JUBILEU

Anul ce urma după fiecare ciclu de șapte perioade a câte șapte ani calculând de la intrarea israeliților în Țara Promisă. Termenul ebraic yôvél (sau yovél), redat prin jubileu, înseamnă „corn de berbec” și face referire la porunca de a suna din corn în timpul acelui al 50-lea an pentru a anunța libertatea în toată țara. (Le 25:9, 10, n.s.; vezi CORN)

Începând din anul intrării în Țara Promisă, națiunea Israel trebuia să numere șase ani în care să semene, să cultive pământul și să strângă roadele. Însă, al șaptelea an era un an sabatic, în care pământul trebuia să rămână nelucrat. Pe parcursul acestui an, israeliții nu aveau voie să semene ogoarele și nici să curețe pomii și viile. Ei nu trebuiau să secere nici măcar ceea ce creștea din semințele căzute la secerișul anterior sau să culeagă strugurii din viile rămase netăiate. Totuși, proprietarul unui teren, sclavii acestuia, lucrătorii angajați, locuitorii străini și săracii, precum și animalele domestice și cele sălbatice puteau să mănânce din ceea ce rodea pământul de la sine. (Le 25:2-7; Ex 23:10, 11) Apoi israeliții trebuiau să numere șapte perioade a câte șapte ani (7x7=49), următorul an, al 50-lea, fiind un an jubiliar.

În anumite privințe, anul jubiliar era asemănător anului sabatic. Era un an de odihnă completă pentru pământ, în care se aplicau aceleași prevederi cu privire la roadele pământului. (Le 25:8-12) Aceasta însemna că, o dată la 50 de ani, roadele din al 48-lea an constituiau principala sursă de hrană atât pentru anul respectiv, cât și pentru următorii doi ani și chiar mai mult, până la recolta din al 51-lea an, adică anul ce urma după Jubileu. Iehova binecuvânta într-un mod special recolta din al șaselea an pentru ca israeliții să aibă hrană suficientă pe parcursul anului sabatic. (Le 25:20-22) În mod asemănător, dacă evreii respectau Legea, Dumnezeu le furniza în al 48-lea an o recoltă bogată, astfel încât națiunea să nu ducă lipsă de nimic pe parcursul anului sabatic, al anului jubiliar și până la recolta din anul următor.

Într-un anumit sens, Jubileul era un întreg an de sărbătoare, un an al eliberării. Respectând această prevedere, israeliții demonstrau credință în Dumnezeul lor, Iehova, și își exprimau recunoștința și bucuria pentru tot ceea ce făcea Iehova în folosul lor.

În a zecea zi a lunii a șaptea (luna tișri), în Ziua Ispășirii, se suna din corn (şôfár sau şofár, corn curbat al unui animal) pentru a proclama libertatea în toată țara. Acel sunet vestea eliberarea tuturor sclavilor evrei, dintre care mulți se vânduseră pe ei înșiși din cauza datoriilor. În mod normal, această eliberare era posibilă doar după șapte ani de sclavie (Ex 21:2), însă în anul jubiliar erau eliberați și sclavii care slujiseră mai puțin de șase ani. Terenurile moștenite care fuseseră vândute (de obicei, din cauza unor dificultăți financiare) erau retrocedate, iar fiecare om se întorcea la familia și la moștenirea sa strămoșească. Nimeni nu era nevoit să trăiască toată viața în sărăcie. Fiecare familie avea dreptul la demnitate și respect. Chiar și o persoană care își risipise averea nu pierdea definitiv moștenirea pe care trebuia să o transmită urmașilor săi. În fond, pământul îi aparținea lui Iehova. El îi considera locuitori străini și locuitori temporari chiar și pe israeliți. (Le 25:23, 24) Așadar, dacă națiunea respecta legile lui Dumnezeu, conform promisiunii sale, ʻniciunul dintre ei nu trebuia să ajungă săracʼ. (Le 25:8-10, 13; De 15:4, 5)

Datorită prevederilor cu privire la Jubileu, pământul nu putea fi înstrăinat definitiv. Dacă o proprietate moștenită era vândută, prețul acesteia se calcula după numărul de ani rămași până la Jubileu. Această regulă de evaluare a terenurilor se aplica și în cazul răscumpărării unui teren moștenit. De altfel, vânzarea unui teren agricol însemna, de fapt, vânzarea dreptului de folosință a terenului și a recoltelor obținute de pe el în perioada rămasă până la anul jubiliar. (Le 25:15, 16, 23-28) Aceste prevederi erau valabile și pentru casele din așezările care nu erau înconjurate de ziduri, deoarece acestea erau considerate ca făcând parte din câmpurile țării. În schimb, locuințele vândute în orașele împrejmuite cu ziduri nu erau înapoiate la Jubileu. Excepție făceau casele leviților, întrucât aceștia nu dețineau decât casele și pășunile din jurul orașelor levitice. Ei își primeau înapoi locuințele cu ocazia Jubileului; pășunile din jurul unui oraș levitic nu puteau fi vândute. (Le 25:29-34)

Putem aprecia mai mult valoarea prevederilor pentru anul jubiliar dacă luăm în considerare nu doar foloasele de care se bucurau israeliții la nivel individual, ci și foloasele pe care le avea națiunea ca întreg. Respectând aceste prevederi, în anul Jubileului, națiunea revenea complet la condițiile teocratice bune pe care le prevăzuse și le stabilise inițial Dumnezeu. Țara era guvernată pe baza unor principii solide, datorită cărora se păstra stabilitatea economică, iar națiunea nu acumula datorii. (De 15:6) Jubileul asigura un etalon stabil de evaluare a terenurilor. Astfel se evita îndatorarea excesivă a unora și îmbogățirea altora pe seama lor, situație care duce la inflație, deflație și criză economică.

Când era respectată legea privitoare la Jubileu, se prevenea trista situație întâlnită în prezent în multe țări unde există, practic, doar două clase sociale: cei foarte bogați și cei foarte săraci. Bunăstarea individuală ducea la bunăstarea națiunii. Întrucât niciun israelit nu ajungea să trăiască în sărăcie și să nu aibă ce să muncească din cauza situației materiale precare, toți puteau să contribuie cu talentele și aptitudinile lor la prosperitatea națiunii. Grație instruirii de la Iehova și binecuvântării sale asupra recoltelor, națiunea – atât timp cât se dovedea ascultătoare – se bucura de o conducere perfectă și de o prosperitate pe care doar adevărata teocrație le putea asigura. (Is 33:22)

În anii sabatici, Legea era citită întregului popor mai ales cu ocazia Sărbătorii Colibelor, sau a Recoltei. (De 31:10-12) În acest fel, israeliții ar fi trebuit să se apropie mai mult de Iehova și să-și păstreze libertatea. Iehova i-a avertizat că asupra lor urmau să se abată nenorociri dacă erau neascultători și continuau să încalce legile sale (inclusiv cele referitoare la anii sabatici și la Jubileu). (Le 26:27-45)

Calculând anii de la intrarea israeliților în Țara Promisă, înțelegem că primul an jubiliar a început în luna tișri din anul 1424 î.e.n. (Le 25:2-4, 8-10) Din 1473 î.e.n., anul în care au intrat în Țara Promisă, și până în 607 î.e.n., anul căderii Ierusalimului, israeliții ar fi trebuit să celebreze 17 Jubilee. Din păcate, istoria a demonstrat că israeliții nu au prețuit privilegiul de a-l avea pe Iehova drept Rege. Cu timpul, ei au încălcat poruncile lui Iehova, inclusiv legile privitoare la sabat, și nu au mai avut parte de binecuvântările promise de Dumnezeu. Pe lângă faptul că au dezonorat numele lui Dumnezeu în fața națiunilor, israeliții au ratat ocazia de a constata personal superioritatea guvernării teocratice. (2Cr 36:20, 21)

Sens simbolic. Scripturile grecești creștine conțin unele analogii cu prevederile legate de Jubileu. Isus Cristos a spus că a venit pentru ʻa le vesti captivilor eliberareaʼ. (Lu 4:16-18) Mai târziu, el a afirmat cu privire la eliberarea din sclavia păcatului: „Dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi”. (Ioa 8:36) Adresându-li-se creștinilor unși cu spirit sfânt, care au fost declarați drepți pentru viață și au fost născuți ca fii ai lui Dumnezeu începând cu Penticosta din anul 33 e.n., apostolul Pavel a scris: „Legea spiritului care dă viață în unitate cu Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții”. (Ro 8:2) Așa cum se arată în Romani 8:19-21, pe parcursul Domniei Milenare a lui Cristos, și alți oameni vor fi ʻeliberați din sclavia degradăriiʼ. După ce își vor dovedi loialitatea în testul final, aceștia ʻvor avea glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeuʼ, fiind eliberați de păcatul moștenit și de consecința acestuia, moartea. Pământul va ajunge din nou în stăpânirea închinătorilor adevărați, care îl vor îngriji conform scopului pe care Iehova l-a avut inițial pentru omenire. (Re 21:4; Ge 1:28; Is 65:21-25)