Să ne bucurăm în „Dumnezeul care dă speranţă“

„Tu eşti speranţa mea, o, Domn suveran Iehova, încrederea mea din tinereţea mea.“ — Ps. 71:5.

 1, 2. Ce dovezi scripturale avem că Dumnezeu se îngrijeşte de noi? Cum poate deveni deplină bucuria noastră?

ÎŢI faci din cînd în cînd timp să reflectezi asupra preoţioasei tale relaţie cu Dumnezeu? Cît de mişcător este să ştii că Dumnezeu se îngrijeşte de noi! Este adevărat că din punctul de vedere al lui Iehova naţiunile sînt ca un simplu strop dintr-o găleată. Astfel că, luaţi ca indivizi, într-adevăr trebuie să părem foarte mici înaintea lui. Cu toate acestea Isus Cristos ne-a dat următoarea asigurare: „Nu se vînd două vrăbii pentru o monedă de mică valoare? Totuşi nici una dintre ele nu cade la pămînt fără cunoştinţa Tatălui. Dar pînă şi firele de păr vă sînt toate numărate. De aceea, nu vă temeţi; voi valoraţi mai mult decît multe vrăbii.“ — Mat. 10:29–31; Is. 40:15.

² Dacă Dumnezeu ia în seamă chiar şi căderea la pămînt a unei vrăbii, cît de mare milă trebuie să aibă el pentru noi oamenii, care am fost creaţi după propria-i asemănare (Gen. 1:26)! Dumnezeul nostru este cu adevărat măreţ în înţelepciunea şi în puterea sa creatoare, dar el este şi mai grandios în felul în care apără cauza justă a celor apăsaţi precum şi nemărginirea iubirii sale faţă de omenire (Ps. 33:4, 5). Este într-adevăr un privilegiu că putem intra şi rămîna în iubirea sa, potrivit cu asigurarea lui Isus: „Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămîne în dragostea mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui şi rămîn în dragostea sa.“ Şi Isus a adăugat: „V-am vorbit aceste lucruri, ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie făcută deplină.“ — Ioan 15:10, 11.

 3. De ce a avut David încredere în Iehova şi de ce putem avea şi noi?

³ În aceste timpuri critice, noi ne putem bucura de asemenea că Dumnezeul nostru iubitor s-a îngrijit de speranţă. Se pare că David şi-a compus Psalmul 71 după ce a trecut prin grele încercări, şi în el îl preamăreşte pe Suveranul Domn Iehova ca speranţa şi încrederea sa din tinereţe. De exemplu, cînd l-a înfruntat pe uriaşul Goliat, care se mişca greoi, David a declarat: „Iehova, care m-a eliberat din laba leului şi din laba ursului, mă va elibera şi din mîna acestui filistean.“ Iehova a făcut întocmai (1 Sam. 17:37, 45–50)! Şi pînă astăzi Iehova continuă să–şi susţină rămăşiţa credincioasă a martorilor săi care, tari în nădejde, l-au servit cu fidelitate ‘din tinereţea lor.’

NECESITATEA UNEI SPERANŢE VII

 4. De ce sînt o sursă de speranţă lucrurile „scrise în vechime“?

⁴ Cuprinzătoarele profeţii ale lui Iehova, aşa cum sînt consemnate în Cuvîntul său, sînt într-adevăr o sursă de speranţă sigură pentru viitor. Aşa cum afirmă apostolul Pavel: „Toate lucrurile care au fost scrise în vechime au fost scrise pentru instruirea noastră, ca prin răbdarea şi mîngîiera din Scripturi să avem speranţă“ (Rom. 15:4). Cu siguranţă, noi trebuie să avem speranţă. Dar în ce fel ne dau lucrurile „scrise în vechime“ motive pentru speranţă? În primul rînd, de ce a apărut nevoia speranţei?

 5. (a) Cum a apărut nevoia de speranţă? (b) De ce şi-au atras primii noştri părinţi meritata pedeapsă cu moartea şi de ce sîntem noi implicaţi?

⁵ Lucrurile „scrise în vechime“ relatează clar cum Dumnezeu i-a creat pe primii noştri părînţi şi i-a aşezat într-un paradis al plăcerii cu perspectiva vieţii eterne şi a populării pămîntului cu oameni iubitori, fericiţi, care nu vor muri niciodată (Gen. 1:26–28; 2:7–9, 18–25). Dar Adam şi Eva au pierdut acest privilegiu. De ce? Pentru că au păcătuit, nereuşind să atingă ţinta ascultării perfecte faţă de Tatăl lor, Iehova Dumnezeu. Pe drept, Suveranul Domn Iehova a condamnat la moarte acest cuplu neascultător. Ei au devenit încăpăţînaţi, independenţi şi pentru ei n-a mai existat loc printre creaturile loiale ale lui Iehova. În afară de aceasta, ei şi-au atras pedeapsa morţii nu numai lor ci şi asupra miliardelor de copii care urmau să se nască din aceşti părinţi păcătoşi. Pavel ne vorbeşte astfel: „Iată pentru ce, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi moartea prin păcat, şi astfel moartea s-a extins asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit.“ — Rom. 5:12.

 6. Pe baza cărei speranţe a ajuns creaţia să fie înrobită?

⁶ Totuşi Pavel continuă să spună că deşi „creaţia a fost supusă deşertăciunii,“ aceasta s-a făcut „pe baza speranţei.“ Ce speranţă? Ei bine, o speranţă vie că aceasta ar urma să fie „eliberată din sclavia corupţiei şi să aibă libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu,“ la fel cum s-au bucurat primii noştri părinţi de o asemenea libertate în paradisul Edenului. Ea include speranţa vieţii eterne. Numai Dumnezeu ne poate înzestra cu o asemenea speranţă. — Rom. 8:20, 21; Ioan 17:3.

„SĂMÎNŢA“ PE CARE NE PUTEM ÎNTEMEIA SPERANŢA

 7. Cum este identificată „sămînţa“ promisiunii?

⁷ În cele „scrise în vechime“ citim cu privire la promisiunea lui Dumnezeu că „sămînţa“ (descendentul) organizaţiei sale cereşti asemănătoare unei femei va „zdrobi capul [şarpelui],“ adică îl va distruge pe Satan împreună cu toate progenitura sa (Gen. 3:14, 15). Dar cine este această „sămînţă“? Despre el s-a vorbit mai tîrziu ca fiind totodată şi „sămînţa“ prietenului lui Dumnezeu, Avraam, sămînţă prin intermediul căreia vor fi cu siguranţă binecuvîntate „toate naţiunile pămîntului.“ Apostolul Pavel identifică această „sămînţă“ zicînd: „Acum promisiunile au fost făcute lui Avraam şi sămînţei lui . . . Şi sămînţei tale, care este Cristos.“ — Gen. 22:18; Gal. 3:16.

 8. (a) Cum a fost profeţit dinainte cursul vieţii pămînteşti a lui Isus? (b) În ce fel a fost demonstrată iubirea lui Dumnezeu pentru omenire?

⁸ Lucrurile „scrise în vechime“ au anunţat dinainte cursul vieţii lui Cristos Isus aici pe pămînt. Aşa cum deja profeţise Isaia cu mai bine de 700 de ani înainte de a fi apărut Isus, acesta a fost dispreţuit, arestat fără motiv, făcut să sufere şi „dus asemenea unei oi la tăiere.“ În armonie cu voia Tatălui său, „el şi-a vărsat sufletul“ în moarte, astfel încît să–i poată răscumpăra pe „mulţi“ din robia păcatului (Is. 53:3–12). Iehova l-a ridicat din moarte şi l-a instalat ca „Agent Principal al vieţii“ în ceruri, „ca oricine care crede în el să aibă viaţă veşnică.“ Dumnezeu a făcut lucrul acesta pentru că El „a iubit aşa de mult lumea“ (Ioan 3:15, 16; Fapte 3:15). Ce minunată speranţă ne oferă acest lucru! — Ioan 5:24–29.

O BAZĂ TEMEINICĂ PENTRU SPERANŢA VIEŢII ETERNE

 9. (a) Prin ce este garantată realizarea speranţei noastre? (b) Cum trebuie să ne influenţeze speranţa?

⁹ Speranţa noastră bine întemeiată este garantată prin însuşi numele Dumnezeului nostru Iehova. Acest nume înseamnă „El face să devină,“ indicînd că el face să se întîmple unele lucruri concrete pentru realizarea scopurilor sale. El este Dumnezeul „care nu poate să mintă“ şi care asigură „baza unei speranţe . . . promise înainte de timpuri de lungă durată“ (Tit. 1:2). Ce înseamnă această speranţă pentru tine? O priveşti aşa cum îşi privesc cei din creştinătate religia — ca pe o manifestare formală în legătură cu care se aduce doar un serviciu cu buzele? Sau ţi-ai consacrat, în profunzimea inimii tale, întreaga persoană şi întreaga viaţă „Dumnezeului care oferă speranţă“ (Rom. 15:13)? A devenit această speranţă atît de puternică pentru tine încît ceea ce speri are deja aspect de realitate? Dacă da, atunci ea a devenit credinţa ta-o credinţă care va fi vie, însoţită de fapte excelente în mărturisirea speranţei tale altora. — Evr. 11:1; Iac. 2:17.

10. (a) Ce adaugă fundament speranţei noastre? (b) De ce trebuie creştinii unşi să se bucure acum de speranţa lor?

¹⁰ Întrucît Suveranul Domn Iehova este întotdeauna viu, aşa şi promisiunile sale asigură o bază pentru o „speranţă vie.“ Şi Fiul său înviat Isus Cristos, „pentru că rămîne viu pentru totdeauna,“ a adăugat o bază acestei speranţe, întrucît „el este în stare să–i salveze pe deplin pe cei care se apropie de Dumnezeu prin el, fiind întotdeauna viu pentru a pleda pentru ei“ (Evr. 7:24, 25). Astfel, apostolul Petru a scris creştinilor unşi: „Binecuvîntat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, căci după marea sa îndurare ne-a dat o naştere nouă la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos dintre cei morţi, pentru o moştenire netrecătoare, nepătată şi care nu se ofileşte. Ea este rezervată în ceruri pentru voi care sînteţi păziţi prin intermediul puterii lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o salvare care este gata să fie revelată în ultima perioadă de timp. De acest fapt voi vă bucuraţi mult“ (1 Petr. 1:3–6). Acum că noi am ajuns în „ultima perioadă de timp,“ există motive categorice pentru creştinii unşi ca să se bucure de această speranţă.

11. (a) Ce „speranţă vie“ are de asemenea „mulţimea mare“? (b) Ce temelie fermă există pentru această speranţă?

¹¹ Dar ce se poate spune despre „marea mulţime, . . . din toate naţiunile şi triburile şi popoarele şi limbile,“ care privesc înainte spre viaţa veşnică într-un paradis pămîntesc? Ei de asemenea au o „speranţă vie,“ căci promisiunea făcută lor sună: „Ei nu vor mai flămînzi şi nu vor mai înseta, nici soarele nu-i va lovi şi nici vrea căldură arzătoare, pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului [lui Dumnezeu] îi va paşte şi-i va conduce la izvoarele apelor vieţii. Şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor“ (Apoc. 7:9, 16, 17). Cei care speră în asemenea „veste bună“ nu vor fi dezamăgiţi, căci ea este sprijinită solid pe Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu. Citînd Isaia 40:8, apostolul Petru a spus despre „cuvîntul Dumnezeului viu şi permanent“: „‘Orice carne este ca iarba şi toată gloria ei este ca floarea ierbii; iarba se usucă şi floarea ei cade, dar cuvîntul lui Iehova durează pentru totdeauna.’ Şi acest ‘cuvînt’ este ceea ce v-a fost declarat ca veste bună.“ — 1 Petr. 1:23–25.

12. Cum se manifestă generozitatea în oferirea vieţii eterne?

¹² Descriindu-se pe sine însuşi ca păstorul excelent care îşi „cedează viaţa în folosul oilor,“ Isus a zis: „Am venit ca ei să aibă viaţă şi s-o aibă din abundenţă“ (Ioan 10:10, 11). Această generozitate nu se limitează doar la „turma mică,“ ai cărei membri devin comoştenitori cu Cristos în ceruri (Luca 12:32). Nu, într-adevăr, căci Isus a spus: „Am alte oi, care nu sînt din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc şi ele vor asculta de glasul meu şi vor deveni o singură turmă şi un singur păstor. Şi eu le voi da viaţă eternă“ (Ioan 10:16, 28). La „mulţimea mare,“ care aşteaptă să treacă cu viaţă prin „necazul cel mare“ se vor adăuga servii fideli din timpurile precreştine şi miliardele de alţi oameni care au murit şi care vor fi înviaţi pe pămînt cu perspectiva vieţii eterne (Mat. 24:21; Evr. 11:35; Apoc. 20:12). Cît de generos este Dumnezeul nostru în lurarea de măsuri în vederea acordării vieţii!

13. Cum este manifestată dragostea lui Dumnezeu faţă de omenire şi în ce fel ne atinge aceasta pe noi?

¹³ Generozitatea lui Iehova în exprimarea iubirii sale faţă de oameni este de asemenea reflectată în cuvintele spuse de Isus spre începutul activităţii sale: „Dumnezeu a iubit atît de mult lumea [omenirii] încît l-a dat pe Fiul său unic, pentru ca oricine exercită credinţă în el să nu fie distrus, ci să aibă viaţă eternă. Căci Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume, nu ca el să judece lumea [defavorabil], ci ca lumea să fie salvată prin el. Cel care exercită credinţă în el nu va fi judecat“ (Ioan 3:16–18). Din moment ce Iehova şi Fiul său sînt aşa de generosi, n-ar trebui să fim şi noi generoşi în facerea de cunoscut altora, a acestei măreţe „veşti bune“?

14. (a) De ce sînt naţiunile fără speranţă? (b) Prin ce îţi poţi dovedi credinţa şi „speranţa vie“?

¹⁴ Făcînd aceasta, noi participăm la „lucrările bune pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele.“ Noi nu mai sîntem ca aceia pe care Pavel i-a descris ca fiind „străini de legămintele promisiunii,“ ca „neavînd speranţă“ şi ca fiind „fără Dumnezeu în lume.“ Nu mai umblăm „cum umblă naţiunile, în zădărnicia minţii lor, fiind mintal în întuneric şi înstrăinaţi de viaţa care aparţine lui Dumnezeu, din cauza ignoranţei care este în ei, din cauza insensibilităţii inimii lor“ (Ef. 2:10, 12; 4:17, 18). Nu, căci acum noi umblăm cu Dumnezeu, iar „lucrările bune,“ caracteristice predicării şi învăţării „veştii bune,“ reflectă credinţa noastră şi „speranţa vie“ care ne umple inimile. — Mat. 4:17; 5:16; 9:35; 24:14.

SPERANŢA LEGATĂ DE UN GUVERN DREPT

15. (a) De ce „speranţa vie“ trebuie să se refere şi la un guvern bun? (b) Ce profeţie încurajatoare a consemnat Isaia în această privinţă?

¹⁵ Speranţă noastră vie include mult mai mult decît perspectiva vieţii eterne. Gîndeşte-te: Ar fi oare plăcut să trăieşti etern sub guvernele crude şi apăsătoare, de genul celor care au domnit adesea de-alungul istoriei? Unii ar prefera să moară decît să suporte o asemenea sclavie. Din fericire, speranţa vie a poporului lui Dumnezeu se referă şi la un guvern drept, Regatul, pentru care creştinii se roagă de mult şi care va justifica numele lui Iehova şi va face ca „voia sa“ să se realizeze „pe pămînt ca şi în ceruri“ (Mat. 6:9, 10). În pregătirile sale de mari proporţii în vederea instaurării acestui regat, Iehova l-a folosit pe regele David din Israel pentru a-l prefigura pe Cristos Isus în rolul său de rege. Profetul Isaia îl descrie pe acesta ca „Prinţul Păcii,“ zicînd: „Nu va fi sfîrşit al abundenţei domniei princiare şi a păcii, peste tronul lui David şi peste regatul său, pentru a-l stabili ferm şi pentru a-l susţine prin justiţie şi dreptate, de acum şi pînă în timpuri nelimitate. Însuşi zelul lui Iehova va face aceasta.“ — Is. 9:6, 7.

16. Ce asigurare a dat Gabriel şi psalmistul în legătură cu Regatul?

¹⁶ După mai mult de 1 000 de ani, îngerul Gabriel a apărut la o fecioară, Maria, vorbindu-i astfel: „Ai găsit favoare înaintea lui Dumnezeu; şi iată că vei concepe în pîntecele tău şi vei da naştere unui fiu şi îi vei pune numele Isus. Acesta va fi mare şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt; şi Iehova Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său, . . . şi nu va fi sfîrşit al regatului său“ (Luca 1:30–33). Astfel acest „Fiu al Celui Preaînalt“ nu procură doar calea salvării cu dobîndirea vieţii eterne, ci de asemenea binecuvîntări prin regatul său. Acest guvern va domni peste toată omenirea cu dreptate şi va aduce pace din abundenţă supuşilor săi de pe tot pămîntul. — Ps. 72:1–8.

17. De ce trebuie să „abundăm în speranţă“ şi cum putem noi exprima această speranţă?

¹⁷ Făcînd referire încă odată la lucrurile „scrise în vechime,“ apostolul Pavel scrie: „Şi Isaia zice din nou: ‘Va exista rădăcina lui Isai [tatăl lui David] şi va exista unul care se va ridica să domnească peste naţiuni; naţiunile îşi vor pune speranţa pe el.’ Dumnezeul care oferă speranţă să vă umple cu toată bucuria şi pacea, prin credinţa voastră, ca să abundaţi în speranţă prin puterea spiritului sfînt“ (Rom. 15:12, 13). Într-adevăr, faptul că sperăm în regatul lui Dumnezeu prin Cristos este un izvor de satisfacţie şi de pace a inimii şi întrucît avem din belşug această speranţă, sîntem îndemnaţi să le-o aducem şi altora la cunoştinţă, prin puterea cu care ne înzestrează spiritul lui Dumnezeu. — Zah. 4:6; Is. 40:28–31.

18. Ce anunţare entuziastă a făcut Isaia despre Regat?

¹⁸ Vorbind despre „rădăcina lui Isai,“ Pavel cita din Isaia capitolul 11, care ne oferă o entuziastă anunţare a domniei Regatului lui Cristos: „Asupra lui trebuie să se aşeze spiritul lui Iehova, spirit de înţelepciune şi de pricepere, spirit de sfat şi de putere, spirit de cunoştinţă şi de frică de Iehova; şi îşi va afla satisfacţie în frica de Iehova. Şi el nu va judeca după o simplă aparenţă în ochii săi, nici nu va condamna pur şi simplu după lucrurile auzite cu urechile sale. Şi el trebuie să–i judece cu dreptate pe cei umili, şi va trebui să mustre cu corectitudine în folosul celor blînzi de pe pămînt.“ După descrierea păcii paradisului spiritual de care poporul lui Dumnezeu se bucură chiar în timpul nostru, ca şi cum animalele sălbatice de pe pămînt ar fi fost îmblînzite, profeţia declară: „Pămîntul va fi cu siguranţă umplut cu cunoştinţa lui Iehova cum apele acoperă marea.“ Ce speranţă glorioasă! Nu e de mirare că aşa de mulţi oameni dintre naţiuni se întorc curioşi spre „rădăcina lui Isai,“ întronatul Isus, care „s-a ridicat ca un semnal pentru popoare.“ — Versetele 1–10.

19. De ce, îndeosebi acum, trebuie să ne bucurăm de speranţă?

¹⁹ Din anul memorabil 1914 omenirea trăieşte în timpul „încheierii sistemului de lucruri.“ „Fiul omului,“ însoţit de îngeri, a ajuns să stea pe gloriosul său tron ceresc. El a început să strîngă naţiunile pentru judecată şi să „despartă oamenii unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre.“ Pentru naţiuni şi pentru „capre“ aceasta este un timp de nenorocire fără speranţă, dar pentru oamenii ascultători asemenea oilor este timpul în care trebuie să ‘se ridice şi să–şi înalţe capul, căci eliberarea lor se apropie.’ — Mat. 24:3–8; 25:31–34; Luca 21:26–28.

20. În facerea cărui lucru putem să răbdăm cu speranţă?

²⁰ Dar este nevoie de răbdare pentru ca să putem obţine împlinirea speranţei noastre. Deoarece aceste „zile din urmă“ merg spre încheierea lor, trebuie să vedem lucrurile aşa cum le-a văzut Isus deoarece Pavel ne-a avertizat: „Dumnezeul care ne dă rezistenţă şi mîngîiere să vă permită să aveţi între voi aceeaşi atitudine pe care a avut-o Isus Cristos pentru ca, în armonie, să puteţi glorifica într-un glas pe Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos“ (Rom. 15:5, 6). Să continuăm deci „în armonie“ şi „într-un glas“ să servim cu răbdare, predicînd această veste bună a Regatului „ca o mărturie pentru toate naţiunile,“ încrezători în faptul că „atunci va veni sfîrşitul“ (Mat. 24:13, 14). Da, să ne punem încrederea nezdruncinată în Suveranul Domn Iehova, „Dumnezeul care oferă speranţă.“

[Legenda ilustraţiei de la pagina 4]

„Printr-un singur om a intrat păcatul în lume . . . şi prin păcatul moartea . . ., astfel moartea s-a extins asupra tuturor oamenilor.“ (Rom. 5:12).

„Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe fiul lui unic procreat, pentru ca fiecare care exercită încredere în el să nu fie nimicit, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16).