„Fac apel la Cezar!“

O MULŢIME de oameni pun mâna pe un bărbat lipsit de apărare şi încep să-l bată, considerând că merită să moară. Când nu mai este nici o umbră de îndoială asupra deznodământului, apar nişte soldaţi şi, cu mari eforturi, smulg victima din mâinile mulţimii violente. Bărbatul este apostolul Pavel, iar cei care l-au atacat sunt iudei. Aceştia se împotrivesc cu vehemenţă lucrării de predicare efectuate de Pavel şi îl acuză că a întinat templul. Cei care l-au salvat pe Pavel sunt romani, iar conducătorul lor este Claudiu Lisias. În confuzia creată Pavel este arestat, fiind suspectat de acte nelegiuite.

Ultimele şapte capitole ale cărţii Faptele prezintă pe scurt procesul care a început odată cu arestarea sa. Analizând experienţa de natură juridică prin care a trecut Pavel, acuzaţiile ce i s-au adus, apărarea pe care a prezentat-o şi unele aspecte legate de procedura penală la romani, vom putea înţelege mai bine aceste capitole.

Arestat de Claudiu Lisias

Responsabilităţile lui Claudiu Lisias vizau şi menţinerea ordinii publice în Ierusalim. Superiorul lui, guvernatorul roman al Iudeii, locuia în Cezareea. Acţiunea întreprinsă de Lisias în cazul lui Pavel poate fi interpretată în două moduri: asigurarea protecţiei unei persoane împotriva unor acte de violenţă sau întemniţarea unui om care tulbură ordinea publică. Reacţia iudeilor l-a determinat pe Lisias să-l ducă pe deţinut în cazarma din Turnul Antonia. — Faptele 21:27—22:24.

Lisias trebuia să afle ce făcuse Pavel. Din cauza învălmăşelii produse în jurul lui Pavel, nu putuse afla nimic. Aşadar, fără a pierde timpul, el a poruncit ca Pavel ‘să fie interogat prin biciuire, ca să ştie exact din ce motiv strigau ei împotriva lui Pavel’ (Faptele 22:24). Aceasta era procedura obişnuită folosită pentru a obţine mărturii de la criminali, sclavi şi alţi oameni de rang inferior. Biciuirea (flagrum) probabil că-şi atingea scopul, însă era o metodă înspăimântătoare. Unele bice aveau lanţuri de care erau atârnate bile de metal. Altele aveau curele în care erau prinse oase ascuţite şi bucăţi de metal. Ele provocau răni cumplite, sfâşiind carnea.

Tocmai când se pregăteau să-l biciuiască, Pavel şi-a făcut cunoscută cetăţenia romană. Un roman nu putea fi biciuit fără să fi fost condamnat de tribunal; prin urmare, când Pavel a spus că are unele drepturi, cuvintele lui au avut un efect imediat. Dacă un ofiţer roman pedepsea în vreun fel un cetăţean roman sau comitea un abuz asupra lui, ofiţerul putea fi retrogradat. Este lesne de înţeles de ce, din acel moment, Pavel s-a bucurat de un regim de detenţie special, fiindu-i permis să primească vizitatori. — Faptele 22:25–29; 23:16, 17.

Nesigur de acuzaţiile aduse, Lisias l-a dus pe Pavel în faţa Sanhedrinului pentru a afla motivul furiei iscate printre iudei. Însă, când Pavel a spus că era judecat pentru concepţiile lui despre înviere, s-au stârnit discuţii aprinse. Disensiunea s-a amplificat atât de mult, încât, temându-se că Pavel va fi făcut bucăţi, Lisias a fost din nou obligat să-l smulgă din mâinile iudeilor înfuriaţi. — Faptele 22:30—23:10.

Lisias nu voia să fie tras la răspundere pentru moartea unui cetăţean roman. Aflând de un complot criminal, el l-a dus în grabă pe deţinut la Cezareea. Potrivit formalităţilor legale, atunci când deţinuţii erau trimişi la autorităţile juridice superioare, trebuia să fie trimise şi unele rapoarte despre caz. Aceste rapoarte trebuiau să includă rezultatele primelor investigaţii, motivele măsurilor luate şi opinia anchetatorului cu privire la caz. Lisias a raportat că Pavel ‘era acuzat cu privire la chestiuni legate de Legea iudaică, nefiind învinuit de nimic care să merite moartea sau lanţurile’, şi le-a ordonat acuzatorilor lui Pavel să-şi prezinte plângerile procuratorului Felix. — Faptele 23:29, 30.

Guvernatorul Felix nu rezolvă cazul

Cea mai mare autoritate în jurisdicţia provinciei o deţinea Felix. Dacă voia, el putea să urmeze un obicei local ori putea să aplice legea penală prevăzută pentru cei din înalta societate şi pentru oficialităţile guvernamentale, lege care era cunoscută sub numele de ordo, sau listă oficială. El putea, de asemenea, să apeleze la extra ordinem, o procedură care putea fi aplicată în cazul oricărei infracţiuni. Din partea unui guvernator al unei provincii se aştepta să ‘ia în considerare nu ceea ce se făcea la Roma, ci ceea ce trebuia făcut în general’. Aşadar, multe lucruri erau lăsate la latitudinea sa.

Nu se cunosc toate aspectele dreptului roman din acea vreme, dar procesul lui Pavel este considerat „un exemplu de adoptare a procedurii penale extra ordinem într-o provincie“. Asistat de consilieri, guvernatorul asculta acuzaţiile aduse de diverse persoane. Acuzatul era pus faţă în faţă cu acuzatorul său şi avea dreptul de a se apăra, dar responsabilitatea de a dovedi veridicitatea acuzaţiilor cădea pe umerii reclamantului. Magistratul aplica orice pedeapsă pe care o considera potrivită. El putea da sentinţa pe loc sau putea amâna la nesfârşit judecarea cazului, situaţie în care acuzatul era reţinut. „Fără îndoială“, a spus eruditul Henry Cadbury, „dispunând de o asemenea autoritate, procuratorul putea fi tentat să facă «abuz de putere» şi să accepte mită — pentru a achita acuzatul sau pentru a-l condamna ori pentru a amâna rezolvarea cazului“.

Marele preot Anania, bătrânii iudeilor şi Tertul l-au acuzat oficial pe Pavel înaintea lui Felix spunând că este ‘o ciumă care provoacă rebeliuni printre toţi iudeii’. Ei au pretins că este unul dintre capii „sectei nazarinenilor“ şi că a căutat să profaneze templul. — Faptele 24:1–6.

Instigatorii atacului împotriva lui Pavel crezuseră că acesta îl dusese pe Trofim, care era dintre neamuri, în curtea rezervată iudeilora (Faptele 21:28, 29). La drept vorbind, vinovatul prezumtiv era Trofim, însă, în cazul în care iudeii interpretau presupusa acţiune a lui Pavel ca pe un act de complicitate, ea putea fi considerată în egală măsură o infracţiune pasibilă de pedeapsa capitală. Se pare că Roma făcuse concesia de a recunoaşte pedeapsa cu moartea pentru această infracţiune. Aşadar, dacă Pavel ar fi fost arestat de soldaţii iudei de la templu şi nu de Lisias, Sanhedrinul l-ar fi putut cu uşurinţă judeca şi, implicit, condamna la moarte.

Iudeii au argumentat că Pavel nu preda iudaismul, sau religia legală (religio licita), şi, de aceea, activitatea lui trebuia considerată ilegală, ba chiar subversivă.

Ei pretindeau, de asemenea, că Pavel „provoacă rebeliuni printre toţi iudeii de pe tot pământul locuit“ (Faptele 24:5). Cu puţin timp înainte, împăratul Claudiu îi acuzase pe iudeii din Alexandria că „provoacă un adevărat dezastru pe tot pământul locuit“. Asemănarea este izbitoare. „Acuzaţia era exact cea adusă împotriva unui iudeu pe timpul principatului lui Claudiu sau pe parcursul primilor ani ai domniei lui Nero“, a spus istoricul A. N. Sherwin-White. „Iudeii încercau să-l facă pe guvernator să creadă că activitatea de predicare a lui Pavel provoca tulburări civile printre toţi iudeii din imperiu. Ei ştiau că guvernatorii nu erau dispuşi să condamne pe nimeni pe baza unor acuzaţii pur religioase şi de aceea au încercat să dea o conotaţie politică acelei acuzaţii.“

Pavel le-a combătut acuzaţiile una după alta. ‘Nu am stârnit nici o tulburare. Este adevărat, fac parte din ceea ce numesc ei o «sectă», însă apartenenţa la această grupare presupune respectarea preceptelor iudaice. Cei ce au provocat revolta sunt nişte iudei din Asia. Dacă au vreo plângere, ar trebui să fie aici şi să o prezinte.’ În esenţă, Pavel a redus acuzaţiile la o dispută religioasă între iudei, chestiune care ţinea prea puţin de competenţa Romei. Temându-se să nu-i irite pe iudeii deja nemulţumiţi, Felix a suspendat audierea cazului şi aproape că a împiedicat soluţionarea lui ulterioară. Pavel nici nu a fost dat în mâinile iudeilor, care susţineau că au competenţa necesară pentru a soluţiona cazul, nici nu a fost judecat după legea romană şi nici nu a fost eliberat. Felix nu putea fi constrâns să rezolve cazul. Pe lângă faptul că urmărea să fie în relaţii bune cu iudeii mai avea un motiv pentru a tergiversa procesul: spera că Pavel îi va da mită. — Faptele 24:10–19, 26.b

Un moment de răscruce sub guvernarea lui Porcius Festus

Doi ani mai târziu, în Ierusalim, iudeii şi-au reînnoit acuzaţiile odată cu sosirea lui Porcius Festus, noul guvernator. Ei au cerut ca Pavel să fie trecut sub jurisdicţia lor. Însă Festus le-a răspuns categoric: „La romani nu este procedura de a face o favoare predând pe cineva înainte ca acuzatul să se întâlnească faţă în faţă cu acuzatorii şi să aibă ocazia să vorbească în apărarea sa despre plângerile aduse împotriva lui“. Iată ce a afirmat istoricul Harry W. Tajra: „Festus şi-a dat imediat seama că invocarea legii nu era decât un paravan pentru a pune la cale linşarea unui cetăţean roman“. Aşadar, iudeilor li s-a spus să înainteze cazul la Cezareea. — Faptele 25:1–6, 16.

Iudeii au declarat că Pavel „nu trebuie să mai trăiască“, însă nu au adus nici un fel de dovadă în sprijinul acestei afirmaţii. Festus, în schimb, şi-a dat seama că Pavel nu comisese nimic care să merite moartea. „Aveau cu el numai anumite dispute privitoare la propria lor închinare adusă zeităţii şi privitoare la un anume Isus care este mort, dar despre care Pavel afirma că este viu“, a explicat Festus unei alte oficialităţi. — Faptele 25:7, 18, 19, 24, 25.

În mod cert, lui Pavel nu-i putea fi adusă nici o acuzaţie de ordin politic. Însă, în disputa de natură religioasă, iudeii susţineau, probabil, că instanţa lor era singura competentă să soluţioneze cazul. Avea Pavel să se ducă la Ierusalim pentru a fi judecat? Festus l-a întrebat pe Pavel dacă ar fi fost dispus să meargă acolo, însă era într-adevăr o propunere nepotrivită. Dacă l-ar fi trimis din nou la Ierusalim, unde acuzatorii ar fi devenit judecători, ar fi însemnat ca Pavel să fie predat iudeilor. „Stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului, unde trebuie să fiu judecat“, a spus Pavel. „Nu le-am făcut nici un rău iudeilor . . . Nimeni nu le poate face o favoare predându-mă lor. Fac apel la Cezar!“ — Faptele 25:10, 11, 20.

Când un roman rostea aceste cuvinte nici o instanţă provincială nu-şi mai putea exercita autoritatea asupra lui. Dreptul lui de a face apel (provocatio) era „incontestabil, universal şi valid“. Aşadar, după ce le-a cerut părerea consilierilor săi asupra aspectelor tehnice ale cazului, Festus a declarat: „La Cezar ai făcut apel, la Cezar vei merge“. — Faptele 25:12.

Festus a fost bucuros să scape de Pavel. Aşa cum a recunoscut câteva zile mai târziu în faţa lui Irod Agripa al II-lea, cazul l-a pus într-o mare dificultate. Festus trebuia să întocmească un raport asupra cazului, pe care să-l înainteze împăratului, însă acuzaţiile aduse lui Pavel conţineau şi multe aspecte ale legii iudaice pe care Festus nu le înţelegea. Întrucât Agripa era expert în asemenea chestiuni, când s-a arătat interesat de caz, el a fost imediat rugat să ajute la întocmirea acestei scrisori. Neînţelegând discursul prezentat de Pavel înaintea lui Agripa, Festus a exclamat: „Eşti nebun, Pavel! Marea erudiţie te duce la nebunie!“ Însă Agripa înţelesese foarte bine. „Curând m-ai convinge să devin creştin“, a spus el. Indiferent de modul în care au privit argumentele lui Pavel, Festus şi Agripa au ajuns la concluzia că Pavel era nevinovat şi că ar fi putut fi eliberat dacă nu ar fi făcut apel la Cezar. — Faptele 25:13–27; 26:24–32.

Sfârşitul unei lungi odisee juridice

După sosirea la Roma, Pavel i-a convocat pe bărbaţii proeminenţi ai iudeilor nu numai pentru a le predica, ci şi pentru a afla ce ştiau despre el. Aceasta i-a dat, probabil, posibilitatea să afle unele intenţii ale acuzatorilor lui. Era ceva obişnuit ca autorităţile din Ierusalim să ceară ajutorul iudeilor din Roma pentru acuzarea cuiva într-un proces, însă Pavel auzise că ei nu primiseră instrucţiuni în privinţa lui. În aşteptarea procesului, lui Pavel i s-a permis să închirieze o casă şi i s-a dat voie să predice fără restricţii. Pe semne că romanii l-au tratat cu atâta îngăduinţă pe Pavel pentru că îl considerau nevinovat. — Faptele 28:17–31.

Pavel a rămas sub arest încă doi ani. De ce? Biblia nu ne furnizează detalii. În mod normal, cineva care făcea apel la cezar era reţinut până când se prezentau acuzatorii săi să-şi depună plângerile. Probabil că iudeii din Ierusalim şi-au dat seama că argumentele lor erau şubrede şi nu s-au prezentat niciodată. Poate că cea mai eficientă modalitate de a-l împiedica pe Pavel să predice pentru un timp cât mai îndelungat a fost de a nu se prezenta deloc. În orice caz, se pare că Pavel a compărut în faţa lui Nero, a fost declarat nevinovat şi, în cele din urmă, după aproximativ cinci ani de la arestarea lui, a fost eliberat şi şi-a reluat imediat activitatea misionară. — Faptele 27:24.

O perioadă îndelungată, împotrivitorii adevărului ‘au făcut din apăsare o lege’ pentru a împiedica desfăşurarea lucrării creştine de predicare. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă. Isus a spus: „Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi“ (Psalmul 94:20, Ioan 15:20). Însă Isus ne-a asigurat şi că vom dispune de libertate pentru a proclama întregii lumi vestea bună (Matei 24:14). Aşadar, la fel cum apostolul Pavel a rezistat persecuţiilor şi împotrivirilor, Martorii lui Iehova de astăzi ‘apără şi stabilesc legal vestea bună’. — Filipeni 1:7.

[Note de subsol]