Te poţi bucura de o relaţie intimă cu Dumnezeu?

„De intimitate cu Iehova se bucură aceia care se tem de el, precum şi de legămîntul său, pentru s-i face să-l cunoască“ — Ps. 25:14

 1. Ce relaţie are Dumnezeu cu toţi oamenii?

ÎN CALITATEA sa de Creator, Dumnezeu are o anumită relaţie cu toţi oamenii. Apostolul Pavel a rostit următoarele cuvinte în faţa unui grup de filozifi din Atena: „El însuşi le dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile“ (Fapt. 17:25). Dar cei care stăruiesc în rău nu se pot bucura de intimitate cu el (Prov. 3:32). Şi totuşi el le permite să aibă copii, să se bucure de lucrurile bune de pe pămînt şi să aibă ocazia de a se căi, în caz că sînt dispuşi să se căiască. — Fapt. 14:16, 17

 2. Ce se pretinde pentru a obţine favoarea lui Dumnezeu şi poate fi satisfăcută această carinţă de către oameni?

² Dar dacă am dori să ne bucurăm de o relaţie mai strînsă cu Dumnezeu decît aceea care decurge din simplul fapt că sîntem creaturile sale, atunci este necesar să obţinem favoarea sa şi să-l avem de prieten şi tovarăş apropiat. Dacă cineva doreşte să dobîndească viaţă veşnică, atunci este neapărat necesară armonia cu el şi cu scopurile sale. Este într-adevăr un lucru extraordinar că se poate bucura oricine de o asemenea relaţie, în caz că o doreşte cu adevărat, după ce i s-a deschis ocazia, căci apostolul Pavel le-a spus atenienilor că Dumnezeu s-a mai îngrijit ca omul „să-l caute pe Dumnezeu fie chiar bîjbîind după el şi să-l găsească într-adevăr, cu toate că, de fapt, nu este departe de nici unul dintre noi.“ — Fapt. 17:27

 3. Existenţa cărei bariere între Dumnezeu şi ei înşişi trebuie să o recunoască toţi cei care speră să se apropie de Dumnezeu?

³ Ce implică oare căutarea lui Dumnezeu? Şi cum reacţionează El cu privire la cel care îl caută cu sinceritate? Ceea ce stă în calea apropierii de Dumnezeu este starea omenească de păcat. Păcatele noastre pot bloca linie de comunicare cu el întocmai ca şi o masă compactă de nori. (Compară cu Plîngeri 3:44.) Ele ne pot reţine în aşa măsură încît să nu avem nici măcar dorinţa de-a apela la Dumnezeu şi ne pot face să ne simţim necuraţi şi nedemni de a ne apropia de el. Insă dacă nu recunoaştem că toţi sîntem păcătoşi şi că facem lucruri pe care le condamnă, în fiecare zi, chiar şi propria noastră conştiinţă, atunci nu sîntem în situaţia potrivită de a ne apropia de Dumnezeu, iar El nu va asculta rugăciunile celor care nu recunosc acest fapt universal valabil, aplicabil tuturor oamenilor. — 1 Petr. 3:12

TEMELIA ESTE MOARTEA ŞI INVIEREA LUI CRISTOS

 4. Cum a făcut Dumnezeu primul pas în vederea înlăturării barierei din calea comunicării şi intimităţii cu el?

⁴ In realitate cel care a făcut primul pas în vederea unei relaţii cu sine, a fost însuşi Dumnezeu. In acest sens, el a făcut un aranjament prin care să înlăture această barieră din calea comunicării şi intimităţii cu el. Care este acest aranjament? Răspunsul ni-l dă apostolul Pavel: „Dar Dumnezeu ne recomandă propia sa iubire prin aceea că pe cînd eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi.“ (Rom. 5:8) In timpul vieţii sale pămînteşti Cristos a fost un om perfect, fără păcat, dar el a luat asupra sa pedeapsa cuvenită tuturor păcătoşilor, ca şî cum el ar fi fost păcătos. Deşi nevinovat el a suferit deplina sancţiune penală pentru păcatele omenirii. Apostolul Petru ne spune: „El însuşi a purtat păcatele noastre în propriul său corp, pe stîlp . . . Si, prin loviturile primite de el aţi fost vindecaţi voi’“ (1 Petr. 2:24). Acest lucru fusese hotărît de Dumnezeu cu secole mai înainte, după cum a prezis profetul Isaia: „El a fost străpuns pentru violarea de lege săvîrşită de noi, a fost zdrobit pentru greşelile noastre.“ (Is. 53:5). Acţiunea lui Isus de a se situa în locul omenirii a contrabalansat toate exigenţele justiţiei cu privire la păcatele comise. Astfel el a pus temelia sau baza pe care avea să se înlăture condamnarea celor care îşi recunoscpropriile păcate şi care manifestă credinţa in aranjamentul lui Dumnezeu. — Rom. 8:1

 5. De ce este foarte importantă pentru noi nu numai moartea lui Isus ci şi învierea sa?

⁵ In plus, faptul că Isus Cristos nu a rămas mort, ci a fost înviat şi trăieşte acum, este o garanţie cu privire la ajutorul său mereu prezent pentru ca oricine să se poatâ bucura de o relaţie strinsă cu Dumnezeu. Scripturile ne dau asigurarea: „El a fost dat din pricina violărilor de lege săvîrşite de noi dar a fost înviat ca să ne declare drepţi“ (Rom. 4:25). Cristos şi-a facut apariţia în prezenţa lui Dumnezeu ca să-i înfăţişeze valoarea sacrificiului său. Astăzi el este glorificatul Isus pe care l-a văzut Ioan în viziune în mijlocul a şapte candelabre de aur care reprezentau adunarea creştina, şi avînd în mîna dreaptă şapte stele, adică grupul sau corpul de supraveghetori unşi. (Apoc. 1:12–16). Despre el, în calitate de Mare Preot, viu, al nostru, este scris: „El poate totodată să-i salveze pe deplin pe cei care se apropie de Dumnezeu prin el, pentru că el este întotdeauna în viaţă ca să poată pleda în favoarea lor.“ — Evr. 7:25

 6, 7. Cum se înţelege că Cristos a murit „cu privire la păcat“, dar că trăieşte „Cu privire la Dumnezeu“

⁶ În consecinţă, cel care crede în Cristos poate trăi nu ce un om mort din punct de vedere spiritual, din cauza păcatelor sale, şi nici ce un om căruia îi sînt blocate liniile de comunicare cu Dumnezeu ci ca un om viu, care îi serveşte lui Dumnezeu într-un mod pozitiv, constructiv, ascultînd în mod activ de poruncile lui Dumnezeu şi zidindu-i pe alţii. În legătură cu asta Pavel le spune „celor sfinţi“ din Roma: „Căci noi ştim că Cristos, acum că a fost înviat din morţi, nu mai moare; moartea nu mai are stăpînire asupra lui. Căci prin moartea de care a murit, el a murit cu privire la păcat odată pentru totdeauna; dar prin viaţa pe care o trăieşte, el trăieşte cu privire la Dumnezeu. Tot la fel şi voi consideraţi-vă într-adevăr morţi cu privire la păcate însă vii cu privire la Dumnezeu prin Cristos Isus“. — Rom. 1:7; 6:9–11

⁷ Aici apostolul arată că Cristos a venit pe pămînt cu scopul precis determinat de a avea de a face cu lucrul necurat şi detestabil numit păcat, un lucru pe care îl urăşte şi faţă de care simte repulsie atît Dumnezeu cît şi Cristos (Evr. 1:9). Chiar dacă Cristos şi-a găsit întotdeauna desfătarea în înfăptuirea voinţei Tatălui său, păcatul rămîne totuşi un duşman, şi, în vederea înlăturării păcatului, Isus a trebuit să se supună la multe experienţe neplăcute şi dezgustătoare. Chiar înainte de a muri, el a spus: „A fost îndeplinită!“ (Ioan 19:30) În felul acesta el a suferit şi a murit cu privire la păcat — pentru a înlătura păcatul. Dar acum „el trăieşte cu privire la Dumnezeu“. El este glorificat în ceruri, pentru totdeauna, în asociere cu Dumnezeu, deoarece nu mai este nevoie ca sacrificiul lui să se repete. Odată îndeplinit acest lucru, el putea inaugura o lucrare cu caracter constructiv, aceea de a-i aduce din nou pe oameni într-o strînsă intimitate cu Dumnezeu şi de a înfăptui voia lui Dumnezeu cu privire la toţi cei care doresc viaţa. — Evr. 7:25; 8:1; 9:28

DUMNEZEU ÎI ATRAGE PE OAMENI LA CRISTOS

 8, 9. Cum atrage Dumnezeu oameni la Cristos?

⁸ Prin realizarea acestui aranjament, Iehova Dumnezeu a manifestat o mare iubire şi bunătate nemeritată faţă de oameni. Dar mai mult decît atît; Dumnezeu chiar şi acţionează în legătură cu scopul său: Dumnezeu este acela care îi atrage la Cristos pe oamenii cu inima înclinată spre dreptate. Isus a spus: „Nimeni nu poate veni la mine dacă nu îl atrage Tatăl care m-a trimis.“ Cu privire la apostolii săi, el a spus că i-au fost dati de Tatăl. — Ioan 6:37, 39, 44

⁹ Cum înfăptuieşte Dumnezeu această atragere? Desigur că nu în mod arbitrar sau părtinitor şi nici silindu-i pe oameni prin forţă. Voinţa încăpăţînaţilor oameni păcătoşi nu înclină în mod firesc, de la sine, să se supună lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu poate efectua o schimbare în voinţa individului. El ştie ce este în adîncul inimii cuiva. Astfel, îl poate face pe respectivul nu numai să audă despre Cristos şi despre calea salvării, ci îi poate da şi înţelegerea aranjamentului său. El poate deschide ochii orbi. Dumnezeu înfăptuieşte această atragere a oamenilor la credinţa în Cristos în cursul acestui sistem de lucruri. În legătură cu aceasta oamenii nu ar avea niciodată iniţiativa, numai ei singuri, prin ei înşişi. Această atragere, deci, se realizează prin faptul că în inimile lor pătrunde o cunoaştere a strălucirii lui Cristos, a minunatului avantaj de a ajunge în unitate cu el.

10. Ce efect are asupra oamenilor sinceri atragerea înfăptuită de Dumnezeu?

¹⁰ Apoi, din partea sa, respectivul doreşte din toată inima să îl urmeze pe Cristos şi să fie în unitate cu el, exact la fel cum oamenii cînd văd şi înţeleg cu adevărat bunătatea unui om deosebit, ei doresc să se apropie de el şi să şi-l facă prieten. O pildă cu privire la acţiunea lui Dumnezeu de a atrage inimile se găseşte în Israelul antic, la oameni din zilele lui David, fiul lui Isai. Dumnezeu îi promisese lui David regatul. Cînd a sosit timpul hotărît de Dumnezeu de a-i da lui David regatul, el a atras inima poporului spre David, pentru a servi de bunăvoie sub autoritatea lui (2 Sam. 2:4; 3:36; 5:1–3). Tot la fel atrage Dumnezeu şi spre Cristos inimile oamenilor.

VOINŢA INDIVIDUALĂ TREBUIE EXERSATA

11. Ce rol joacă voinţa individuală în venirea la Cristos şi cum se schimbă voinţa unui om neinformat?

¹¹ Asta nu înseamnă că voinţa individuală nu mai are nici un cuvînt de spus în această privinţă. Chiar dacă, iniţial, individului îi poate lipsi dispoziţia de a veni în mod practic la Cristos, se pot petrece schimbări în voinţa sa atunci cînd învaţă, — cînd i se deschid ‘ochii inimii’ (Efes. 1:18). Isus a citat din profeţia lui Isaia privitoarea la cei care devin copii ai femeii cereşti a lui Iehova, copii ai Sionului, în cursul acestui sistem de lucruri, şi a spus: „Este scris în profeţi: ‘Dar ei vor fi învăţaţi cu toţii de către Iehova.’ Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine“ (Ioan 6:45; Is. 54:1, 13). Cel care vede şi înţelege îşi schimbă voinţa. Dacă el nu vrea să facă aşa, nu este silit să se schimbe. Înţelegerea aduce credinţă, iar credinţă respectivului îl determină pe Dumnezeu şi pe Fiul său să îl accepte, după cum le-a spus Isus mai tîrziu continuatorilor săi: „Cel ce are poruncile mele şi le respectă, acela mă iubeşte. Iar cel care mă iubeşte pe mine, este iubit de Tatăl meu şi îl voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui în mod clar . . . Dacă mă iubeşte cineva, el va respectă cuvîntul meu; iar Tatăl meu îl va iubi, şi noi vom veni la el şi vom rămîne să locuim cu el.“ — Ioan 14:21–23

12. Cum îl aduce, în schimb, Cristos pe respectivul mai aproape de Dumnezeu?

¹² Pentru că Tatăl a fost întotdeauna nevăzut pentru oameni, el se dezvăluie prin Cristos, pentru că Isus, atunci cînd a fost pe pămînt, a manifestat minunata personalitate a lui Dumnezeu, astfel că a putut să spună: „Cel care m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl“ (Ioan 14:9). Venind la Cristos, cei care manifestă credinţă ajung să îl cunoască din ce în ce mai bine pe Tatăl, întrucît Cristos le deschide inimile în faţa profunzimii şi strălucirii însuşirilor lui Dumnezeu.

13. Ce punct de vedere trebuie să aibă cineva cu privire la sine însuşi ca să poată realiza o apropiere de Dumnezeu, acceptabilă în ochii lui?

¹³ Dar ce paşi trebuie să facă individual pentru a realiza o apropiere şi o intimitate cu Dumnezeu? El trebuie să fie conştient de necesităţile sale, să aibă sentimentul că nimic nu este pe deplin satisfăcător în viaţa sa. El trebuie să se vadă cît este de imperfect şi să nu fie mulţumit de sine, ci să recunoască faptul că e un păcătos şi să-şi dea seama de inutilitatea stării sale. Dacă cineva nu îşi dă seama pe deplin de situaţia sa plină de neajunsuri, o examinare a Legii date de Dumnezeu prin Moise poporului lui Israel îl va convinge că este pe de-a-ntregul păcătos. Scopul Legii era să arate că nici un om nu este drept. Ea mai trebuia să-i ajute totodată pe oamenii dornici de a cerceta, şi cu inima curată, să vadă necesitatea unui răscumpărător. — Gal. 3:19, 24

14. Ce alţi paşi se pretind din partea cuiva care doreşte să se bucure de relaţii cu Dumnezeu?

¹⁴ Simţind această necesitate, individul înclinat spre dreptate va privi spre Biblie cu sinceritate şi seriozitate şi va afla calea lui Dumnezeu prin Cristos. Cînd va ajunge să-şi dea seama de lipsa lui totală de relaţii cu Dumnezeu, el se va convinge şi de marea răutate a păcatului şi de tot ce i-a pricinuit acesta. El îşi dă seama că în realitate el este un duşman al lui Dumnezeu, astfel că va dori să se schimbe (Rom. 5:10). În armonie cu această înţelegere, el se va căi şi va cere iertare. El trebuie să recunoască de la bun început că nu puterea sa superioară de înţelegere şi nici bunătatea sa au determinat această atragere, ci Dumnezeu este acela care o realizează. Individul în cauză constată că poate obţine iertarea pe baza sacrificiului ispăşitor al lui Cristos. Ajungînd să cunoască şi să aprecieze scopul lui Dumnezeu, el îşi exprimă dorinţa şi hotărîrea de a deveni un serv al lui Dumnezeu pe deplin consacrat şi îşi arată această credinţă şi hotărîre în faţa altora prin faptul că solicită botezul în apă.

O NOUA STARE ÎN RELAŢIA CU DUMNEZEU

15. Ce este „conştiinţa bună“ pe care o cere stăruitor cineva care este botezat?

¹⁵ Prin acest botez, persoana îi cere stăruitor lui Dumnezeu o conştiinţă bună (1 Petr. 3:21). A avea o „conştiinţă bună“ înseamnă că asupre conştiinţei sale nu mai apasă sentimentul vinovăţiei pentru păcatele din trecut. Mai înseamnă şi că el se bucură de o nouă relaţiei cu Dumnezeu şi cu Cristos, avîndu-i ce prieteni (Ioan 15:14, 15). Aceasta — din pricină că credinţa sa în sacrificiul lui Cristos îi aduce iertarea pentru păcatele sale din trecut şi chiar mai mult decît atît.

16. Ce poziţie bună are acum o asemenea persoană în raport cu Dumnezeu şi cum îşi poate menţine acea poziţie?

¹⁶ Dar să folosim un exemplu: Iertarea venită din partea unei autorităţi lumeşti şterge delictele din trecut ale unui răufăcător. Dar prin aceasta nu se realizează altceva decît atîta că el se află din nou în punctul de unde a pornit, căci nu are nici mîngîierea şi nici asigurarea că va fi ajutat în viitor sau că greşelile pe care s-ar putea să le săvîrşească în viitor nu-i vor atrage condamnarea. Dar cel care manifestă credinţă în Cristos este acceptat de Dumnezeu ca prieten, ca unul cu care Dumnezeu continuă să trateze ca şi cu o persoană apropiată, atît acum cît şi în viitor pînă cînd el, în cele din urmă, va fi adus la perfecţiune (1 Petr. 5:10). Atîta timp cît îşi păstrează aceeaşi credinţă şi fidelitate, el se poate ruga de iertare pentru păcatele sale zilnice şi îşi poate păstra relaţia intimă cu Dumnezeu. Fireşte că el nu va „accepta bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, fără să atingă scopul ei“ (2 Cor. 6:1). Intr-un asemenea caz el nu are dreptul să creadă că se poate bizui pe aceaş intimitate şi că şi-ar putea păstra în continuare poziţia sa bună în faţa lui Dumnezeu.

ÎNCREDERE ÎN PURTAREA DE GRIJĂ A LUI CRISTOS

17. Ce face Cristos pentru cineva, după ce Dumnezeu l-a atras pe respectivul la Cristos?

¹⁷ Cînd Dumnezeu a atras pe cineva la Isus Cristos, care este situaţia respectivului? Isus a recunoscut că toţi oamenii îi aparţin Tatălui şi că aceia pe care îi atrage Iehova îi sînt daţi lui Isus, îi sînt transferaţi lui, ca să le poată acorda grija necesară şi creşterea creştină (Ioan 17:9, 10). Prin profetul Isaia Dumnezeu a făcut cu privire la Cristos următoarea promisiune: „Din cauza ostenelii sufletului său el va vedea, va fi satisfăcut“ (Is. 53:11). De aceea Isus Cristos a privit spre Dumnezeu pentru a face ca lucrarea şi sacrificiul lui să dea roade. Isus a mai spus şi că Dumnezeu i-a dat autoritate peste toată carnea (Ioan 17:2). Prin exercitarea acestei autorităţi el îi poate ocroti pe aceia pe care Dumnezeu îi atrage la el, păzindu-i de adversarii răi şi vicioşi ai adevărului. Despre cei dăruiţi lui, Isus a zis: „Eu le dau viaţă veşnică, iar ele (oile) nu vor fi distruse niciodată, cu nici un chip şi nimeni nu le va putea smulge din mîna mea. Ceea ce mi-a dat Tatăl este mai mare decît toate celealte lucruri, şi nimeni nu le poate smulge din mîna Talălui“ (Ioan 10:28, 29). În acest sens, creştinii nu trebuie să se teamă de nici o persecuţie şi nici de boală, de greutăţi, de împotrivire şi nici chiar de moarte. — Rom. 8:38, 39

18. Care este rezultatul final pentru acela care îl urmează în mod credincios pe Păstorul excelent?

¹⁸ Sub Isus Cristos, Păstorul excelent, celor care îl urmează în mod credincios le este garantată viaţa veşnică. Isus a zis: „Căci Dumnezeu a iubit lumea atît de mult că l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine manifestă credinţă în el să nu fie nimicit ci să aibă viaţă veşnică“. — Ioan 3:16

19, 20. Care este aşadar valoarea faptului de a ne bucura de relaţii intime cu Dumnezeu?

¹⁹ Viaţă veşnică! Chiar dacă cel în cauză moare, speranţa nu i se întunecă, pentru că Isus a exprimat permanenţa şi caracterul de nezdruncinat a relaţiei minunate dintre Fiul şi cei pe care Tatăl îi aduce la el ca membrii ai „turmei mici“ a oilor sale, prin cuvintele: „Tot ce îmi dă Tatăl va veni la mine, iar pe cel care vine la mine eu nu îl voi izgoni cu nici un chip“. — Luca 12:31, 32; Ioan 6:37

²⁰ În consecinţă, sub îngrijirea Păstorului excelent cei care vin la el pot aştepta ajutor şi îndrumare în toate căile vieţii lor avînd în faţă speranţa vieţii veşnice. Ce ar putea fi, aşedar, mai de voloare decît statornicirea unor relaţii excelente cu Dumnezeu şi cu Fiul său? Dar cum se pot dovedi acele relaţii ca fiind o realitate în problemele vieţii de fiecare zi, cum se pot dovedi că sînt relaţii strînse, călduroase şi sigure?