu o sabie, dar a fost mustrat: „Oare nu trebuie să beau cu orice preţ paharul pe care mi l-a dat Tatăl?“ (18:11). Apoi, Isus a fost legat şi dus la Ana, socrul lui Caiafa, marele preot. Ioan şi Petru l-au urmat îndeaproape, iar Ioan a obţinut pentru amândoi permisiunea de a intra în curtea marelui preot. Aici Petru a negat de trei ori că îl cunoştea pe Cristos. Isus a fost interogat mai întâi de Ana, apoi a fost dus înaintea lui Caiafa. După aceea, a fost dus înaintea guvernatorului roman Pilat, în timp ce iudeii strigau, cerând să fie condamnat la moarte.

27. a) Ce întrebări i-a pus Pilat lui Isus cu privire la poziţia sa de rege şi cu privire la autoritate, şi ce i-a răspuns Isus? b) Cine au spus iudeii că era regele lor?

²⁷ La întrebarea lui Pilat: „Atunci, eşti rege?“, Isus a răspuns: „Tu însuţi spui că sunt rege. Pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: ca să depun mărturie despre adevăr“ (18:37). Negăsindu-i nicio vină lui Isus, Pilat a vrut să-l elibereze, potrivit obiceiului de a elibera un prizonier cu ocazia Paştelui, dar iudeii l-au cerut pe tâlharul Baraba în locul lui Isus. Atunci, Pilat a poruncit ca Isus să fie biciuit şi a încercat din nou să-l elibereze, însă iudeii strigau: „Pe stâlp cu el! Pe stâlp cu el! . . . fiindcă s-a făcut pe sine fiul lui Dumnezeu“. Când Pilat i-a spus lui Isus că avea autoritate să-l ţintuiască pe stâlp, Isus i-a răspuns: „N-ai avea nicio autoritate împotriva mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“. Iudeii au strigat din nou: „Ucide-l! Ucide-l! Pe stâlp cu el! . . . N-avem alt rege decât pe Cezar“. Atunci Pilat l-a dat în mâinile lor pentru a fi ţintuit pe stâlp (19:6, 7, 11, 15).

28. Ce s-a întâmplat la Golgota, şi ce profeţii s-au împlinit acolo?

²⁸ Isus a fost dus la „aşa-numitul Loc al Craniului, care, în ebraică, se numeşte Golgota“ şi a fost ţintuit pe stâlp între alţi doi condamnaţi. Deasupra lui, Pilat a pus inscripţia: „Isus Nazarineanul, Regele iudeilor“, scrisă în ebraică, în latină şi în greacă, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă (19:17, 19). Isus a dat-o pe mama sa în grija lui Ioan. După ce i s-a dat vin acru, el a exclamat: „S-a împlinit!“, apoi şi-a înclinat capul şi şi-a dat ultima suflare (19:30). Ca împlinire a profeţiilor, soldaţii au aruncat sorţii pentru veşmintele lui şi nu i-au zdrobit picioarele, ci i-au împuns coasta cu o suliţă (Ioan 19:24, 32–37; Ps. 22:18; 34:20; 22:17; Zah. 12:10). După aceea, Iosif din Arimateea şi Nicodim i-au pregătit corpul pentru înmormântare şi l-au pus într-un mormânt de amintire nou, situat în apropiere.

29. a) În ce împrejurări li s-a arătat înviatul Isus discipolilor săi? b) Ce a menţionat Isus în ultimele cuvinte pe care i le-a adresat lui Petru?

²⁹ Cristos se arată după înviere (20:1—21:25). Seria de dovezi pe care o prezintă Ioan despre Cristos se încheie cu fericita veste despre învierea sa. Maria Magdalena a găsit mormântul gol. Petru şi un alt discipol (Ioan) au alergat şi ei la mormânt, dar n-au văzut decât fâşiile şi pânza care fusese pe capul lui. Maria, care rămăsese lângă mormânt, a vorbit cu doi îngeri şi apoi cu cineva despre care a crezut că era grădinarul. Când el a zis: „Maria!“, ea a recunoscut imediat că era Isus. Apoi, Isus li s-a arătat discipolilor săi, aflaţi într-o cameră cu uşile încuiate, şi le-a vorbit despre puterea pe care aveau s-o primească prin spiritul sfânt. Însă Toma, care nu fusese prezent, a refuzat să creadă, de aceea, opt zile mai târziu, Isus s-a arătat din nou şi i-a oferit dovada că era chiar el. Atunci Toma a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (20:16, 28). Câteva zile mai târziu, Isus s-a întâlnit din nou cu discipolii săi la Marea Tiberiadei şi, în urma intervenţiei lui miraculoase, aceştia au prins foarte mulţi peşti, după care el a luat micul dejun cu ei. Isus l-a întrebat de trei ori pe Petru dacă îl iubeşte. De fiecare dacă când Petru i-a confirmat că îl iubea, Isus i-a spus în mod accentuat: „Paşte mieii mei!“, „Păstoreşte oiţele mele!“, „Paşte oiţele mele!“. Apoi a prezis cu ce fel de moarte avea să-l glorifice Petru pe Dumnezeu. Petru a întrebat ce va fi cu Ioan, iar Isus i-a zis: „Dacă vreau ca el să rămână până vin eu, ce te priveşte pe tine?“ (21:15–17, 22).

DE CE ESTE DE FOLOS

30. Cum scoate Ioan în evidenţă în mod special iubirea?

³⁰ Impresionantă prin stilul ei direct şi convingătoare prin descrierea detaliată şi plină de căldură a Cuvântului, care a devenit Cristos, vestea bună „după Ioan“ scoate în evidenţă cuvintele şi faptele acestui Fiu uns al lui Dumnezeu. Stilul şi limbajul lui Ioan sunt simple, ceea ce arată că făcea parte dintre oamenii „fără carte şi de rând“, dar exprimarea lui are o forţă extraordinară (Fap. 4:13). Evanghelia lui Ioan atinge punctul culminant când apostolul vorbeşte despre iubirea profundă dintre Tatăl şi Fiul, precum şi despre relaţiile binecuvântate şi afectuoase pe care le aduce cu sine faptul de a fi în unitate cu ei. Ioan foloseşte substantivul „iubire“ şi verbul „a iubi“ mai des decât toţi ceilalţi evanghelişti la un loc.

31. Ce relaţii sunt scoase în evidenţă în toată evanghelia lui Ioan, şi unde ajunge la punctul culminant exprimarea sa despre aceste relaţii?

³¹ Ce relaţii glorioase au existat la început între Cuvântul şi Dumnezeu, Tatăl! Prin îngrijirea lui Dumnezeu, „Cuvântul a devenit carne şi a locuit printre noi, iar noi am văzut gloria sa, o glorie ca aceea pe care un fiu unic-născut o are de la tatăl lui. El era plin de bunătate nemeritată şi de adevăr“ (Ioan 1:14). Aşa cum observăm apoi în întreaga relatare a lui Ioan, Isus scoate în evidenţă că relaţiile sale cu Tatăl aveau la bază supunerea şi ascultarea absolută faţă de voinţa Sa (4:34; 5:19, 30; 7:16; 10:29, 30; 11:41, 42; 12:27, 49, 50; 14:10). Exprimarea sa despre aceste relaţii strânse ajunge la un glorios punct culminant în emoţionanta rugăciune consemnată în Ioan, capitolul 17. Aici Isus îi spune Tatălui său că a încheiat lucrarea pe care i-a dat s-o facă pe pământ şi adaugă: „Şi acum, Tată, glorifică-mă alături de tine cu gloria pe care am avut-o alături de tine înainte de a fi lumea“ (17:5).

32. Ce expresii ale lui Isus arată relaţiile lui cu discipolii săi şi faptul că el este unicul canal prin care se revarsă binecuvântările vieţii asupra omenirii?

³² Dar ce se poate spune despre relaţiile lui Isus cu discipolii săi? Cartea păstrează în centrul atenţiei rolul lui Isus de canal unic prin care binecuvântările lui Dumnezeu se extind asupra lor şi asupra întregii omeniri (14:13, 14; 15:16; 16:23, 24). El este numit „Mielul lui Dumnezeu“, „pâinea vieţii“, „lumina lumii“, „Păstorul cel bun“, „învierea şi viaţa“, „calea, adevărul şi viaţa“ şi „adevărata viţă“ (1:29; 6:35; 8:12; 10:11; 11:25; 14:6; 15:1). În cadrul ilustrării despre „adevărata viţă“, Isus face cunoscută minunata unitate care există nu numai între adevăraţii săi continuatori şi el, dar şi între ei şi Tatăl. Dând mult rod, ei îl vor glorifica pe Tatăl său. „Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine şi eu v-am iubit pe voi, aşa să rămâneţi şi voi în iubirea mea“, îi îndeamnă Isus (15:9).

33. Cum exprimă Isus în rugăciune scopul serviciului său?

³³ Apoi, cu câtă ardoare se roagă el lui Iehova ca toţi discipolii săi iubiţi, precum şi ‘cei care vor crede în el prin cuvântul lor’ să fie una cu Tatăl său şi cu el, sfinţiţi prin cuvântul adevărului! De fapt, scopul serviciului lui Isus este frumos exprimat în ultimele cuvinte ale rugăciunii adresate Tatălui său: „Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi mai face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit tu să fie în ei şi eu în unitate cu ei“ (17:20, 26).

34. Ce sfaturi folositoare a dat Isus cu privire la modul în care putem învinge lumea?

³⁴ Deşi Isus îşi lăsa discipolii în lume, el nu dorea să-i lase fără un ajutor, „spiritul adevărului“. În plus, el le-a dat sfaturi oportune cu privire la relaţiile lor cu lumea, arătându-le cum o pot învinge în calitate de „fii ai luminii“ (14:16, 17; 3:19–21; 12:36). Isus a spus: „Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi într-adevăr discipolii mei. Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera“. În schimb, fiilor întunericului le-a spus: „Voi sunteţi de la tatăl vostru Diavolul şi vreţi să împliniţi dorinţele tatălui vostru. El . . . n-a rămas ferm în adevăr, pentru că în el nu este adevăr“. Să fim deci hotărâţi să stăm întotdeauna fermi în adevăr, da, ‘să ne închinăm Tatălui cu spirit şi cu adevăr’ şi să primim forţă din cuvintele lui Isus: „Curaj! Eu am învins lumea“ (8:31, 32, 44; 4:23; 16:33).

35. a) Ce mărturie depune Isus cu privire la Regatul lui Dumnezeu? b) De ce evanghelia lui Ioan ne oferă motive să fim fericiţi şi recunoscători?

³⁵ Toate acestea au legătură şi cu Regatul lui Dumnezeu. În timpul procesului său, Isus a spus: „Regatul meu nu face parte din lumea aceasta. Dacă regatul meu ar fi făcut parte din lumea aceasta, slujitorii mei ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar iată că regatul meu nu este de aici“. Apoi, răspunzând la întrebarea lui Pilat, el a zis: „Tu însuţi spui că sunt rege. Pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: ca să depun mărturie despre adevăr. Oricine este de partea adevărului ascultă glasul meu“ (18:36, 37). Fericiţi sunt într-adevăr cei care ascultă şi care sunt ‘născuţi din nou’ ca „să intre în regatul lui Dumnezeu“ în unitate cu regele. Fericite sunt „alte oi“ care ascultă glasul Păstorului-Rege şi câştigă viaţa. Avem, într-adevăr, motive să fim recunoscători pentru evanghelia lui Ioan, fiindcă ea a fost scrisă ‘pentru ca noi să credem că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să avem viaţă prin numele său’ (3:3, 5; 10:16; 20:31).

[Note de subsol]