Cine are în realitate chemarea cerească?
IEHOVA iubeşte rasa umană. Iar această iubire este atît de mare, încît el şi-a dat Fiul, Isus Cristos, ca jertfă pentru a răscumpăra ceea ce a pierdut strămoşul nostru, Adam! Dar ce a pierdut Adam? El a pierdut viaţa umană perfectă şi eternă, împreună cu toate drepturile şi perspectivele care decurg din ea (Ioan 3:16). Răscumpărarea a fost şi o expresie a iubirii lui Isus faţă de omenire. — Matei 20:28.
Iubirea divină s-a manifestat şi prin aceea că Dumnezeu a pus la dispoziţie două speranţe bazate pe valoarea jertfei de răscumpărare depuse de Isus (1 Ioan 2:1, 2). Înaintea morţii lui Isus ca om, singura speranţă oferită celor care aveau aprobarea divină era viaţa într-un paradis pămîntesc (Luca 23:43). Însă după Penticosta din 33 e.n., Iehova a dat o speranţă cerească unei «turme mici» (Luca 12:32). Dar ce s-a întîmplat în timpurile moderne? Din 1931 mesajul Regatului a acordat mai multă atenţie «altor oi», iar începînd din 1935 Dumnezeu atrage la sine, prin Cristos, „o mare mulţime“ de persoane asemănătoare oilor (Ioan 10:16; Apocalips 7:9). Dumnezeu a pus în inima lor speranţa unei vieţi eterne într-un paradis pămîntesc. Ei vor să mănînce o hrană perfectă, să domine cu iubire peste animale şi să se bucure veşnic de asocierea cu semeni drepţi.
Preoţi şi regi plini de compasiune
Întrucît iubirea l-a determinat pe Isus să-şi dea viaţa ca răscumpărare, cu siguranţă că el va fi un rege ceresc plin de compasiune. Totuşi, Isus nu va fi singur în ce priveşte ridicarea omenirii la perfecţiune pe parcursul Domniei Sale de O Mie de Ani. Iehova a făcut posibilă existenţa cerească şi pentru alţi regi plini de compasiune. Da, ei „vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani“. — Apocalips 20:1-6.
Cîţi coregenţi va avea Cristos, şi cum sînt ei aleşi pentru acest excepţional privilegiu? Ei bine, apostolul Ioan a văzut 144 000 de persoane stînd împreună cu Mielul, Isus Cristos, pe Muntele Sion ceresc. Deoarece „au fost cumpăraţi dintre oameni“, ei vor şti ce înseamnă să treci prin încercări, să suporţi povara imperfecţiunii, să suferi şi să mori ca om (Apocalips 14:1-5; Iov 14:1). De aceea, ei vor fi într-adevăr regi-preoţi plini de compasiune.
Mărturia spiritului
Cei 144 000 «au ungerea din partea Celui Sfînt», Iehova (1 Ioan 2:20). Aceasta este o ungere pentru o speranţă cerească. Dumnezeu «şi-a pus şi sigiliul pe ei şi le-a dat gajul a ceea ce trebuie să vină, adică spiritul, în inimile lor». — 2 Corinteni 1:21, 22, NWT.
Da, cei care posedă speranţa cerească au în acest sens mărturia spiritului. Referitor la ceasta, Pavel a scris următoarele în Romani 8:15-17: „Voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm «Ava, Tată!» Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că sîntem copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă sîntem copii, sîntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El.“ Prin intermediul spiritului lui Dumnezeu, forţa sa activă, strigă cei unşi „Ava, Tată!“
Dovada principală că o persoană a fost unsă pentru o speranţă cerească este spiritul, sau sentimentul predominant al calităţii de fiu (Galateni 4:6, 7). O asemenea persoană este absolut sigură că ea a fost născută de spiritul lui Dumnezeu pentru a fi un fiu spiritual dintre cei 144 000 de comoştenitori ai Regatului ceresc. Ea poate confirma că speranţa ei cerească nu este o dorinţă proprie cultivată de ea însăşi, nici un rod al imaginaţiei ei; dimpotrivă, ea provine de la Iehova ca rezultat al acţiunii spiritului lui Dumnezeu faţă de persoana respectivă. — 1 Petru 1:3, 4.
Sub influenţa spiritului lui Dumnezeu, spiritul — sau atitudinea predominantă a celor unşi — acţionează ca o forţă motrice. Ea îi îndeamnă pe aceştia să răspundă pozitiv la ceea ce Cuvîntul lui Dumnezeu spune despre speranţa cerească. Ei răspund de asemenea pozitiv la modul în care Iehova tratează cu ei prin intermediul spiritului sfînt. Astfel, ei au siguranţa că sînt copii spirituali şi moştenitori ai lui Dumnezeu.
Cînd cei unşi citesc ceea ce Cuvîntul lui Dumnezeu afirmă despre copiii săi spirituali şi despre speranţa cerească, reacţia lor spontană este de a spune în sinea lor: «Aceasta se referă la mine!» Într-adevăr, ei reacţionează cu bucurie cînd Cuvîntul Tatălui lor ceresc le promite o răsplată cerească. Cînd citesc: „Preaiubiţilor, acum sîntem copii ai lui Dumnezeu“, ei spun: «Aceasta se referă la mine!» (1 Ioan 3:2). Iar cînd citesc că Dumnezeu a născut oameni care «să fie ca cele dintîi roade ale creaturilor Sale», reacţia lor mentală este să răspundă: «Da, el m-a născut în acest scop» (Iacov 1:18). Ei ştiu că au fost „botezaţi în Cristos Isus“ şi în moartea sa (Romani 6:3, NWT). Deci ei au convingerea că fac parte din corpul spiritual al lui Cristos şi nutresc speranţa de a suferi o moarte ca a lui şi de a fi înviaţi la viaţă cerească.
Pentru a moşteni Regatul ceresc, cei unşi trebuie «să se străduiască din răsputeri, ca să-şi asigure chemarea şi alegerea lor» (2 Petru 1:5-11, NWT). Ei umblă prin credinţă şi continuă să crească spiritualiceşte, aşa cum fac şi cei cu speranţă pămîntească. Dar ce mai există în afară de mărturia spiritului?
De ce se împărtăşesc
Creştinii unşi nu vor să meargă la cer pentru că ar fi nemulţumiţi de actuala viaţă pămîntească, ci pentru că spiritul sfînt depune mărturie cu spiritul lor că ei sînt copii ai lui Dumnezeu. (Compară Iuda 3, 4, 16.) Ei sînt, de asemenea, siguri că au fost incluşi în legămîntul nou. Părţile angajate în acest legămînt sînt Iehova Dumnezeu şi Israelul spiritual (Ieremia 31:31-34; Galateni 6:15, 16; Evrei 12:22-24). Acest legămînt care a devenit operant prin sîngele vărsat al lui Isus alege un popor pentru numele lui Iehova şi îi face pe aceşti creştini unşi părtaşi la „sămînţa“ lui Avraam (Galateni 3:26-29; Fapte 15:14). Legămîntul nou rămîne în vigoare pînă cînd toţi israeliţii spirituali sînt înviaţi la viaţă nemuritoare în cer.
În plus, cei care posedă în realitate chemarea cerească nu au nici o îndoială că sînt incluşi şi în legămîntul pentru Regatul ceresc. Isus s-a referit la acest legămînt încheiat între el şi continuatorii săi cînd a spus: „Voi sînteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc [un regat], după cum Tatăl Meu Mi [l]-a pregătit (. . .) Mie, ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea în [regatul] Me[u], şi să staţi pe scaune de domnie, judecînd pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel“ (Luca 22:28-30). Referitor la discipolii lui Isus, acest legămînt a fost inaugurat prin ungerea lor cu spirit sfînt în ziua a Cincizecea, anul 33 e.n. Acest legămînt între Cristos şi regii asociaţi cu el rămîne veşnic în vigoare pentru totdeauna. — Apocalips 22:5.
Cei care au chemarea cerească sînt convinşi că sînt incluşi în legămîntul nou şi în legămîntul pentru un regat. De aceea ei se împărtăşesc în mod corespunzător din pîinea şi vinul simbolice la comemorarea anuală a Cinei Domnului, sau a Memorialului morţii lui Isus Cristos. Pîinea nedospită simbolizează corpul uman fără păcat al lui Isus, iar vinul reprezintă sîngele său perfect, vărsat prin moarte, sînge care validează legămîntul cel nou. — 1 Corinteni 11:23-26.
Dacă Iehova a cultivat în tine speranţa incontestabilă a vieţii cereşti, tu te bizui pe ea, oferind rugăciuni în care îţi exprimi acea speranţă. Ea te captivează total şi te obsedează. Posezi aspiraţii spirituale mistuitoare. Dar dacă oscilezi şi eşti nesigur, atunci, cu certitudine, nu ar trebui să te împărtăşeşti din simbolurile Cinei Domnului.
De ce concluzii greşite?
Unii se pot împărtăşi în mod greşit din simbolurile Comemorării deoarece nu sesizează de fapt că ungerea „nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu“ (Romani 9:16). Nu ţine de om să decidă dacă ar dori să fie inclus în legămîntul nou şi să devină comoştenitor cu Cristos în Regatul ceresc. Ceea ce contează este alegerea făcută de Iehova. În Israelul antic, Dumnezeu a fost acela care i-a ales pe cei ce aveau să-i slujească drept preoţi şi l-a executat pe Core, care voia cu îngîmfare preoţia acordată de Dumnezeu familiei lui Aaron (Exod 28:1; Numere 16:4-11, 31-35; 2 Cronici 26:18; Evrei 5:4, 5). În mod asemănător, lui Iehova i-ar displăcea dacă cineva s-ar prezenta drept unul care a fost chemat să facă parte dintre regii şi preoţii cereşti, cînd, de fapt, Dumnezeu nu i-a dat această chemare. — Compară 1 Timotei 5:24, 25.
Cineva poate în mod greşit să conchidă că are chemarea cerească, datorită unui sentiment puternic provocat de evenimente grave. Moartea partenerului de căsătorie sau o altă întîmplare tragică îl poate determina pe cineva să-şi piardă interesul faţă de viaţa de pe pămînt. Sau un asociat intim al unei persoane afirmă că face parte dintre cei unşi, iar persoana respectivă poate că doreşte acelaşi destin. Asemenea factori ar putea-o face să creadă că viaţa cerească este pentru ea. Dar nu în felul acesta acţionează Dumnezeu cînd acordă cuiva calitatea de fiu. Dacă cineva ar dori să meargă la cer din cauza situaţiilor indezirabile ale vieţii pămînteşti, aceasta ar însemna o lipsă de recunoştinţă faţă de scopul lui Dumnezeu referitor la pămînt.
Concepţiile religioase împărtăşite anterior pot şi ele determina o persoană să tragă concluzia greşită că ea are chemarea cerească. Poate că ea a fost asociată la o religie falsă care susţinea că viaţa cerească este singura speranţă pentru credincioşi. Aşadar, un creştin trebuie să se ferească de a se lăsa condus de sentimente şi concepţii greşite din trecut.
O examinare atentă este esenţială
Apostolul Pavel a subliniat un lucru foarte important atunci cînd a scris următoarele: „Oricine mănîncă pîinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat cu privire la trupul şi la sîngele Domnului. Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, şi aşa să mănînce din pîine şi să bea din pahar. Căci cine mănîncă şi bea, îşi mănîncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul“ (1 Corinteni 11:27-29). Deci un creştin botezat care în ultimii ani a început să creadă că a primit chemarea cerească trebuie să analizeze acest lucru cu atenţie şi cu ajutorul rugăciunii.
O asemenea persoană ar putea şi să se întrebe: «M-au influenţat oare alţii să cultiv speranţa într-o viaţă cerească?» Însă aşa ceva ar fi un lucru nepotrivit, deoarece Dumnezeu nu a desemnat pe nimeni să-i recruteze pe alţii pentru un astfel de privilegiu. Înclinaţia spre imaginaţie nu constituie o indicaţie a ungerii de către Dumnezeu, iar el nu îi unge pe moştenitorii Regatului prin faptul că îi face să audă voci cu mesaje în acest sens.
Unii ar putea să se întrebe: «Înainte de a deveni creştin, am luat droguri? Folosesc oare medicamente care influenţează sentimentele? Am fost supus(ă) unui tratament pentru afecţiuni mintale sau emoţionale?» Unii au spus că, în primul rînd, au luptat împotriva a ceea ce au crezut că este speranţa cerească. Alţii au zis că Dumnezeu le-a luat pentru un timp speranţa pămîntească şi le-a dat în final una cerească. Dar o asemenea procedură este contrară metodelor divine. În plus, credinţa nu este nesigură, ci sigură. — Evrei 11:6.
O persoană ar mai putea să se întrebe: «Doresc eu să ies în evidenţă? Tînjesc eu după o poziţie de autoritate acum sau după poziţia de rege şi preot asociat cu Cristos?» În secolul I e.n., cînd era adresată invitaţia generală de a se căuta intrarea în Regatul ceresc, nu toţi creştinii unşi deţineau poziţii de răspundere ca membri ai colegiului central, ca bătrîni sau ca slujitori auxiliari. Mulţi dintre ei erau femei, iar acestea nu aveau o autoritate anume. Nici ungerea cu spirit nu aducea o înţelegere extraordinară a Cuvîntului lui Dumnezeu, deoarece Pavel a constatat că era necesar să-i instruiască şi să-i sfătuiască pe unii dintre cei unşi (1 Corinteni 3:1-3; Evrei 5:11-14). Cei cu speranţă cerească nu se considerau drept persoane proeminente şi nu atrăgeau atenţia asupra faptului că erau unşi. Dimpotrivă, ei manifestau umilinţa la care te aşteptai pe bună dreptate din partea celor ce aveau „mintea lui Cristos“ (1 Corinteni 2:16, NWT). De asemenea, ei îşi dădeau seama că cerinţele drepte ale lui Dumnezeu trebuie împlinite de toţi creştinii, indiferent că speranţa lor este cerească sau pămîntească.
Dacă cineva pretinde că are speranţă cerească, aceasta nu îi aduce revelaţii speciale. Dumnezeu are un canal de comunicaţii prin care furnizează hrana spirituală pentru organizaţia sa pămîntească. (Matei 24:45-47). Deci nimeni să nu creadă că dacă este creştin uns, aceasta îi dă o înţelepciune superioară celor din marea mulţime, cu speranţă pămîntească (Apocalips 7:9). Ungerea cu spirit nu se manifestă prin eficienţă în depunerea de mărturie, prin răspunsuri la întrebările scripturale sau prin cuvîntări biblice, deoarece şi creştinii cu speranţă pămîntească sînt foarte pregătiţi în această privinţă. Şi ei, asemenea celor unşi, duc o viaţă de creştin exemplară. În acest sens, Samson şi alţii din timpurile precreştine aveau spiritul lui Dumnezeu şi erau plini de zel şi pricepere. Totuşi, nici unul din acel «mare nor de martori» nu avea speranţă cerească. — Evrei 11:32-38; 12:1; Exod 35:30, 31; Judecători 14:6, 19; 15:14; 1 Samuel 16:13; Ezechiel 2:2.
Nu uitaţi cine face alegerea
Dacă un colaborator în credinţă întreabă despre speranţa cerească, un bătrîn numit sau un alt creştin matur poate discuta această problemă cu el. Dar nimeni nu poate decide în locul altuia; pe de altă parte, Iehova este acela care dă speranţa cerească. O persoană care are cu adevărat speranţa cerească nu trebuie niciodată să-i întrebe pe colaboratorii săi creştini dacă ea are o asemenea speranţă. Cei unşi „au fost născuţi din nou nu dintr-o sămînţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămîne“ (1 Petru 1:23). Prin spiritul şi prin Cuvîntul său, Dumnezeu implantează „sămînţa“ care face dintr-un individ „o creaţie nouă“, cu speranţă cerească (2 Corinteni 5:17). Da, Iehova face alegerea.
Prin urmare, cînd studiaţi Biblia cu cei noi, nu este bine să le propuneţi să încerce a decide dacă au speranţă cerească. Dar dacă un creştin uns s-a dovedit a fi infidel şi este necesară o înlocuire? Atunci ar fi raţional să deducem că Dumnezeu va acorda chemarea cerească cuiva care, de foarte mulţi ani, i-a adus Tatălui nostru ceresc un serviciu sacru în mod exemplar.
Astăzi, obiectivul principal al mesajului lui Dumnezeu nu este de a face din oameni membri ai miresei cereşti a lui Cristos. Dimpotrivă, „Duhul şi mireasa zic: «Vino!»“ Aceasta este o invitaţie la viaţă pe un pămînt paradiziac (Apocalips 22:1, 2, 17). În timp ce creştinii unşi sînt în fruntea acestei activităţi, ei manifestă „umilinţă a spiritului“ şi lucrează «ca să-şi asigure chemarea şi alegerea lor». — Efeseni 4:1-3; 2 Petru 1:5-11, NWT.