Potrivit Bibliei
Confirmaţia — Este o cerinţă creştină?
„Confirmaţia este sacramentul care îi conferă creştinului botezat perfecţiunea deplină a vieţii creştine făcîndu-l, din punct de vedere spiritual, un adult, un soldat şi un martor al lui Cristos.“ — The Catholic Encyclopedia for School and Home.
MAJORITATEA protestanţilor resping ideea că confirmaţia ar fi un sacrament. Totuşi, în secolul al XIII-lea, teologul Toma d’Aquino a scris: „Confirmaţia este perfecţionarea finală a sacramentului botezului.“ Oricum ar fi, se ridică întrebările: Au practicat primii creştini confirmaţia? Este acest act ceremonial o cerinţă pentru creştinii de astăzi?
„Absolut nimic din Evanghelie nu arată că Isus ar fi instituit sacramentul confirmaţiei“, recunoaşte New Catholic Encyclopedia. Atunci, de ce au promovat teologii mai tîrziu ideea că după botez era necesar un al doilea ritual, care să includă ungerea cu ulei şi punerea mîinilor, pentru a face ca persoana să aibă calitatea deplină de membru al bisericii?
Care este originea confirmaţiei?
Botezul copiilor mici a fost unul din factorii cheie care au condus la necesitatea unui alt sacrament. „Conştiente de problemele cauzate de botezul copiilor mici“, spune cartea Christianity, „bisericile . . . le amintesc celor care au fost botezaţi semnificaţia botezului prin «confirmaţia» lor ulterioară“. Dar, le aminteşte confirmaţia într-adevăr semnificaţia botezului, sau mai degrabă ea obscurizează adevărul despre botez?
Realitatea este că botezul copiilor mici nu are nici un suport biblic. Stropirea cu apă a unui copil, de exemplu, nu-l eliberează de păcatul originar; numai credinţa în jertfa răscumpărătoare a lui Isus Cristos poate face aceasta (Ioan 3:16, 36 ; 1 Ioan 1:7). Botezul în apă este un simbol exterior ce indică faptul că persoana botezată s-a dedicat complet prin Isus pentru a îndeplini voinţa lui Iehova Dumnezeu. Botezul în apă este pentru discipoli — pentru «credincioşi» — nu pentru copii. — Matei 28:19, 20 ; Faptele Apostolilor 8:12.
„Unde se termină botezul şi unde începe confirmaţia?“, întreabă New Catholic Encyclopedia. Ea răspunde: „Poate nu ar trebui să încercăm să facem o distincţie foarte clară, deoarece în biserica din secolul întîi exista un singur ritual.“ Da, în primul secol, „singurul ritual“ care conferea calitatea deplină de membru al congregaţiei creştine era botezul. — Faptele Apostolilor 2:41, 42.
Este oare necesară ceremonia confirmaţiei, care include punerea mîinilor deasupra capului în semn de binecuvîntare, pentru ca o persoană să poată primi spiritul sfînt? Nu. În congregaţia creştină din secolul I, punerea mîinilor după botez servea, în mod normal, pentru a face numiri speciale sau pentru a împărţi darurile miraculoase ale spiritului. Aceste daruri au încetat să existe o dată cu moartea apostolilor (1 Corinteni 13:1, 8–10). Iar punerea mîinilor este adesea în legătură nu cu botezul în apă, ci cu unele însărcinări speciale în legătură cu activitatea misionară creştină (Faptele Apostolilor 6:1–6 ; 13:1–3). Aşadar, ideea că confirmaţia perpetuează această apostolică punere a mîinilor şi că este, aşa cum afirmă lucrarea Basics of the Faith: A Catholic Catechism, „un sacrament care schimbă atît de profund o persoană încît poate fi primit numai o singură dată“, la o analiză atentă este dovedită falsă.
Apostolul Pavel a avertizat referitor la o deviere de la adevărul fundamental al Bibliei: „Va fi un timp cînd oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă, ci le va gîdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme (2 Timotei 4:3, 4). Totuşi, cei care cred în ritualul confirmaţiei citează ca dovezi două exemple scripturale.
O bază scripturală?
Relatarea din Faptele Apostolilor 8:14–17 este adesea utilizată ca bază pentru actul confirmaţiei. Însă, această punere a mîinilor pentru primirea spiritului sfînt a fost o ocazie unică. Cum aşa? Samaritenii nu erau iudei prozeliţi. Astfel, ei au devenit primii neisraeliţi care urmau să se alăture congregaţiei creştine. Cînd discipolul Filip a predicat în Samaria, mulţi samariteni „au fost botezaţi atît bărbaţi cît şi femei“, dar ei nu au primit imediat spiritul sfînt (Faptele Apostolilor 8:12). De ce?
Să ne amintim că Isus i-a încredinţat lui Petru „cheile împărăţiei [regatului, NW]“, adică privilegiul de a le oferi pentru prima dată unor diverse grupuri de convertiţi posibilitatea de a intra în «împărăţia [regatul, NW] cerurilor» (Matei 16:19). Aşadar, numai cînd Petru şi Ioan au venit în Samaria şi şi-au pus mîinile peste aceşti primi discipoli neiudei, spiritul sfînt a fost turnat peste ei ca dovadă a calităţii lor de viitori membri ai „împărăţiei [regatului, NW] cerurilor“.
Unii consideră Faptele Apostolilor 19:1–6 o dovadă că primii creştini aveau un ritual separat ce urma botezului. În acest caz însă este evident că motivul pentru care nu fusese acordat spiritul sfînt unor discipoli din oraşul Efes era că aceşti noi credincioşi fuseseră botezaţi cu „botezul lui Ioan“, care nu mai era valabil. (Vezi şi Faptele Apostolilor 18:24–26.) Cînd li s-a explicat acest lucru, imediat ei „au fost botezaţi în numele Domnului Isus“ [BC]. Şi în acest caz, apostolul Pavel „şi-a pus mîinile peste ei“ astfel încît să primească unele daruri miraculoase ale spiritului lui Dumnezeu pe lîngă faptul de a fi adoptaţi ca fii spirituali ai lui Dumnezeu. — Romani 8:15, 16.
Privitor la aceste pasaje biblice, New Dictionary of Theology spune: „Nu poate fi trasată o linie de continuitate directă cu privire la aceste situaţii şi chiar dacă ele oferă nişte precedente, este discutabil dacă ar trebui considerate drept normative de iniţiere a creştinilor în modul în care este (considerat) botezul în apă. . . . Faptele Apostolilor prezintă multe cazuri de botez în apă fără să fie urmate de o punere a mîinilor (astfel încît aceste cazuri apar, de fapt, ca nişte excepţii).“ Da, acestea au fost acţiuni de excepţie necesare în situaţii de excepţie.
„Ritualul numit «confirmaţie»“, conchide New Dictionary of Theology, „a devenit un «ritual în căutarea unei teologii».“ El este, de fapt, un ritual nescriptural, un rezultat al unor învăţături false şi, cu siguranţă, nu este o cerinţă pentru creştini.