PERSEVERENȚĂ

Verbul grecesc hypoménō înseamnă literalmente „a rămâne sau a sta sub” și este redat prin „a rămâne” în Luca 2:43 și în Faptele 17:14. Termenul a căpătat și sensul de „a rămâne pe poziție; a răbda; a rămâne neclintit”, astfel că este tradus și prin „a persevera” (Mt 24:13). Substantivul hypomonḗ denotă, de regulă, perseverența plină de curaj, răbdare și hotărâre a celui care nu-și pierde speranța în fața obstacolelor, a persecuțiilor, a încercărilor sau a tentațiilor.

De ce este necesară. Printre încercările cu care s-ar putea confrunta creștinii se numără indiferența, batjocura, calomnia, ostilitatea, ura rudelor apropiate, maltratarea, detenția și chiar moartea (Mt 5:10-12; 10:16-22; 24:9, 10, 39; Mr 13:9, 12, 13; Re 13:10). Toate acestea pretind perseverență. Fără această calitate esențială, o persoană pur și simplu nu poate primi viață veșnică (Ro 2:7; Ev 10:36; Re 14:12), întrucât ceea ce contează este nu cât de bine a început cursa creștină, ci cum o termină. Isus Cristos a spus: „Cel care va persevera până la sfârșit, acela va fi salvat” (Mt 24:13) și „Prin perseverența voastră vă veți câștiga sufletele” (Lu 21:19).

Cei care acceptă repede „cuvântul lui Dumnezeu”, însă doar la nivel superficial, nu perseverează. Când se confruntă cu necazuri sau persecuții, ei cedează ușor, pierzând aprobarea și binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar cei care cultivă o apreciere profundă față de „cuvântul lui Dumnezeu” rămân neclintiți. Ei „aduc rod cu perseverență”, continuând cu fidelitate să anunțe mesajul lui Dumnezeu în pofida greutăților, a suferințelor și a descurajării (Lu 8:11, 13, 15).

Cum poate fi păstrată. Un lucru care ne ajută să continuăm să perseverăm în încercări este meditarea la exemplul excelent lăsat de slujitorii lui Dumnezeu – profeții precreștini, Iov, apostolii Pavel și Ioan și mulți alții – și la rezultatul fidelității lor (2Co 6:3-10; 12:12; 2Te 1:4; 2Ti 3:10-12; Iac 5:10, 11; Re 1:9). Exemplul pe care trebuie să-l avem în primul rând în vedere este, desigur, exemplul perfect de perseverență al lui Isus Cristos (Ev 12:2, 3; 1Pe 2:19-24).

De asemenea, este important să nu pierdem din vedere speranța creștină, viața veșnică fără povara păcatului. Nici chiar moartea nu poate anula această speranță (Ro 5:4, 5; 1Te 1:3; Re 2:10). Suferințele din prezent par neînsemnate când le comparăm cu împlinirea grandioasei noastre speranțe (Ro 8:18-25). Având perspectiva veșniciei, orice necaz, oricât de mare ar fi, „este de-o clipă și ușor” (2Co 4:16-18). Faptul de a păstra viu în minte speranța creștină și de a ne aminti că încercările sunt temporare ne va ajuta să nu disperăm și să-i rămânem fideli lui Iehova Dumnezeu.

Perseverența pe calea creștină nu depinde de forțele proprii. Cel Preaînalt, prin spiritul său și prin mângâierea din Scripturi, își susține și își întărește slujitorii. El le „dă perseverență” celor care se bizuie întru totul pe el. De aceea, creștinii îi pot cere în rugăciune ajutorul și înțelepciunea necesare pentru a depăși o anumită încercare (Ro 15:4, 5; Iac 1:5). Iehova nu va permite niciodată ca vreun slujitor al său să treacă printr-o încercare pe care să n-o poată suporta. Dacă o persoană se îndreaptă spre Iehova pentru ajutor și nu-și pierde credința, ci se încrede complet în el, Cel Atotputernic îi va pregăti calea de ieșire ca să poată persevera (1Co 10:13; 2Co 4:9).

Când trec prin încercări, creștinii știu că nu există limite în ce privește puterea pe care se pot bizui. Apostolul Pavel s-a rugat pentru coloseni ‘să primească toată puterea, potrivit tăriei gloriei lui [Dumnezeu], ca să persevereze pe deplin și să fie îndelung răbdători cu bucurieʼ (Col 1:11). Un exemplu de manifestare a acestei puteri glorioase este învierea lui Isus Cristos și înălțarea sa la dreapta Tatălui (Ef 1:19-21).

Iehova Dumnezeu și Fiul său vor ca toți să rezistăm până la capăt. Lucrul acesta reiese clar din încurajările de a persevera pe care Isus Cristos le-a dat membrilor congregațiilor creștine din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea (Re 2:1-3, 8-10, 12, 13, 18, 19; 3:4, 5, 7, 10, 11, 14, 19-21).

Atitudinea potrivită față de încercări. Creștinii știu că viitorul lor etern depinde de perseverența lor și că pot conta pe ajutor divin. De aceea, când trec prin încercări și necazuri, ei nu trebuie să se teamă, să se mânie, să se autocompătimească sau să se umple de amărăciune. Apostolul Pavel a îndemnat: „Să exultăm chiar dacă suntem în necazuri, fiindcă știm că necazul aduce perseverență” (Ro 5:3). Când îndură încercările cu răbdare și cu tenacitate, bizuindu-se pe ajutorul lui Iehova, creștinul dovedește că are această calitate esențială, pe care, înainte de încercare, nu o cunoștea realmente și nici nu o demonstrase în practică.

Perseverența trebuie „să-și desăvârșească lucrarea”. Astfel, creștinul trebuie să lase ca încercarea să-și urmeze cursul, fără să recurgă la mijloace nebiblice pentru a-i pune capăt mai repede. În felul acesta credința îi va fi testată și rafinată, iar puterea ei de a-l susține în încercare va fi evidentă. În plus, întrucât încercarea ar putea scoate la iveală anumite puncte slabe, creștinul va putea să-și vadă defectele și să facă schimbările necesare. Perseverând cu fidelitate în încercări, el își îmbunătățește personalitatea și devine o persoană mai răbdătoare, cu mai multă empatie și compasiune, mai bună și mai iubitoare în relațiile cu ceilalți. Într-adevăr, lăsând ca perseverența „să-și desăvârșească lucrarea”, unui creștin ‘nu-i va lipsi nimicʼ din ceea ce Iehova Dumnezeu așteaptă din partea slujitorilor săi (Iac 1:2-4).