Este crucea un lucru potrivit pentru creştini?

„MAMA mi-a dat-o.“ „E un semn al bărbăţiei.“ „O port ca podoabă.“ „M-aş simţi stingher fără ea.“ „Ea mă apără de rău.“ „Este pur şi simplu ceva agăţat de un lănţişor.“

Aşa au răspuns diferite persoane care au fost întrebate de ce poartă cruciuliţa la gît. Deşi, evident, nu toţi fac aceasta din devoţiune religioasă, faptul de a purta o cruciuliţă este un lucru foarte răspîndit în unele părţi ale lumii. Se pot vedea chiar şi tineri sovietici care poartă cruciuliţă. Mulţi atribuie crucii o profundă semnificaţie religioasă, deoarece, după cum s-a exprimat chiar un tînăr, ea este un lucru sfînt.

Dar este oare potrivit ca un creştin să poarte cruciuliţă? Înfăţişează ea real modul în care a murit Cristos? Şi există oare obiecţiuni temeinice împotriva purtării ei ca podoabă? Pentru a putea răspunde acestor întrebări, să analizăm mai întîi care este originea crucii.

Un simbol creştin?

Poate că împărtăşiţi părerea că primii care au folosit crucea au fost creştinii. Totuşi, o enciclopedie (The Encyclopedia Americana) vorbeşte despre „întrebuinţarea străveche [a crucii] de către hinduşii şi budiştii din India şi China, cît şi de către persani, asirieni şi babilonieni“. De asemenea, o altă enciclopedie (Chambers’s Encyclopaedia, ed. 1969) vorbeşte despre cruce, spunînd că aceasta „era un simbol căreia i se atribuiseră semnificaţii religioase şi mistice cu mult timp înainte de era creştină“.

În realitate, nu există nici o dovadă că primii creştini s-ar fi folosit de cruce în închinarea lor. În perioada timpurie a creştinismului, cei care foloseau crucea erau romanii păgîni! The Companion Bible spune: „Aceste cruci erau folosite ca simbol al zeului soare al babilonienilor (. . .) şi au fost observate pentru întîia oară pe o monedă a lui Iulius Cezar, anii 100—44 î.e.n., şi apoi pe o monedă bătută de moştenitorul lui Cezar (Augustus) în anul 20 î.e.n.“ Bacchus, zeul naturii la romani, era înfăţişat uneori purtînd în jurul capului o bandă pe care puteau fi văzute mai multe cruci.

Dar cum a ajuns crucea să devină simbolul creştinătăţii?

Constantin şi crucea

În anul 312 e.n., Constantin, care guverna teritoriul ce corespunde astăzi Franţei şi Marii Britanii, i-a declarat război cumnatului său Maxentius al Italiei. Se spune că pe drum el a avut o viziune: o cruce pe care erau înscrise cuvintele „Hoc vince“, ceea ce înseamnă „Prin aceasta vei învinge“. După victorie, Constantin a adoptat crucea ca stindard al armatelor sale. Cînd creştinismul a devenit ulterior religie de stat a Imperiului Roman, crucea a devenit simbolul bisericii.

Dar a avut el cu adevărat o asemenea viziune? Relatările despre această legendă sînt, în cel mai bun caz, provenite din surse indirecte şi pline de contradicţii. La drept vorbind, cu greu s-ar fi putut găsi un candidat mai puţin potrivit pentru o revelaţie sau descoperire divină decît Constantin. În momentul acestui presupus eveniment, el era un închinător convins al zeului soare. Constantin chiar a dedicat prima zi a săptămînii (duminica din zilele noastre) cultului soarelui. Chiar şi conduita sa după aşa-zisa lui convertire ne oferă foarte puţine dovezi despre o adevărată dedicare principiilor drepte. Viaţa lui s-a caracterizat prin omucideri, intrigi şi ambiţii politice. Se pare că pentru Constantin, creştinismul a fost un instrument politic pentru unificarea unui imperiu fărîmiţat.

Există, de asemenea, puţine dovezi că tipul de cruce pe care l-a „văzut“ a reprezentat într-adevăr instrumentul folosit pentru omorîrea lui Cristos. Pe multe monede bătute ulterior de Constantin se pot vedea cruci în formă de X, pe care se găseşte suprapus un „P“ (vezi ilustraţia). În An Expository Dictionary of New Testament Words, de W.E. Vine, se spune: „În ceea ce priveşte acel Chi, sau X-ul, despre care Constantin a declarat că l-a văzut într-o viziune care l-a determinat să devină susţinătorul credinţei creştine, litera aceea era iniţiala cuvîntului «Cristos» [în limba greacă] şi nu avea nici o legătură cu «crucea»“, cunoscută ca instrument de execuţie.“ De fapt, acest tip de cruce este aproape identic cu simbolul păgîn al soarelui.

De ce a fost crucea totuşi acceptată cu atîta uşurinţă de „creştini“? Dicţionarul lui Vine spune în continuare: „Spre mijlocul secolului al III-lea e.n., bisericile s-au depărtat de la anumite doctrine ale credinţei creştine sau le-au falsificat. Pentru a spori prestigiul sistemului ecleziastic apostat, păgînii au fost primiţi în biserici făsă a se lua în considerare regenerarea prin intermediul credinţei, şi li s-a permis într-o mare măsură să-şi păstreze semnele şi simbolurile păgîne. Astfel, TAU sau T, în forma sa cea mai răspîndită cu braţul transversal, coborît, a fost adoptată ca simbol al crucii lui Cristos.“

Evoluţia crucii

Să fi fost oare dragostea faţă de Cristos aceea care a făcut ca crucea să devină într-o perioadă atît de tîrzie obiect de veneraţie? Într-o enciclopedie (The Encyclopaedia of Religion and Ethics) se spune: „În sec[olul] al IV-lea credinţele magice au început să prindă rădăcini adînci înăuntrul Bisericii.“ Asemenea unei amulete, simplul semn al crucii era considerat, „cea mai sigură apărare împotriva demonilor şi un remediu pentru toate bolile“. Întrebuinţarea superstiţioasă a crucii continuă şi astăzi.

De-a lungul anilor, au apărut circa 400 feluri de cruci. La început, Cristos nu a fost reprezentat pe ele. Cel mai adesea, era înfăţişat un tinerel care ţinea în mînă o cruce din giuvaeruri. Mai tîrziu, în această reprezentare a fost inclus un miel. În anul 691 e.n., Conciliul de la Trullo a adoptat o cruce „oficială“ care înfăţişa în locul mielului bustul unui tînăr. Acesta deveni cu timpul un crucifix, adică o cruce pe care era reprezentat corpul lui Cristos.

A murit Cristos pe cruce?

‘Dar nu ne învaţă Biblia că Cristos a murit într-adevăr pe o cruce?’, ar putea întreba cineva. Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să analizăm semnificaţia celor două cuvinte greceşti folosite de scriitorii biblici pentru a descrie instrumentul morţii lui Cristos: staurós şi xýlon.

Sub titlul „Cross [cruce]“, The International Standard Bible Encyclopedia, ed. 1979, spune: „La origine, cuvîntul grecesc staurós desemna un stîlp de lemn ascuţit, în poziţie verticală şi fixat bine în pămînt. (. . .) Aceşti stîlpi erau aşezaţi unul lîngă celălalt, în şiruri astfel încît să formeze împrejurimi sau palisade defensive în jurul aşezărilor, sau erau amplasaţi cîte unul ca instrumente de tortură pe care erau agăţaţi în mod public şi lăsaţi acolo să moară cei vinovaţi de grave încălcări ale legii sau, dacă erau deja omorîţi, pentru a le dezonora complet cadavrele.“

Este adevărat că romanii foloseau un instrument de execuţie care în limba latină se numea crux. Iar în traducerea Bibliei în limba latină, cuvîntul crux a fost folosit drept corespondent al lui staurós. Dat fiind că termenul latin crux şi cel românesc cruce sînt analogi, mulţi presupun în mod greşit că o crux trebuia neapărat să fie formată dintr-un stîlp şi un braţ transversal. Însă în The Imperial Bible-Dictionary se spune: „Chiar şi la romani, crux (din care derivă cuvîntul nostru cruce) pare să fi fost la origine un stîlp vertical, care constituia întotdeauna elementul principal.“

Cartea The Non-Christian Cross adaugă: „În nici una din numeroasele scrieri care alcătuiesc Noul Testament nu există nici măcar o singură frază care în originalul grecesc, să constituie cel puţin o dovadă indirectă că, staurós-ul folosit în cazul lui Isus ar fi fost altceva decît un staurós [grindă sau stîlp] obişnuit, cu atît mai puţin faptul că el era alcătuit nu dintr-o singură bucată de lemn, ci din două bucăţi, fixate împreună în cuie în formă de cruce.“ S-ar fi putut prea bine ca Isus să fi fost ţintuit pe un fel de crux (staurós) care se numea crux simplex. Un stîlp de acest gen a fost reprezentat de Giustus Lipsius, cercetător catolic din secolul al XVI-lea.

Dar ce se poate spune despre celălalt cuvînt grecesc, xýlon? El a fost folosit în Ezra 6:11 din Septuaginta, o traducere a Bibliei în limba greacă. În Traducerea Lumii Noi, acest pasaj este redat astfel: „Şi un ordin a fost emis de mine ca, în ce priveşte pe oricine care violează acest decret, să se scoată o grindă din casa lui şi să fie ţintuit pe ea, şi din cauza aceasta, casa lui va fi transformată într-o latrină publică.“ Este clar că în cazul acesta era vorba de o singură bucată de lemn, o „grindă“.

Astfel unii traducători ai Scripturilor greceşti creştine („Noul Testament“) traduc cuvintele lui Petru, consemnate în Fapte 5:30, după cum urmează: „Dumnezeul strămoşilor noştri l-a sculat pe Isus, pe care voi l-aţi ucis atîrnîndu-l pe stîlp [sau „lemn“, potrivit Bibliei Cornilescu, Sfintei Scripturi a Vechiului şi Noului Testament, ed. 1911, şi Bibliei Galaction].“ Poate că aţi dori să controlaţi cum este tradus în Biblia voastră cuvîntul xýlon în Fapte 10:39; 13:29; Galateni 3:13 şi 1 Petru 2:24.

Să umblăm prin credinţă, nu prin vedere

Chiar şi după ce am analizat aceste dovezi potrivit cărora în realitate Cristos a murit pe un stîlp, unii vor continua poate să nu vadă nici un rău în a purta o cruciuliţă. ‘Este doar o podoabă’ ar putea spune ei.

Să reţineţi totuşi că, de-a lungul istoriei, crucea a fost folosită ca obiect de cult păgîn şi de teamă superstiţioasă. Cum s-ar împăca faptul de a purta o cruce, chiar şi ca podoabă, cu îndemnul consemnat de apostolul Pavel în 1 Corinteni 10:14: „De aceea, iubiţii mei, fugiţi de idolatrie“?

Dar cum stau lucrurile cu adevăraţii creştini, în prezent? Şi ei trebuie să fie conştienţi de necesitatea de a se ‘păzi de idoli’, după cum ne sfătuieşte Biblia (1 Ioan 5:21). Prin urmare, ei nu consideră crucea drept o podoabă corespunzătoare. Reţineţi: ei îşi amintesc de cuvintele lui Pavel: „Blestemat este oricine e atîrnat pe stîlp“ şi, de aceea, ei preferă să se gîndească la Cristos în calitatea lui de Rege glorios, căruia i s-a încredinţat deja tronul. — Galateni 3:13; Apocalips 6:2.

Deşi aceşti creştini nu poartă cruciuliţe, ei manifestă o apreciere profundă faţă de faptul că Cristos a murit pentru ei. Şi ştiu că jertfa lui Cristos este o manifestare minunată a „puterii lui Dumnezeu“ şi a iubirii sale eterne (1 Corinteni 1:18; Ioan 3:16). Dar ei nu au nevoie să folosească vreun obiect material cum ar fi crucea, pentru a i se închina acestui Dumnezeu al iubirii, deoarece, după cum i-a îndemnat Pavel, ei ‘umblă prin credinţă, nu prin vedere’. — 2 Corinteni 5:7.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 27]

De-a lungul secolelor, crucea a căpătat multe şi diverse forme

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Statuia zeului grec Marsyas, jupuit de viu pe un trunchi de copac — Muzeul Louvre, Paris