CONȘTIINȚĂ

Cuvântul „conștiință” reprezintă traducerea termenului grecesc syneídēsis, compus din syn (cu) și eídēsis (cunoaștere), care înseamnă literalmente „co-cunoaștere” sau „cunoaștere împreună cu sine”. Conștiința este capacitatea cuiva de a se privi pe sine și de a emite judecăți cu privire la sine, de a-și depune mărturie sieși. Arătând cum lucra conștiința sa, apostolul Pavel a spus: „Conștiința mea depune mărturie împreună cu mine în spiritul sfânt” (Ro 9:1).

Conștiința este o capacitate înnăscută, cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu. Este o percepție interioară, un simț al binelui și al răului, care scuză sau acuză. Prin urmare, conștiința judecă. Conștiința poate fi modelată de gândurile și acțiunile noastre, de convingerile și normele care ne sunt inculcate în minte prin studiu și experiență. Acestea devin etaloane cu care conștiința compară acțiunile pe care le facem sau pe care intenționăm să le facem. Când aceste acțiuni intră în contradicție cu normele însușite, conștiința dă un semnal de avertizare, asta, desigur, dacă nu este „însemnată cu fierul roșu”, adică dacă nu a devenit insensibilă din cauza ignorării repetate a avertismentelor ei. Conștiința poate acționa ca un „dispozitiv” de protecție morală: în funcție de conduita adoptată, ne produce fie satisfacție, fie tulburare sau zbucium.

Omul a avut conștiință încă de la început. O dovadă în acest sens este faptul că, după ce au încălcat legea lui Dumnezeu, Adam și Eva s-au ascuns (Ge 3:8). În Romani 2:14, 15 citim: „Fiindcă ori de câte ori oamenii națiunilor, care nu au lege, fac din fire lucrurile legii, aceștia, deși nu au lege, își sunt ei înșiși lege. Ei arată că au conținutul legii scris în inima lor, în timp ce conștiința lor depune mărturie împreună cu ei, iar gândurile lor, când reflectează la aceasta, îi acuză sau chiar îi scuză”. Așadar, nu vorbim de conștiință doar în cazul creștinilor. Toți oamenii sunt descendenți ai lui Adam și ai Evei, care au fost înzestrați cu conștiință. Multe legi ale națiunilor sunt în armonie cu conștiința creștină, chiar dacă aceste națiuni și legiuitorii lor nu au fost influențați de creștinism. Legile au fost formulate potrivit îndrumării date de propria lor conștiință. Toți oamenii sunt înzestrați cu conștiință și la aceasta fac apel creștinii prin predicarea și modul lor de viață (2Co 4:2).

Conștiința trebuie instruită, altminteri poate induce în eroare. Dacă nu este instruită potrivit adevărului și normelor drepte, ea nu este un ghid demn de încredere. Formarea conștiinței poate fi influențată negativ de mediul în care trăim, de tradițiile, închinarea și obiceiurile locale. Ea ar putea evalua lucrurile raportându-se la norme sau valori eronate. Un exemplu în acest sens este prezentat în Ioan 16:2, unde Isus a prezis că unii aveau să-i ucidă pe slujitorii lui Dumnezeu considerând că îndeplinesc un serviciu sacru. Când căuta să-i omoare pe discipolii lui Cristos, Saul (cunoscut ulterior ca apostolul Pavel) era convins că astfel își arăta zelul pentru Dumnezeu (Fa 9:1; Ga 1:13-16). Neavând o cunoștință exactă din Scripturi, evreii au fost grav induși în eroare, ajungând în situația de a lupta împotriva lui Dumnezeu (Ro 10:2, 3; Os 4:1-3; Fa 5:39, 40). Doar o conștiință bine instruită pe baza Bibliei poate evalua corect lucrurile și le poate îndrepta (2Ti 3:16; Ev 4:12). Un creștin trebuie să aibă repere corecte și neschimbătoare: normele lui Dumnezeu.

O conștiință bună. Cel ce se apropie de Iehova trebuie să aibă o conștiință curată în toate privințele (Ev 10:22; 13:18). Aceasta presupune eforturi continue. Prin cuvintele „fac încontinuu eforturi ca să pot spune cu o conștiință curată că n-am greșit nici față de Dumnezeu, nici față de oameni” (Fa 24:16), Pavel a vrut să spună că își dirija și își corecta permanent cursul vieții potrivit Cuvântului lui Dumnezeu și învățăturilor lui Cristos. El știa că, în final, judecătorul său avea să fie Dumnezeu, nu propria conștiință (1Co 4:4). Un creștin care-și urmează conștiința instruită biblic s-ar putea confrunta cu persecuții. Însă el poate găsi încurajare în cuvintele apostolului Petru: „Dacă cineva suportă lucruri dureroase și suferă pe nedrept deoarece caută să aibă o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu, lucrul acesta îi este plăcut Lui” (1Pe 2:19). Când se confruntă cu împotrivire, creștinul trebuie să-și păstreze conștiința curată (1Pe 3:16).

Legea, prin jertfele de animale prevăzute de ea, nu putea să-i dea unei persoane o conștiință perfect curată, astfel încât aceasta să se considere fără nicio vină. Însă, prin aplicarea valorii jertfei de răscumpărare oferite de Cristos, cel ce manifestă credință poate avea conștiința curată (Ev 9:9, 14). Petru a arătat că, pentru a primi salvarea, e necesar să avem o astfel de conștiință bună și curată (1Pe 3:21).

Considerație față de conștiința altora. Pentru a evalua corect lucrurile, o conștiință trebuie să fie instruită în mod deplin și potrivit cunoștinței exacte din Cuvântul lui Dumnezeu. O conștiință neinstruită poate fi slabă, adică poate fi cu ușurință redusă la tăcere ori lezată de cuvintele sau acțiunile cuiva, chiar și când nu e vorba de ceva greșit. În această privință, Pavel a dat exemple legate de mâncare, de băutură și de unele zile considerate mai presus decât altele (Ro 14:1-23; 1Co 8:1-13). Pe de o parte, creștinului care are mai multă cunoștință și o conștiință instruită i se poruncește să arate considerație și îngăduință față de cel cu conștiința slabă. El nu trebuie să-și folosească toată libertatea, să insiste mereu asupra drepturilor lui sau să facă întotdeauna ce-i place (Ro 15:1). Cel ce lezează conștiința slabă a fratelui său ‘păcătuiește împotriva lui Cristos’ (1Co 8:12). Pavel a spus că nu dorea să facă ceva ce ar fi putut leza conștiința slabă a fratelui său, dându-i astfel motiv să-l judece. Pe de altă parte, și cel cu conștiința slabă trebuie să țină cont de fratele său. El trebuie să se străduiască să progreseze spre maturitate, asimilând mai multă cunoștință și instruindu-și conștiința. Astfel, conștiința lui nu va mai fi atât de repede lezată, determinându-l să-i judece pe alții greșit (1Co 10:29, 30; Ro 14:10).

O conștiință rea. Când glasul conștiinței este ignorat de repetate ori, aceasta ajunge să fie pătată și insensibilă. Ea nu mai dă semnale de avertizare sau o îndrumare demnă de încredere (Tit 1:15). În acest caz, conduita unui om nu mai este controlată de o conștiință bună, ci de teama de a nu fi descoperit și pedepsit (Ro 13:5). Când Pavel vorbește despre oamenii însemnați cu fierul roșu în conștiința lor, el aseamănă conștiința cu un țesut ars, cicatrizat, care, nemaiavând terminații nervoase, și-a pierdut complet sensibilitatea (1Ti 4:2). Cei care au o astfel de conștiință nu pot face deosebirea între bine și rău. Ei nu apreciază libertatea pe care le-o acordă Dumnezeu și, răzvrătindu-se, devin sclavi ai unei conștiințe rele. Și cât de ușor poate ajunge cineva să-și păteze conștiința! Un creștin trebuie să trăiască în așa fel încât să poată spune asemenea lui Pavel: „Fraților, eu m-am purtat înaintea lui Dumnezeu cu o conștiință perfect curată până în ziua aceasta” (Fa 23:1).