Libertatea de exprimare de-a lungul istoriei
DE-A lungul istoriei oamenii au luptat pentru libertatea de exprimare. Au fost emise legi, s-au purtat războaie şi s-au sacrificat vieţi pentru dreptul de a exprima în public o idee.
De ce a trebuit ca un drept pe care ni se pare firesc să-l avem să işte atâta controversă, încât să ducă la vărsare de sânge? Din ce cauză a fost necesar ca societatea din trecut şi cea din prezent să îngrădească sau chiar să interzică exercitarea acestui drept?
Atitudinea oamenilor faţă de libertatea de exprimare a oscilat într-o parte şi într-alta, ca un uriaş pendul al orologiului timpului. Uneori, libertatea de exprimare a fost considerată un privilegiu care produce bucurie; alteori, o problemă căreia guvernele sau religiile trebuiau să-i dea de capăt.
Întrucât istoria abundă de exemple de persoane care au luptat pentru dreptul de a-şi exprima părerea în public — fapt care a dus deseori la persecutarea aspră sau chiar la omorârea celor în cauză —, o trecere în revistă a acestei chestiuni ne va ajuta să pătrundem în miezul problemei.
Cei pasionaţi de istorie îşi amintesc, desigur, de Socrate (470–399 î.e.n.), un filozof grec, despre ale cărui păreri şi învăţături se credea că au o influenţă corupătoare asupra moralei tinerilor atenieni. Acest fapt a provocat o mare consternare în rândurile conducătorilor politici şi religioşi ai clerului grec şi, în cele din urmă, a dus la moartea lui Socrate. Apărarea rostită de acesta înaintea tribunalului, care, în final, l-a condamnat, rămâne una dintre cele mai elocvente pledoarii în favoarea libertăţii de exprimare: „Dacă îmi ofereaţi de data aceasta posibilitatea să devin liber cu condiţia să nu-mi mai spun părerea despre căutările mele într-ale înţelepciunii şi să accept ca, dacă aş fi prins făcând încă o dată lucrul acesta, să mor, v-aş spune: «Bărbaţi ai Atenei, voi asculta mai degrabă de Dumnezeu decât de voi. Atât cât voi trăi şi voi avea putere, nu voi renunţa niciodată să caut înţelepciunea, să vă sfătuiesc şi să vă conving pe fiecare dintre voi cu care voi avea ocazia să mă întâlnesc. Pentru că, fiţi siguri, Dumnezeu porunceşte aceasta. . .» Şi, atenienilor, aş mai adăuga ceva: «Fie că mă achitaţi, fie că nu, numai înţelegeţi că niciodată nu voi acţiona altfel, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să mor de mai multe ori»“.
Cu trecerea timpului, istoria timpurie a Romei a văzut pendulul balansându-se spre mai puţine restricţii, numai pentru ca după aceea, odată cu extinderea imperiului, să revină la mai multe restricţii. Aceasta a marcat începutul celei mai întunecate perioade din istoria libertăţii de exprimare. În timpul domniei lui Tiberius (14–37 e.n.) nu s-a arătat nici un fel de îngăduinţă faţă de cei care au vorbit împotriva guvernului şi a politicii urmate de acesta. Roma însă nu a fost singura care s-a opus libertăţii de exprimare; în acea perioadă, conducătorii evrei l-au obligat pe Pontius Pilat să-l condamne la moarte pe Isus (din cauza învăţăturilor pe care le preda acesta) şi tot ei le-au ordonat apostolilor să nu mai predice. Aceştia au fost dispuşi mai degrabă să moară decât să înceteze această lucrare. — Faptele 5:28, 29.
Aproape de-a lungul întregii istorii, drepturile civile garantate de guverne au fost deseori încălcate sau anulate după bunul plac al acestora, fapt care a dus la lupte nesfârşite în favoarea libertăţii de exprimare. Începând din evul mediu, unele persoane au cerut să fie întocmite unele documente în care să li se specifice clar drepturile, iar guvernului să i se impună unele limite în ce priveşte controlul asupra acestor drepturi. Ca urmare, au început să fie formulate aşa-numitele declaraţii ale drepturilor. Printre acestea poate fi amintită Magna Carta, care constituie un moment de cotitură în istoria drepturilor omului. Ulterior au fost formulate Declaraţia Engleză a Drepturilor (1689), Declaraţia din Virginia a Drepturilor (1776), Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului (1789) şi Declaraţia Statelor Unite privind Drepturile Omului (1791).
Între secolele XVII-XIX au răsunat vocile unor figuri marcante ale istoriei care au pledat în favoarea libertăţii de exprimare. În 1644, poetul englez John Milton, bine cunoscut pentru poemul Paradisul pierdut, a scris renumitul pamflet Areopagitica, folosit ca argument împotriva îngrădirilor libertăţii presei.
Secolul al XVIII-lea a fost martorul amplorii pe care a luat-o libertatea de exprimare în Anglia, deşi încă existau îngrădiri. În America, coloniile făceau presiuni pentru dobândirea dreptului libertăţii de exprimare atât oral, cât şi în scris. De exemplu, în Constituţia din 28 septembrie 1776 a Statului Pennsylvania printre altele se spunea: „Oamenii au dreptul la libertatea de a vorbi, de a scrie şi de a publica ceea ce simt, aşadar libertatea presei nu ar trebui să fie îngrădită“.
Această afirmaţie a inspirat Primul Amendament al Constituţiei din 1791 a Statelor Unite, care exprima modul în care priveau fondatorii Constituţiei americane drepturile apreciate de om: „Congresul nu va emite nici o lege care să impună o religie de stat sau care să interzică libera practicare a acesteia; sau care să îngrădească libertatea de exprimare sau libertatea presei; sau dreptul oamenilor de a se întruni în mod paşnic şi de a apela la guvern pentru remedierea unor nedreptăţi“.
John Stuart Mill, filozof englez din secolul al XIX-lea, a publicat în 1859 un eseu intitulat „Despre libertate“. La acest eseu se face deseori referire, fiind considerat drept una dintre cele mai ample afirmaţii făcute în sprijinul exprimării libere.
Însă luptele pentru dreptul de a vorbi liber în public nu s-au sfârşit odată cu venirea aşa-zişilor ani luminoşi ai acestui secol al XX-lea. În America, spre exemplu, din cauza eforturilor de a îngrădi libertatea de exprimare, proclamaţiile care sprijină acea libertate au răsunat în sălile de justiţie, atât din tribunale, cât şi de la Curtea Supremă a Statelor Unite.
În mai multe decizii judecătoreşti, Oliver Wendell Holmes jr., judecător al Curţii Supreme a Statelor Unite, şi-a exprimat încrederea în libertatea de exprimare. Descriind ce anume stă la baza exprimării libere, el a spus: „Dacă există în Constituţie vreun principiu care să pretindă mai mult decât oricare altul fidelitate, acesta este principiul gândirii libere — nu gândirea liberă pentru cei care sunt de aceeaşi părere cu noi, ci libertatea de a gândi ceva faţă de care noi avem o aversiune puternică“. — Statele Unite v. Schwimmer, 1928.
Lipsa de respect faţă de acest principiu este cea care a dat frâu liber luptelor juridice ce fac ca pendulul să se balanseze în continuare între libertate şi constrângere. Ideea larg vehiculată este următoarea: „Libertate de exprimare pentru mine, nu pentru tine“. Intitulată chiar astfel, cartea lui Nat Hentoff menţionează cazurile în care apărătorii înfocaţi ai Primului Amendament se leagănă de la dreapta la stânga odată cu pendulul, în funcţie de propriile lor păreri. El citează cazurile în care Curtea Supremă a Statelor Unite a anulat unele dintre deciziile luate, unele dintre acestea implicându-i pe Martorii lui Iehova şi anii în care aceştia au luptat pentru dreptul de a vorbi liber despre convingerile lor religioase. Referitor la ei, el a scris: „De-a lungul deceniilor, membrii acestei credinţe au contribuit într-o mare măsură la lărgirea libertăţii conştiinţei prin intermediul proceselor constituţionale“.
Mulţi analişti ai legii şi mulţi istorici moderni au scris pe larg despre numeroase bătălii juridice în care s-a militat pentru salvarea libertăţii de exprimare de la sfârşitul acestui secol şi care s-au purtat nu numai în America, ci şi în alte ţări. Libertatea de exprimare nu este niciodată garantată. Deşi poate că guvernele se laudă cu libertatea pe care le-o acordă cetăţenilor ţărilor lor, aceasta poate fi pierdută în urma unei schimbări de guvern sau de judecători, după cum s-a observat din experienţă. Martorii lui Iehova au fost în prima linie de bătaie pentru această îndrăgită libertate.
În cartea sa These Also Believe, profesorul C. S. Braden scrie: „Ei [Martorii lui Iehova] au adus un însemnat serviciu democraţiei prin lupta dusă pentru apărarea drepturilor lor civile, întrucât prin lupta lor, ei au contribuit în mare măsură la respectarea drepturilor fiecărei minorităţi din America. Când drepturile civile ale unui grup sunt încălcate, drepturile nici unui alt grup nu sunt în siguranţă. Aşadar, ei au avut o contribuţie însemnată la respectarea câtorva dintre cele mai preţioase elemente ale democraţiei noastre“.
Persoanelor care iubesc libertatea le este greu să înţeleagă de ce unele guverne şi religii îi privează pe oameni de această libertate. Este o suprimare a unuia dintre drepturile fundamentale ale omului, iar din cauza încălcării acestei libertăţi, mulţi oameni din lumea întreagă suferă. Va continua oare libertatea de exprimare, chiar şi în ţările care se bucură de acest drept, să oscileze într-o parte şi într-alta, asemenea unui pendul? Va fi folosită ideea de libertate de exprimare drept pretext pentru justificarea unui limbaj obscen şi imoral? Tribunalele deja dezbat această chestiune controversată.
[Legenda fotografiei de la pagina 3]
Socrate a pledat în favoarea libertăţii de exprimare.
[Provenienţa fotografiei]
Musei Capitolini, Roma