Doctrina predestinării. Conform doctrinei predestinării, Dumnezeu își folosește în mod nelimitat preștiința și hotărăște dinainte cursul vieții și destinul fiecărui om. Adepții acestei doctrine susțin că perfecțiunea și divinitatea lui Dumnezeu pretind ca el să fie omniscient (să cunoască totul), nu doar în ce privește trecutul și prezentul, ci și în ce privește viitorul. În concepția lor, ar fi o dovadă de imperfecțiune ca Dumnezeu să nu cunoască dinainte toate lucrurile în cel mai mic detaliu. Ei aduc în discuție exemplul lui Esau și Iacob pentru a dovedi că Dumnezeu își predestinează creaturile înainte de nașterea lor (Ro 9:10-13) și citează pasaje precum cel din Efeseni 1:4, 5 ca dovadă că Dumnezeu a știut și a hotărât dinainte viitorul tuturor creaturilor sale, chiar dinainte de a începe să creeze.

La fel au stat lucrurile și în cazul lui Esau și Iacob. Când și-a folosit preștiința cu privire la ei, Dumnezeu nu le-a stabilit destinul etern, ci mai degrabă a hotărât dinainte care dintre cele două popoare ce aveau să descindă din cei doi fii urma să-l domine pe celălalt. (Ge 25:23-26) Prezisa dominare indica și faptul că Iacob va obține dreptul de întâi născut, un drept care a adus cu sine și privilegiul de a face parte din linia genealogică prin care urma să vină „sămânța” avraamică. (Ge 27:29; 28:13, 14) Astfel, Iehova Dumnezeu a arătat cu claritate că atunci când alege o persoană pentru un anumit scop, alegerea lui nu depinde de obiceiurile, formalitățile sau așteptările oamenilor. El nu conferă privilegii exclusiv pe baza faptelor unei persoane, ceea ce ar putea face pe cineva să creadă că „e îndreptățit” să le primească sau că „i se cuvin”. Apostolul Pavel a subliniat această idee când a explicat de ce Dumnezeu, demonstrând bunătate nemeritată, le-a acordat și neevreilor privilegii rezervate cândva doar israeliților. (Ro 9:1-6, 10-13, 30-32)