Capitolul cinci

Lucrarea — Ce ne dezvăluie ea?

AŞA cum s-a amintit în capitolele anterioare, descoperirile ştiinţifice moderne oferă o multitudine de dovezi convingătoare potrivit cărora atât universul, cât şi viaţa de pe pământ au avut un început. Ce anume a cauzat începutul lor?

După studierea dovezilor existente, mulţi au ajuns la concluzia că trebuie să existe o Cauză Primă. Cu toate acestea, ei evită să-i atribuie personalitate acestei Cauze. Această reţinere de a vorbi despre un Creator reflectă atitudinea unor oameni de ştiinţă.

De exemplu, Albert Einstein era convins că universul a avut un început şi şi-a exprimat dorinţa de a şti „cum a creat Dumnezeu lumea“. Totuşi, Einstein nu a mărturisit că crede într-un Dumnezeu care este o persoană; el a vorbit despre un „sentiment religios [cosmic], care nu are legătură cu nici o doctrină şi cu nici un concept cu privire la un Dumnezeu despre care se crede că ar avea calităţi sau înfăţişare de om“. În mod similar, chimistul Kenichi Fukui, laureat al Premiului Nobel, a afirmat că crede în existenţa unei structuri imense în univers. El a spus că „această grandioasă structură, ale cărei elemente sunt legate între ele, poate fi definită prin cuvinte cum sunt «Absolut» sau «Dumnezeu»“. Însă el a numit-o „o ciudăţenie a naturii“.

Ştiaţi că această credinţă într-o cauză impersonală se aseamănă mult cu gândirea religioasă orientală? Mulţi orientali cred că natura a venit singură în existenţă. Chiar şi caracterele chinezeşti pentru cuvântul „natură“, care înseamnă literalmente „a deveni datorită sieşi“ sau a „exista datorită sieşi“, poartă amprenta acestei idei. Einstein credea că sentimentul religios cosmic pe care îl nutrea era foarte bine exprimat în budism. Buddha considera că nu era important să se ştie dacă la aducerea în existenţă a universului şi a oamenilor a contribuit un Creator. În mod similar, şintoismul nu furnizează nici o explicaţie cu privire la felul în care a apărut natura, iar şintoiştii cred că zeii sunt spirite ale morţilor care pot lua forma unor elemente ale naturii.

Este interesant faptul că această gândire este similară concepţiilor răspândite în Grecia antică. Se spune că filozoful Epicur (341–270 î.e.n.) credea că „zeii sunt prea departe ca să ne facă vreun bine sau vreun rău“. El susţinea că omul este un rod al naturii, apărut probabil prin intermediul generaţiei spontanee şi trecut prin selecţia naturală. Poate că aţi sesizat din cele de mai sus că unele idei asemănătoare din prezent nu sunt deloc noi.

Printre contemporanii epicurienilor au fost stoicii greci, care au ridicat natura la rangul de Dumnezeu. Ei presupuneau că, la moarte, energia impersonală din oameni era absorbită de oceanul de energie din care este alcătuit Dumnezeu. Ei considerau că faptul de a colabora cu legile naturii constituia binele suprem. Aţi întâlnit opinii similare în zilele noastre?

Controversa cu privire la un Dumnezeu care este o persoană

Totuşi, nu ar trebui să respingem toate informaţiile care îşi au originea în Grecia antică, considerându-le o poveste de demult. În contextul unor convingeri de felul celor menţionate în paragraful anterior, un învăţător remarcabil din secolul întâi a ţinut una dintre cele mai semnificative cuvântări din istorie. Medicul şi istoricul Luca a consemnat această cuvântare în capitolul 17 al cărţii Faptele Apostolilor. Această cuvântare ne poate ajuta să ne formăm o opinie cu privire la Cauza Primă şi să înţelegem care este poziţia noastră în raport cu ea. Totuşi, cum poate o cuvântare ţinută în urmă cu 1 900 de ani să exercite o influenţă asupra vieţii astăzi, când persoanele sincere caută un sens al vieţii?

Acel învăţător renumit, Pavel, a fost invitat în faţa unui tribunal din Atena. Acolo, el i-a înfruntat pe epicurieni şi pe stoici, care nu credeau într-un Dumnezeu care este o persoană. În cuvintele de deschidere, Pavel a amintit că a văzut în oraşul lor un altar pe care se afla inscripţia „Unui Dumnezeu necunoscut“ (NW) (în greceşte, Agnóstoi Theoí). Este interesant faptul că unii cred că biologul Thomas H. Huxley (1825–1895) a avut în vedere acest lucru când a inventat cuvântul „agnostic“. Huxley a folosit acest cuvânt cu referire la susţinătorii ideii potrivit căreia „cauza supremă (Dumnezeu) şi natura esenţială a lucrurilor sunt necunoscute sau incognoscibile“. Dar este Creatorul într-adevăr „incognoscibil“, aşa cum susţineau mulţi?

Sincer vorbind, aceasta este o aplicare greşită a cuvintelor lui Pavel, ceea ce arată că nu s-a înţeles ce a vrut el să spună. Pavel a spus pur şi simplu că Creatorul le era necunoscut acelor atenieni, nu că El era incognoscibil. Pavel nu avea la dispoziţie atât de multe dovezi ştiinţifice, cum avem noi astăzi, care să susţină existenţa unui Creator. Cu toate acestea, Pavel nu a avut nici o îndoială că există o persoană, un Proiectant inteligent ale cărui calităţi au menirea de a ne atrage spre el. Remarcaţi ce spune Pavel în continuare:

„Ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu. Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este servit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea nevoie de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge, ca să locuiască pe toată faţa pământului“ (Faptele 17:23–26). Este o argumentare interesantă, nu-i aşa?

Într-adevăr, în loc să sugereze că Dumnezeu era incognoscibil, Pavel a accentuat faptul că cei care au construit altarul din Atena, precum şi mulţi dintre cei prezenţi atunci nu Îl cunoşteau încă. Apoi, Pavel i-a îndemnat — atât pe atenieni, cât şi pe toţi cei care urmau să citească cuvântarea lui — să se străduiască să-l cunoască pe Creator, deoarece „nu este departe de fiecare dintre noi“ (Faptele 17:27). Observaţi că Pavel a prezentat cu tact faptul că putem găsi dovezi ale existenţei unui Creator al tuturor lucrurilor contemplând creaţia sa. Procedând astfel, vom putea discerne şi unele dintre calităţile sale.

Am analizat diferite categorii de dovezi care ne îndreaptă atenţia spre un Creator. Una dintre acestea se referă la vastul univers, care este organizat în mod inteligent şi care, bineînţeles, a avut un început. O altă categorie de dovezi o constituie viaţa de pe pământ, în care se include şi proiectul celulelor corpului nostru. Iar a treia categorie de dovezi se referă la creierul nostru, precum şi la sentimentul individualităţii şi la interesul pentru viitor. Dar să aruncăm mai întâi o privire asupra altor două exemple din cadrul lucrării Creatorului, exemple care ne influenţează viaţa zi de zi. În timp ce facem aceasta, întrebaţi-vă: „Ce îmi dezvăluie acest exemplu despre personalitatea Celui care a proiectat şi ne-a pus la dispoziţie acest lucru?“

Să învăţăm din lucrarea sa

Pura observare a creaţiei sale ne spune o mulţime de lucruri despre Creator. Referindu-se, cu o altă ocazie, la un exemplu din cadrul creaţiei, Pavel a spus în faţa unei mulţimi adunate în Asia Mică următoarele: „În generaţiile trecute [Creatorul] a lăsat pe toate popoarele să umble pe căile lor, măcar că nu S-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie“ (Faptele 14:16, 17). Remarcaţi exemplul pe care l-a dat Pavel cu privire la modul în care, furnizând hrană omenirii, Creatorul Şi-a revelat personalitatea.

Astăzi, locuitorii câtorva ţări pot privi faptul că dispun de alimente ca pe ceva normal. În alte ţări însă, mulţi depun eforturi mari ca să câştige cât le este necesar pentru a se hrăni. În fiecare dintre aceste cazuri, chiar şi posibilitatea de a avea suficientă hrană depinde de înţelepciunea şi de bunăvoinţa Creatorului nostru.

Hrana, atât pentru oameni, cât şi pentru animale, este rezultatul unor cicluri complexe între care se numără ciclul apei, ciclul carbonului, ciclul fosforului şi ciclul azotului. Este bine cunoscut faptul că, în cadrul procesului vital al fotosintezei, plantele folosesc dioxidul de carbon şi apa ca materie primă pentru a produce glucide, utilizând lumina soarelui ca sursă de energie. În paranteză fie spus, în timpul fotosintezei, plantele eliberează oxigen. Ar putea fi acesta numit „reziduu“? Pentru noi, în mod cert, acest produs secundar nu este un reziduu. Este vital să inspirăm oxigenul, pe care îl folosim la metabolizarea, sau arderea, alimentelor în organism. Apoi expirăm dioxidul de carbon rezultat, pe care plantele îl prelucrează ca pe o materie primă utilă desfăşurării fotosintezei. S-ar putea să fi studiat acest proces la orele de ştiinţe naturale, însă aceasta nu face ca procesul în sine să fie mai puţin important sau mai puţin uimitor. Acest proces constituie doar o dovadă a înţelepciunii şi a bunăvoinţei Creatorului.

Fosforul joacă un rol vital în ce priveşte transferul de energie atât în cadrul celulelor corpului nostru, cât şi în cadrul celulelor animalelor. Din ce extragem fosforul? Tot din plante. Acestea absorb fosfaţii anorganici din sol şi îi transformă în fosfaţi organici. Noi, la rândul nostru, consumăm plantele care conţin fosfor sub această formă, fosfor pe care organismul nostru îl foloseşte în cadrul unor procese vitale. După aceea, fosforul se întoarce în sol sub formă de „deşeuri“, care pot fi din nou absorbite de plante.

Avem nevoie, de asemenea, de azot, care intră în alcătuirea fiecărei proteine şi a fiecărei molecule de ADN a corpului nostru. Cum obţinem acest element indispensabil vieţii? Deşi azotul se găseşte în atmosferă în proporţie de aproximativ 78 la sută, nici plantele şi nici animalele nu îl pot absorbi în mod direct. Prin urmare, azotul din aer trebuie transformat pentru a putea fi asimilat de plante şi folosit ulterior de oameni şi de animale. Cum are loc această transformare, sau fixare, a azotului? În diferite moduri. Unul dintre acestea constă în acţiunea fulgerelora. Procesul de fixare a azotului este realizat şi de bacteriile care trăiesc în nodozităţile de pe rădăcinile unor plante leguminoase, cum sunt mazărea, soia şi lucerna. Aceste bacterii transformă azotul atmosferic în substanţe care pot fi folosite de plante. Astfel, când consumaţi legume verzi, asimilaţi azotul de care corpul are nevoie pentru a produce proteine. Este uluitor faptul că găsim diferite specii de legume şi în pădurea tropicală, şi în deşert, şi chiar în tundră. Iar în cazul în care o suprafaţă a solului este incendiată, primele plante care o colonizează după aceea sunt, de obicei, plantele leguminoase.

Ce sisteme de reciclare minunate! Fiecare dintre aceste cicluri foloseşte reziduurile de la celelalte cicluri. Energia necesară desfăşurării lor provine îndeosebi de la soare — o sursă nepoluantă şi inepuizabilă. Cât de mult contrastează aceasta cu eforturile umane de a recicla materialele! Chiar şi produsele artificiale considerate nepoluante s-ar putea să nu contribuie la curăţarea planetei din cauza complexităţii sistemelor de reciclare inventate de om. În această privinţă, revista U.S. News & World Report atrăgea atenţia asupra faptului că produsele ar trebui concepute astfel încât componentele lor de foarte bună calitate să poată fi recuperate cu uşurinţă prin reciclare. Nu este acesta lucrul pe care îl remarcăm în cadrul acestor cicluri naturale? Aşadar, ce dezvăluie aceasta cu privire la prevederea şi înţelepciunea Creatorului?

Imparţial şi drept

Pentru a putea înţelege şi mai bine câteva dintre calităţile Creatorului, să analizăm un alt sistem: sistemul imunitar al corpului nostru. Şi acesta presupune existenţa bacteriilor.

„Deşi interesul omului faţă de bacterii se concentrează în mod frecvent asupra efectelor dăunătoare ale acestora, se afirmă în lucrarea The New Encyclopædia Britannica, majoritatea bacteriilor nu sunt periculoase pentru om, iar multe dintre ele sunt cu adevărat folositoare.“ Într-adevăr, bacteriile au o importanţă vitală. Bacteriile joacă un rol extrem de important în ciclul azotului, menţionat anterior, precum şi în ciclul dioxidului de carbon şi al altor elemente chimice. Şi noi, la rândul nostru, avem nevoie de bacterii în tractul digestiv. Numai în tractul intestinal inferior se găsesc 400 de tipuri de bacterii care ajută la sintetizarea vitaminei K şi la prelucrarea reziduurilor. De un alt folos sunt bacteriile prezente în rumenul vacilor, care le ajută să transforme ierburile consumate în lapte. Alte bacterii joacă un rol important în procesul de fermentaţie — în obţinerea brânzei, a iaurtului, a murăturilor, a verzei murate şi a specialităţii coreene „kimchi“. Însă ce se întâmplă în cazul în care bacteriile ajung în corpul nostru acolo unde nu trebuie?

În acest caz, cele aproape două mii de miliarde de leucocite ale corpului nostru vor lupta împotriva bacteriei care ne-ar putea periclita sănătatea. Daniel E. Koshland jr, redactor al revistei Science, explică: „Sistemul imunitar este astfel conceput încât să recunoască invadatorii străini. În acest scop, el produce aproximativ 10¹¹ [100 de miliarde de] tipuri de receptori imunitari, astfel încât, indiferent de forma pe care ar avea-o invadatorul străin, să existe întotdeauna câţiva receptori complementari care să-l recunoască şi să-l distrugă“.

Tipul de celulă folosită de corpul nostru în lupta împotriva invadatorilor este macrofagul; numele acesta înseamnă „mare mâncător“, şi i se potriveşte, deoarece devorează substanţele străine care apar în sânge. De exemplu, după ce ingerează un virus invadator, macrofagul îl descompune în fragmente mici. Apoi prezintă câteva proteine ale virusului. Aceste fragmente de proteină-marker servesc ca semnal de alarmă pentru sistemul nostru imunitar, avertizând că în corpul nostru sunt prezente şi active unele organisme străine. În cazul în care o altă celulă a sistemului imunitar, o celulă T ajutătoare, recunoaşte proteina virusului, ea face cu macrofagul un schimb de substanţe chimice, folosite ca semnal. Aceste substanţe chimice sunt ele însele proteine extraordinare care îndeplinesc o multitudine de funcţii, ţinând sub control şi intensificând reacţia sistemului nostru imunitar la invazia viruşilor. Acest proces duce la o luptă crâncenă împotriva respectivului tip de virus. În felul acesta reuşim, de obicei, să scăpăm cu bine de infecţii.

Realitatea este că în acest proces sunt implicaţi mult mai mulţi factori, însă chiar şi această scurtă descriere dezvăluie complexitatea sistemului nostru imunitar. Cum am ajuns în posesia acestui mecanism complicat? L-am primit în mod gratuit, fără să se fi ţinut seama de situaţia materială sau de poziţia socială a familiei noastre. Comparaţi acest lucru cu inechitatea manifestată în privinţa asigurării măsurilor de ocrotire a sănătăţii pentru majoritatea oamenilor. „Pentru O.M.S. [Organizaţia Mondială a Sănătăţii], inechitatea manifestată [în domeniul ocrotirii sănătăţii] cu o frecvenţă tot mai mare constituie literalmente o problemă de viaţă şi de moarte, întrucât cei săraci plătesc preţul inegalităţii sociale cu însăşi sănătatea lor“, a scris dr. Hiroshi Nakajima, directorul general al O.M.S. Desigur, puteţi înţelege nemulţumirea exprimată de o locuitoare a unei mahalale din São Paulo: „Pentru noi, o îngrijire medicală bună este ca un articol expus în vitrina unui centru comercial de lux. Putem să-l privim, însă nu ne putem permite să-l cumpărăm“. Pe tot globul, milioane de persoane sunt de aceeaşi părere.

Aceste inechităţi l-au determinat pe Albert Schweitzer să plece în Africa pentru a le acorda îngrijire medicală celor mai puţin privilegiaţi, iar eforturile depuse i-au adus un Premiu Nobel. La ce calităţi vă gândiţi când auziţi despre bărbaţi şi femei care au făcut fapte bune asemănătoare? Probabil înţelegeţi că ei iubesc oamenii şi că au simţul dreptăţii, considerând că şi locuitorii ţărilor în curs de dezvoltare au dreptul la îngrijire medicală. Atunci ce se poate spune despre Furnizorul minunatului sistem imunitar, care face parte integrantă din noi indiferent de situaţia materială sau de poziţia socială pe care o avem? Nu dovedeşte acesta, într-un mod mai semnificativ, iubirea, imparţialitatea şi dreptatea Creatorului?

Să-l cunoaştem pe Creator

Sistemele menţionate mai înainte nu sunt decât exemple elementare ale lucrării Creatorului, însă nu îl prezintă acestea ca fiind o persoană reală şi inteligentă, ale cărei calităţi şi căi ne atrag spre ea? Am putea analiza multe alte exemple. Însă, probabil că toţi am observat în viaţa de zi cu zi că simplul fapt de a privi cu atenţie lucrările unei persoane s-ar putea să nu fie suficient pentru a o cunoaşte bine. Ba chiar s-ar putea să o înţelegem greşit dacă nu avem o imagine completă despre ea! Iar dacă acea persoană a fost prezentată într-o lumină falsă sau a fost calomniată, nu ar fi bine să o întâlnim şi să auzim ce are de spus şi ea? Am putea discuta cu ea pentru a afla cum reacţionează în diferite situaţii şi ce calităţi are.

Desigur, nu putem avea o conversaţie faţă în faţă cu puternicul Creator al universului. Totuşi, el a revelat multe lucruri despre sine, ca persoană reală, într-o carte care este disponibilă, parţial sau integral, în peste 2 000 de limbi, inclusiv în limba pe care o vorbiţi. Această carte, Biblia, vă invită să îl cunoaşteţi pe Creator şi să cultivaţi o relaţie cu el: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, spune Biblia, şi El Se va apropia de voi“. De asemenea, ea arată cum puteţi să vă împrieteniţi cu el (Iacov 2:23; 4:8). Aţi dori să aflaţi acest lucru?

Pentru aceasta, vă invităm să analizaţi fascinanta şi totodată reala relatare a Creatorului cu privire la activitatea sa creatoare.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 79]

O concluzie logică

Marea majoritate a oamenilor de ştiinţă sunt de acord cu faptul că universul a avut un început. De asemenea, majoritatea sunt de acord că înainte de acel început trebuie să fi existat ceva real. Unii oameni de ştiinţă vorbesc despre o energie eternă. Alţii pornesc de la ideea unui haos primar ca stare preexistentă. Indiferent de termenii pe care i-ar folosi, majoritatea oamenilor de ştiinţă presupun că există ceva — ceva ce nu are început — care tinde spre minus infinit.

Aşadar, problema se reduce la a stabili despre ce presupunem că este vorba: despre ceva etern sau despre cineva etern. După ce am analizat ce a aflat ştiinţa despre originea şi natura universului şi a vieţii din el, care dintre cele două variante vi se pare mai logică?

[Chenarul de la pagina 80]

„Fiecare dintre elementele indispensabile vieţii — carbonul, azotul, sulful — este transformat de bacterii dintr-un compus gazos anorganic într-un compus organic care să poată fi folosit de plante şi de animale.“ — The New Encyclopædia Britannica.

[Diagrama/Fotografia de la pagina 78]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

La ce concluzie aţi ajuns?

Universul

↓ ↓

nu a avut a avut

început un început

↓ ↓

↓ ↓

de CEVA de CINEVA

etern etern

[Legenda fotografiei de la pagina 75]

Mulţi orientali cred că natura a venit singură în existenţă

[Legenda fotografiei de la pagina 76]

Pavel a ţinut o cuvântare stimulatoare despre Dumnezeu în timp ce stătea pe această colină, având Acropole în fundal

[Legenda fotografiei de la pagina 83]

Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare dintre noi cu un sistem imunitar care depăşeşte orice lucru pe care l-ar putea furniza medicina modernă